Craciunul straveche sarbatoare a luminii

Craciunul romanesc este mai mult decat cadouri sub brad si beculete colorate, este chiar mai mult decat celebrarea Nasterii lui Iisus. Craciunul romanesc este sarbatoarea vietii si a luminii, a soarelui invocat in cea mai lunga noapte a anului, cea a solstitiului de iarna, pentru a capata puteri si a invinge intunericul, iar ziua sa inceapa din nou sa creasca.
Cu mii de ani in urma, stramosii nostri, care traiau intr-o minunata armonie cu natura si cu ritmurile ei, sarbatoreau in noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie evenimentul solstitiului de iarna, perioada critica in mersul Timpului. Soarele se afla atunci in cel mai "slab" moment al sau, dandu-ne cea mai scurta zi din tot anul, iar anticii credeau ca nu mai are forta si trebuie hranit si ajutat. In unele zone ale tarii, se rostogolesc de pe dealuri roti aprinse in noaptea de Craciun, in altele se aprind busteni - poate urme ale unor stravechi ritualuri solare. Probabil, oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a vietii si a mortii, a invierii si a vietii de dincolo, care guverna ritmul existentei lor pamantene, al vegetatiei, al agriculturii. Viata si moartea erau considerate doua fatete firesti ale aceleiasi realitati, iar stramosii nostri nu cunosteau teama de moarte si de neant, care a facut din societatea zilelor noastre o societate depresiva si stresata. Ei aveau un reper de nezdruncinat: credinta in nemurirea sufletului.


Sacrificiul dacic al porcului

In universul lor plin de simboluri si magie, intunericul era simbolizat de un animal cu atribute pamantesti: porcul, care scurma mereu pamantul. Astfel, sacrificarea porcului echivala cu alungarea intunericului si izbanda luminii. Pentru daci, sacrificiul porcului era un foarte important act de cult, asa cum reiese din numeroasele ilustratii ale tablitelor de plumb, copii dupa tablitele dacice de aur descoperite la Sinaia in vremea regelui Carol I. In mai multe astfel de tablite apare reprezentat un sacrificator cu un cutit in mana, ridicat in sus, deasupra unui porc. Este cel mai frecvent si mai important act de sacrificiu ilustrat in aceste documente si apare adesea asociat cu reprezentarea unei divinitati stranii, care pare ca a inviat din morti: un zeu in poarta unui templu sau a unui mormant, invelit intr-un giulgiu asemenea mumiilor, sprijinit in doua carje si cu fata supta, cadaverica. Este, probabil, zeul vietii si al mortii, care invinge moartea si intunericul, invie, iese din mormant si aduce speranta intr-o noua viata.
Unii etnologi sunt de parere ca, in vremuri indepartate, sacrificiul porcului, cu toate semnificatiile sale, era plasat primavara, cand natura se trezea la viata. Apoi, odata cu mutarea anului nou de la 1 martie la 1 ianuarie, sarbatorile de primavara au fost transferate in decembrie. De aceea, colindele noastre si sorcova vorbesc despre flori de mar si vanatori simbolice, de aceea plugusorul nostru vorbeste de arat si semanat. De aceea trei sferturi din colindele noastre sunt pagane, nu au nici o legatura cu evenimentul crestin al Nasterii lui Iisus. Anul nou incepea, asa cum era firesc, primavara, cand natura revenea la viata, iar ritualurile de inceput de an invocau belsugul, florile, roadele. Apoi, batranul zeu care invia s-a intalnit cu crestinismul, cu Vestea cea buna si cu Iisus, care invie si El din morti, tot primavara. Interesant este faptul ca Nasterea lui Iisus a fost sarbatorita multa vreme pe data de 6 ianuarie. Biserica a mutat, la un moment dat, aceasta sarbatoare pe 25 decembrie, pentru a mai stavili din multimea de sarbatori pagane dedicate soarelui, concentrate la acea data. Romanii serbau Saturnaliile la 25 decembrie, iar dupa secolul al Iii-lea d.Cr. pe Sol Invictus (Soarele Neinvins), dar si pe Mithra, iar pentru celti, solstitiul de iarna era cea mai mare sarbatoare din an. In felul acesta, cele doua mari sarbatori crestine, Craciunul si Pastele, au ajuns sa se suprapuna peste doua momente cruciale din viata comunitatilor precrestine din Carpati, anume solstitiul de iarna, cand lumina triumfa si ziua invinge noaptea, si echinoctiul de primavara, cand viata invinge moartea si natura reinvie.
Sacrificiul porcului de Craciun este specific romanesc. In asezarile stravechi de pe teritoriul tarii noastre, arheologii au descoperit si oase de porc, din ce in ce mai numeroase incepand cu ultima faza a neoliticului, semn ca acest animal era crescut in gospodarii, iar carnea lui era consumata. Porcul a fost considerat, in mai multe culturi ale antichitatii, un animal preferat de zeii subpamanteni, fiinta a intunericului, ce simboliza noaptea si irationalul, dar si belsugul pamantului, adesea fiind un echivalent al graului. Porcul era sacrificat in cinstea zeilor vegetatiei, care asigurau ritmul recoltelor - Demeter, Persefona, Ceres. La egipteni, porcul era un animal detestat, iar carnea lui nu era consumata. Totusi, o singura data pe an, egiptenii sacrificau un porc in cinstea lui Osiris, zeul vegetatiei si al vietii de dupa moarte. Acest porc il simboliza pe Seth, ucigasul lui Osiris. Deci, se ucidea ritualic moartea insasi. Dar cum era reprezentat Osiris, cel venit din morti? Ca un zeu inviat dupa trei ani de moarte, cu fata cadaverica, incapabil sa se sprijine pe propriile picioare si invelit intr-un giulgiu, asemenea mumiilor... Adica foarte asemanator cu zeul dacilor, reprezentat in placile de plumb, alaturi de sacrificatorul care ridica cutitul deasupra unui porc.
Stim ca Deceneu, marele preot dac, a umblat mult pe la egipteni. Mai stim ca el a venit sa reformeze si sa organizeze religia unui vechi zeu al dacilor: era probabil vorba de acest zeu al vietii si al invierii, al triumfului luminii aupra intunericului. Cu cateva secole inainte de Deceneu, Zamolxis, cel mai mare reformator religios al dacilor, devenit el insusi zeu, dupa apostolatul lui in preajma lui Pitagora si prin Egipt, se intoarce la daci si le infatiseaza, sub forma unui ritual de misterii, drama zeului care moare si bucuria invierii lui. El se retrage in adancul pamantului pentru trei ani, timp in care este jelit, apoi revine intre cei vii. Scenariu identic cu cel al egipteanului Osiris, care si el a petrecut trei ani in lumea mortilor, apoi a inviat, si cu cel al lui Iisus, care a inviat dupa trei zile. Fie ca dacii au fost influentati de egipteni, fie ca religia lor avea radacini comune cu cea egipteana, prin aceasta divinitate care promitea viata dincolo de moarte, stramosii nostri dovedeau o spiritualitate mai apropiata de cea a Orientului decat de cea europeana. La aceasta se referea Herodot cand spunea ca dacii se cred nemuritori. Credinta in aceasta nemurire ii facea de temut in lupte, caci ei stiau ca nu mor, ci merg la Zamolxis. Dar ei nu credeau intr-o inviere sau nemurire a trupului, asa cum credeau egiptenii, care mumificau corpul pentru a-l conserva in cea mai buna stare si ii puneau alaturi toate cele trebuincioase pentru viata de dincolo. Dacii credeau in nemurirea sufletului. Numai astfel se explica de ce nu exista morminte dacice in perioada de dupa reforma lui Deceneu: trupurile erau arse, iar cenusa era probabil aruncata in patru vanturi.
Craciunul se numeste "Nasterea (lui Cristos)" in cele mai multe limbi: Noel, Navidad, Natale, Rojdestvo, Christmas... Doar in romana se numeste "Craciun", un cuvant de originea caruia nu a reusit sa dea nici un lingvist pana acum. Cu siguranta este un cuvant stravechi, iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvant luat dupa venirea romanilor. Conflictele dintre vechiul spirit al Craciunului si incarcatura crestina a sarbatorii se pot zari in mai multe aspecte: intr-o veche legenda, Fecioara Maria ii cere adapost lui Craciun, ca sa-L nasca pe Iisus, dar acesta nu o primeste si isi pedepseste aspru nevasta, care o ajuta pe ascuns pe Maica Domnului, taindu-i mainile; pomana porcului se face in plin post crestin, cand bucatele de dulce sunt interzise etc. Dar cele doua straturi de credinte au ajuns sa se impleteasca si sa duca la o sinteza originala: Craciunul romanesc.
Asadar, Craciunul la daci insemna revigorarea soarelui, victoria luminii si a vietii, iar sacrificiul porcului echivala cu infrangerea intunericului si asigurarea belsugului. Dupa mutarea zilei de nastere a lui Iisus in ziua de Craciun, s-a pierdut treptat semnificatia acestui ritual, dar taranii romani (si chiar multi dintre oraseni) au continuat neclintit sa-l indeplineasca, convinsi ca nu poate exista Craciun adevarat fara taiatul porcului. Nicaieri in alta parte a lumii, Craciunul nu se defineste obligatoriu prin acest sacrificiu al porcului, atat de dezaprobat de Biserica multa vreme, ca fiind un ritual pagan. Cu timpul insa, acest ritual a ajuns sa se imbine firesc cu celelalte aspecte ale Craciunului, plamadind cea mai frumoasa si mai plina de bucurii sarbatoare a familiei romanesti. Din pacate, in ultima vreme, societatea noastra a devenit din ce in ce mai mult o societate de consum, asa incat zilele din preajma Craciunului se transforma intr-o goana nebuna dupa cumparaturi. Iar primul Craciun european, cel din 2007, va aduce cu sine indepartarea ultimelor semnificatii ancestrale ale acestei sarbatori: sacrificiul, considerat o practica "barbara", nu mai poate fi facut, decat de macelari profesionisti, iar porcul trebuie anesteziat inainte de a fi sacrificat. Probabil nu va mai fi indreptat cu capul spre rasarit, nu i se va mai face cruce pe frunte, nu va mai fi presarat cu sare si grau, nu va mai fi parlit cu foc de paie... Treptat, bucatele de porc vor ajunge simple alimente, procurate de la magazin, caci ceea ce conta in primul rand in aceasta traditie era actul in sine al sacrificiului si al participarii. Dar ceea ce este cu adevarat important si trebuie sa dureze este spiritul Craciunului. Sa ne amintim ca in ziua de Craciun izbandesc lumina si viata si sa nu lasam vremurile cele noi si agitate sa ne indeparteze de spiritualitatea pamantului nostru, de sensurile adanci ale sarbatorii si sa ne transforme in simpli consumatori de petreceri.

* preluare din Formula As

Lerui (Leru-i) Ler

Nu exista in colindele noastre un refren mai frumos si mai plin de vraja decat "lerui ler". De cele mai multe ori, este insotit de florile dalbe, intr-o alaturare tulburatoare, plina de mister.
Este surprinzator ca in plina iarna sunt invocate florile, tot asa cum e de mirare ca datini precum plugusorul si sorcova vorbesc de arat si semanat. Dar etnologii ne dezleaga misterul: se stie ca majoritatea popoarelor vechii Europe sarbatoreau Anul Nou la inceputul primaverii, in martie. Dupa Iulius Cezar, inceputul de an s-a mutat pe 1 ianuarie, creandu-se un decalaj intre anul civil si cel agrar. Pe teritoriul tarii noastre, in vechime, cu siguranta Anul Nou era considerat inceputul anului agricol, adica echinoctiul de primavara. Acest eveniment reprezenta un punct critic in miscarea soarelui, momentul in care ziua ajungea egala cu noaptea si incepea sa creasca. In aceasta zi a anului erau situate in trecut atat plugusorul, cat si sorcova si o parte din colindele laice. Dupa mutarea inceputului de an in iarna, sarbatorile care celebrau venirea primaverii si a noului an au ajuns sa se amestece, pe de o parte, cu stravechile sarbatori prilejuite de solstitiul de iarna, cand era sarbatorita victoria luminii asupra intunericului, prin procesiuni cu masti animaliere si prin sacrificiul porcului, iar pe de alta, cu mai noile sarbatori crestine. De aici, complexitatea extraordinara a sarbatorilor de iarna romanesti si, in special, a colindei. Intre colindele laice de primavara, mutate in iarna, se numara si cele care, la origine, aveau refrenul "florile dalbe". Exista si cazuri de preluare a refrenului si, adesea, de modificare a lui pentru a-l aduce in acord cu textul religios (Ler doamne, Marului Doamne etc.). Dar din totalul colindelor romanesti, doar un sfert sunt religioase, restul fiind precrestine.
Ramura de mar inflorita facea parte din recuzita colindatorului, asa cum facea parte din recuzita copiilor ce umblau cu sorcova. Atingerea casei, a usii sau a gazdei cu ramura inflorita de mar, simbol al belsugului, era un moment-cheie in procesiune, care garanta un nou an imbelsugat. De asemenea, invocarea florilor dalbe era esentiala, caci forta magica a cuvantului este cea care influenteaza. Cand sarbatorile au fost mutate din primavara in miezul iernii, s-a recurs la inflorirea fortata a unor ramuri de mar: ramurile se rupeau din pom de Santandrei si se puneau in apa, la caldura. Dupa o luna, la sfarsitul lui decembrie, infloreau. Cu timpul, s-a renuntat si la aceasta practica. Astazi, sorcova este alcatuita din crengi uscate si impodobite, iar colindele, care odinioara nu puteau fi concepute decat in prezenta magica a florilor albe, fie sunt insotite de manunchiuri de busuioc, cu care se ating casa si gazda, fie se folosesc crengi de alun (de asemenea, cu proprietati magice), de brad etc., fie s-a renuntat la orice recuzita.
Desi florile de mar au disparut de mult din traditia colindatului, refrenul s-a pastrat nestirbit. Sensul sau este clar, dar legatura cu restul textului s-a pierdut. Pastrarea, "inghetarea" acestui refren se explica prin caracterul magic pe care aceasta invocatie o avea. De altfel, intregul text al unei colinde a suferit, de-a lungul timpului, foarte usoare modificari, in comparatie cu alte genuri populare, tocmai din cauza fortei magice a cuvantului, pe de o parte, iar pe de alta, datorita caracterului colectiv pe care il imbraca acest ritual. Impotrivirea la schimbare era cu atat mai mare, cu cat era mai mare numarul de colindatori, caci orice interpretare personala era imediat respinsa de ceilalti: fiecare nota din melodie si fiecare cuvant din text trebuiau respectate cu strasnicie.
Aceleasi observatii sunt valabile si cu privire la refrenul "lerui ler". Probabil ca intr-o vreme a fost inteles de cei ce colindau, probabil avea o semnificatie foarte adanca, de vreme ce este atat de frecvent, si era incarcat de magie si forta, de vreme ce s-a pastrat pana astazi, in ciuda faptului ca nimeni nu-i mai pricepe sensul. Nenumarati lingvisti, istorici, folcloristi au incercat sa dezlege misterul acestui refren si sa descopere originea sa. Rezultatul a fost de fiecare data neconvingator: de la nume de imparati romani (Aurelian, Valerius sau Galerius), la nume de divinitati si de regi apuseni medievali, si pana la crestinescul cult "aleluia", acest nucleu magic al unui arhaic rit de trecere a cunoscut cele mai bizare interpretari. Cel mai mare succes a avut-o ideea provenientei lui "lerui ler" din "aleluia", in ciuda faptului ca acest refren este propriu colindelor laice, precrestine, in care Biserica nu s-a putut strecura decat superficial, prin simple inlocuiri de nume. Cum aceste colinde sunt foarte vechi, cu siguranta precrestine si preromane, putem incerca sa ne imaginam care a fost procesul prin care aceste cuvinte s-au transmis, pe cale orala. Probabil textul prin care se invocau fortele primaverii si ale belsugului a fost creat intr-o limba ce se vorbea pe teritoriul actual al tarii noastre, cu mult inainte de venirea romanilor. Acest text a fost respectat cu strictete generatii la rand, si mai ales refrenul, care nu putea fi modificat sub nici o forma, caci constituia invocatia propriu-zisa. Odata cu modificarile intervenite in limba, datorita contactelor cu limba unor nou-veniti cuceritori, acest text a ajuns sa fie inteles din ce in ce mai putin. Desigur ca transformarile s-au petrecut lent, prin intermediul unei lungi faze, in care vorbitorii vorbeau ambele limbi, dar isi cantau cantecele magice in vechea limba. Probabil aceste productii populare au fost ultimele in care au patruns cuvinte si structuri din noua limba si au fost, incet, incet, traduse. Totusi, refrenul, care concentra toata vraja acestor texte, avea efect tocmai prin rostirea sa, prin sunetele din care era alcatuit, iar daca acesta era modificat, schimbat, tradus, isi pierdea forta magica de influentare a destinului.
Sa presupunem ca acest refren - "lerui ler" - este extrem de arhaic, un rest dintr-o limba ce se vorbea candva pe aceste meleaguri, o ramasita care s-a pastrat pana azi, deoarece modificarea sa era strict interzisa. Astfel de refrene magice, foarte arhaice, devenite de neinteles, exista in numeroase traditii. Cele mai multe texte de vraji, farmece, incantatii, bolboroseli ale vracilor si chiar textele unor jocuri si ghicitori de copii pot ascunde astfel de stravechi vorbe, devenite de nepriceput. Cum aceste invocatii se faceau la echinoctiul de primavara, pentru un an agricol imbelsugat, si cum florile albe, foarte probabil de mar, simbol al puritatii si al belsugului, erau cele care garantau toata puterea magica din cuvant si o materializau, putem presupune ca refrenul "lerui ler" reprezinta un aspect stravechi al refrenului actual "florile dalbe". Sau, mai limpede, "florile dalbe" ar putea fi o traducere a refrenului "lerui ler", folosita in paralel, intr-un fel de repetitie, din momentul in care vechiul refren nu mai era priceput, dar nici nu putea fi inlaturat, caci odata cu el se inlatura si vraja. De aici numarul mare de alaturari ale celor doua refrene in acelasi colind si absenta altor combinatii: rareori, "florile dalbe" se combina cu alt refren, la fel si "lerui ler". Dar sa vedem cum ne poate ajuta lingvistica in lamurirea acestei probleme. Cuvantul "ler", "lel" si alte variante ale sale desemnau tocmai floarea alba, intr-o serie de limbi stravechi. In latina "lilium" inseamna "crin" si era imprumutat dintr-o limba veche, mediteraneana, pe care romanii au gasit-o in peninsula italica la venirea lor. In greaca, exista un cuvant asemanator, "leirion" care desemneaza atat crinul, cat si narcisa, ambele flori albe. In sarda, exista un cuvant similar, care inseamna "floare alba, margareta, crin". Si exemplele pot continua, cu cuvinte din basca, hitita, copta etc. In toate aceste limbi exista un cuvant care desemneaza floarea alba, dar nu intotdeauna este vorba de aceeasi floare, ci exista variatii in functie de zona climatica. In aria mediteraneana, floarea alba era prin excelenta crinul, adorat si in civilizatia minoica. La noi, crinul nu a fost si nu este o planta locala. Este foarte posibil ca floarea alba sa fi fost in primul rand floarea de mar, despre care, fireste, nu se putea vorbi decat la plural. Marul a fost intotdeauna un pom specific spatiului geografic romanesc si apare ca alternativa a bradului in rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent intalnite in basmele si miturile romanesti.
Desi s-a considerat mereu ca "lerui ler" este o formula pe deplin intunecata, totusi, dictionarele consemneaza un alt cuvant "ler" insemnand "floarea varstei", pe care il pun in legatura cu refrenul din colinde: i-a trecut leru - "a imbatranit", "i-a trecut vremea lui ler", adica a "colindatului", prin urmare a tineretii si a dragostei. Dar "leruitul" este atestat in unele regiuni si cu sensul de cantec ceremonial de inmormantare, care se canta in preziua inmormantarii, doar la mortii tineri, adica la cei care mor "in floarea varstei". Deci, lerul este floare alba, floarea pura, simbolul primaverii si al tineretii.
Frumusetea tainica a acestui refren isi are radacinile in sufletul adanc al stramosilor nostri, de acum multe sute de ani.

*articol preluat din "Formula As" 2006