Urmele dacilor

Este povestea unei imense calatorii, care dureaza de zece ani. Calatoria unei echipe de reporteri entuziasti, navigatori "nebuni" dintr-o parte in alta a Europei, in incercarea de-a gasi ultimele urme romanesti stravechi, pe tot intinsul batranului continent, de la Atlantic si pana dincolo de Marea Neagra, de la Adriatica la Marea Nordului, de pe piscurile Pindului, Pirineilor, Alpilor italieni si elvetieni, pana in insulele Adriaticii sau indepartatele pasuni involburate de vant ale Scotiei. O misiune grea, de documentare minutioasa si deplasari costisitoare (masini de teren, hoteluri, sase-sapte reporteri si fotoreporteri), aproape "un vis",cum numeam la inceput aceasta ampla campanie de presa a "Formulei AS", la care sefa noastra, Sanziana Pop, nadajduise de mult. Da, "un vis" ziceam, in acele vremuri de planuiri infierbantate, incepand de prin anul 2000, cand speram impreuna la mari reportaje de anvergura internationala, exuberanti si cam nestiutori deocamdata, cand unora dintre noi - mai carcotasi - inca nu le venea sa creada ca romanii au putut trai candva pe intinderi atat de mari si-n tinuturi atat de stranii si de "exotice". Apoi, intr-o buna zi, am plecat. "La pas", tara dupa tara, an dupa an, in acele renumite "luni de septembrie" ale calatoriilor noastre in strainatate, tot mai departe si mai departe, fericindu-ne de tot ceea ce descopeream pe teren, sarbatorind cu chiuieli, ca niste copii, fiecare "urma" gasita pe taramuri necunoscute. Asa a fost. Sanziana Pop la timona, impreuna cu grupul ei de reporteri...
Dar dupa zece ani, putem spune linistiti ca visul s-a transformat in realitate. Zeci de mii de kilometri prin lumea larga. Prin locuri pe care doar le banuiam vag c-ar putea avea radacini romanesti si pe care nici unul din "ilustrii" nostri cercetatori de azi - o spunem cu tristete, rusine si indignare! - n-a avut curiozitatea sa le vada ori sa le studieze. Am fost pionieri, de multe ori, in acest domeniu, primii care au pus piciorul in "puncte" fierbinti pentru istoria noastra. Am descoperit astfel o "Europa necunoscuta", alta decat cea a marilor atractii turistice, pe care o viziteaza pe banda rulanta milioane de turisti obisnuiti. Am cautat asezarile si teritoriile cele mai vechi, izolate, care arata intocmai ca ale noastre, de-acasa, inca mustind de traditii si graiuri comune. O Europa... romaneasca!
Da, oricat ar parea de bizar, un adevarat imperiu al numerosilor pastori traci, daci, apoi al valahilor, tronand pe munti inca de la inceputuri, dintr-o parte in alta a continentului, o patrie imensa, nestiuta, de ciobani liberi, nemiscati din datinile lor batrane. O "Valahie" ancestrala pe care, daca doar ne-am imagina-o cat a fost de mare candva, am fi mandri. Si mereu am trait uimirea sa constatam ca acesti "frati" ai nostri sunt inca multi. Foarte multi. Sute si sute de mii... I-am gasit raspanditi prin localitati cocotate pe varfuri de munti, avand aceleasi obiceiuri ciobanesti ca la noi, aceleasi nume de munti, de oameni, de case, vorbind limbi stravechi, atat de asemanatoare cu a noastra, incat le puteam intelege sau compara. Fie ca sunt rude mai vechi si incetosate din Occident, precum friulii, romansii, ladinii, goralii sau bascii, fie unele rubedenii "de sange", mult mai clare, precum puzderiile de vlahi, rumeri, cici, aromani, morlaci, meglenoromani, istroromani, ce impanzesc si azi toate tarile peninsulei Balcanice (lasati de izbeliste de politicienii romani, prada instrainarii si discriminarii), toti acesti oameni ne sunt, fara dubii, frati de limba, istorie, dar mai ales de "fire", de fel de a fi. Cine sunt? Cati romani stiu astazi ceva despre ei? Noi stim. I-am vazut. Le-am vorbit. Am intrat in casele lor. Le-am citit istoria acolo, acasa la ei, am scris despre ei ani la rand zeci si zeci de reportaje. A fost aceasta, credem, o performanta jurnalistica! Ceva cu care acum, dupa douazeci de ani de la aparitia "Formulei AS", putem sa ne mandrim putin. Iata doar cateva repere ale acestor calatorii, care pentru noi au devenit fericire curata.

Bascii

A fost prima mare calatorie a revistei "Formula AS" in strainatate. Bascii din Pirinei.
O deplasare pregatita din vreme, documentata atent, dinainte, de cativa reporteri ai echipei (alesi dintre cei mai "in forma" ai momentului), asteptand apoi c-o nerabdare febrila ziua in care vom pleca intr-acolo, departe. Septembrie. Mereu in septembrie au fost aceste mari deplasari, durand cam cate trei saptamani, in fiecare tara pe care o banuiam c-ar mai putea pastra cateva ramasite de romanitate. Asa a fost si acea "toamna de aur", cand masinile noastre au pornit pentru prima data spre alte zari, spre extremitatea sud-vestica a Frantei, spre Pirineii cu piscurile infipte in cerul albastru, spre Tara Bascilor. Am plecat sa cautam un loc ciudat, despre care citisem si auzisem ca e locuit de o populatie cu o vorbire necunoscuta, fara legatura cu o alta limba europeana, dar sunand, in mod straniu, a romaneste. O populatie incapatanata sa ramana agatata de munte si oierit, dispretuitoare fata de avantajele industrializarii occidentale, dar infipta neclintit in traditie. Triburi dacice ratacite la marginea Imperiului Roman? Tipare celtice, lasate deopotriva in Pirinei si Carpati?... Tara Bascilor pare un peisaj romanesc miscat.
O fotografie usor expusa, alunecand uneori spre neclar. Un halou de lumina, asa cum era toamna pe care am gasit-o in Pirinei, toamna aceea mirosind nebuneste a grozama si a lavanda salbatica, a ierburi si pajisti fierbinti, prin care ciobani stravechi, deodata cu lumea, isi manau turmele pazite de caini. Ciobanii basci, migrand in transhumanta pe varfuri de munte, purtatori de opinci cu nojite legate peste picioare, inveliti in bunde pe care le joaca in spinare cand coboara la vale, in sarbatorile lor colorate si vesele, pline de cantece leganate (ca doina) si de dansuri "purtate" (ca dansul fetelor de la Capalna), dansuri rituale, stravechi. Si la fel de "ucigatoare" (pentru un locuitor din Carpati) sunt si bisericile basce din piatra, vechi ca lumea, atarnate de cer si de clopote, biserici cu turla lunga si ascutita, despre care ti-e frica sa crezi ca au aceeasi sorginte cu bisericile din Maramures si din Salaj, desi cimitirele sunt pline, si-acolo, ca pe la noi, de cruci rotunde, acoperite cu semne solare... Cam despre asta am scris, in primul septembrie de aur si bucurie, la basci.

Romansii

Septembrie, urmatorul an. Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Ne insotiti acum in Alpii Orientali, un taram fabulos, unde traieste o alta populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: romansii, o falanga iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani pe crestele muntilor ce fac parte astazi din teritoriul Elvetiei, regiunea Engadin. Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara egal. Pe parcursul a cateva numere de revista, am incercat sa va facem partasi, prin reportajele noastre, la emotia extraordinara pe care am trait-o intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape la fel ca noi. Crescatori de vaci si de capre, neclintiti in traditia lor pastorala, romansii nu-si dau libertatea si limba strabuna pe toate bogatiile dimprejur. Nu coboara, in ruptul capului, "la asfalt".
Candva, Nicolae Iorga i-a numit "fratii mai mici" ai romanilor. Bunii, frumosii frati ai nostri din Alpi...

Friulii

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos pentru calatorul roman, uimit sa descopere, prin asa strainataturi occidentale, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme imense de oi, sate batrane, risipite prin ascunzisurile muntilor, ca-n Maramures, Apuseni sau Bucovina, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de apropiata de a noastra, habotnici in a-si tine ocupatiile ciobanesti mostenite de mii de ani. Friulii stiu de noi. Cunosc inrudirile lor cu Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma...; poate stramosii celti, prezenti, deopotriva, in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Si ce satisfactie mai mare poti avea, ca reporter, decat momentele in care treci prin asezari aflate la 3000 de metri inaltime si aproape 2000 de kilometri departare de casa, saluti oameni pe strada, le spui de unde vii, iar ei iti raspund bucurosi: "Ooo, noi cu voi siamo fratelli!".

Anglia si Scotia. Dacii de la capatul lumii

O documentare asidua. Multi se indoiau c-am putea gasi ceva "romanesc" tocmai acolo, pe tarmurile Atlanticului si prin insulele Marii Nordului. Ca vom intalni pe teren specialisti care sa confirme impresionantele asemanari intre monumentele megalitice din insulele scotiene sau din Marea Britanie (inclusiv Stonehenge) si cele de la Sarmizegetusa. Ca vom descoperi pe imperialul zid al lui Hadrian "cea mai indepartata asezare dacica de pe pamant", fabuloasa Banna, cetatea antica unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand pana azi urme de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din toate cele de pe Zid, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit inca multe veacuri dupa destramarea Imperiului Roman de catre urmasii acelor "stralucitori daci!", "briliantii daci!", asa cum ii numea profesorul Robin Birley, unul din cei mai prestigiosi arheologi ai lumii cu care am avut privilegiul sa facem un interviu. Nimeni n-ar fi crezut. Si totusi, noi am fost acolo!

Aromanii

Infloritorii, altadata, atat de prigonitii, astazi, aromani... Am alergat dupa ei ani la rand, dintr-o parte in alta a Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia si Albania, incercand sa reconstituim acea uriasa "tara armaneasca" sud-dunareana, sa ne inchipuim uluitoarea ei inflorire de altadata.
Am zabovit zile intregi prin fiecare din orasele lor emblematice, Veria si Metsovo din Grecia, Korcea din Albania, Ohrid si Bitolia din Macedonia, am calcat pe ruinele Moscopole-ului, "Mecca aromanilor", faimoasa lor metropola de odinioara, unul din cele mai stralucitoare orase ale Europei, pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane, ne-am inchinat la sfintii ortodocsi din bisericile Ohridului, am intrat in casa parintelui martir Haralamb Belimace, "eroul si sfantul aromanilor", ucis cu bestialitate de greci la 1914, am ascultat de atatea ori sfasietorul sau imn "Dimandarea parinteasca" ("Parinteasca mustrare"), cantat cu lacrimi, prin sate din muntii albanezi sau din Pind, in seri albastre de septembrie... Si-am plans si noi, cu sufletul, impreuna cu ei, pentru marea nedreptate care li se face si azi, abandonati fiind in uitare, de politica actuala, fara drepturi, fara scoli, biserici, fara limba, persecutati cu-n sovinism inimaginabil pentru acest veac "tolerant si european".
Acolo jos, sub Dunare, sunt sute de mii de oameni care inca vorbesc cea mai arhaica limba romaneasca, care inca mai spera ca "Dimandarea" lor sa razbata pana la fratii invaluiti in ceturi, de care nu-i desparte decat o mare apa curgatoare... Ce se poate face pentru ei? In ce ne priveste, asta am facut: noi, despre toate astea, am scris!

Istro-romanii

O calatorie in urma careia chiar "s-a schimbat ceva". Cati dintre romanii de rand din Romania stiau ceva concret despre istro-romani?
De aromani cu siguranta au auzit, fiindca multi dintre acestia s-au stabilit prin Dobrogea noastra si unii au devenit chiar persoane publice. Dar cine a auzit de acea biata mana de oameni parasiti la capatul Balcanilor si Dalmatiei, vreo 150 de "frati" singuratici, tarani tot mai "batari" (batrani), ce traiesc in cateva satuce parasite din peninsula Istria, astazi croata? Acesti romani anacronici, rupti de lume, altadata mii si mii, sunt un miracol al supravietuirii. Limba lor e considerata "un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe", trecuta in Cartea Rosie a UNESCO drept una din cele mai mici si mai grav periclitate limbi ale lumii. Am fost primii reporteri care i-am vizitat, sat cu sat, in toti anii de dupa Revolutie (si poate chiar in istorie). Nici un politician roman nu facuse asta pana atunci, in anul 2007, nici un ambasador. Nimeni din Romania nu mai vorbise cu ei de vreun secol, in afara de visatorul nostru prieten, medicul Petru Ratiu de la Roma, si de doi profesori din Timisoara, prea putin cunoscuti. Cand ne-au vazut prima oara in poarta, ne priveau ca pe niste "ciudati": "De unde-or fi astia? Cum se poate ca vorbesc la fel ca si noi?...".
Nici unul nu fusese vreodata in Romania, nu-si imaginau ca graiurile noastre inca seamana asa mult. Ei bine, dupa nici un an, insinguratii istro-romani nu se mai uitau la oaspetii din Romania ca la niste extraterestri. In urma reportajelor noastre, s-au miscat lucrurile. Multimi de scrisori si mesaje catre redactie: "Sa facem ceva pentru ei!", "Ma ofer voluntar!", "Donez carti!", "Salvarea acestei limbi e si responsabilitatea noastra!"...
S-au urnit fundatii, institutii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Roman. S-a infiintat, in Jeiani, prima clasa de istro-romana. A fost schimbat ambasadorul de dinainte, care-si recunoscuse ignoranta intr-un interviu, cu altul care e un adevarat luptator. "Zvonciarii" din Jeiani (un renumit grup folcloric istro-roman) au fost invitati in Romania, sa concerteze in mari sali de spectacole. Cercetatori tineri ne-au cautat, ne-au cerut informatii si au pornit intr-acolo, iar apoi au scris carti despre istro-romani, facand repetate apeluri pentru salvarea acestei limbi. Nu stim daca, intr-adevar, se mai poate salva ceva acum. Daca nu e deja prea tarziu, totusi. Un lucru stim sigur: astazi, multi dintre cititorii nostri au aflat de istro-romani. Au aflat drama lor si nu-i vor uita prea curand. Macar ei, cititorii nostri. Si macar pentru asta, putem si noi sa ne simtim putin fericiti...

Vlahii din jurul Romaniei

Serbia, Bulgaria, Bosnia, Muntenegru... Culmea, "romanii" cei mai apropiati de noi sunt si cei mai urgisiti. Multi ani am revenit in mijlocul sarmanilor vlahi lipiti de hotarele Romaniei. Asta, in afara acelor traditionale deplasari ale noastre de septembrie.
Am revenit cu revolta impotriva autoritatilor din aceste tari slave, atat de crude cu minoritatea romaneasca, dar si impotriva politicienilor nostri care si-au abandonat semenii fara nici un regret. In Bulgaria sunt astazi peste o suta de mii de romani. Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. In Valea Timocului sarbesc sunt si mai multi, si mai napastuiti. Fara absolut nici o recunoastere, fara nici un drept romanesc. Interzis: scoli, carti, biserica, televiziune, teama chiar si de a vorbi romaneste pe ulita satului. Dupa un recensamant austriac, la inceputul veacului trecut, in Bosnia inca mai traiau cam trei sute de mii de romani "istorici", cu radacini stravechi. Astazi, oficial, nu mai e nici unul. Prezentul ne este bicisnic. Dar cat de bogata istoria... Doar intr-un singur cimitir dintr-un sat bosniac - Cipulici - am trecut printre mormintele cotropite de buruiana a sute si sute de oameni despre care cronicile bisericesti si chiar localnicii marturisesc ca toti au fost vlahi. Asemeni acestei asezari sunt foarte multe acolo, pe pamantul, astazi, musulman. Sute si sute! Sate si orase. Urme ale civilizatiei vlahesti am intalnit chiar si pe cele mai centrale strazi ale Sarajevo-ului. Cetinje, vechea capitala regala a Muntenegrului, a fost intemeiata de un voievod vlah. Cea mai veche biserica ortodoxa din acest oras este tot vlaha: Vlaska Crkva. O groaza de dovezi impresionante de intaietate si vechime a vlahilor in Balcani, pe care istoricii nostri contemporani le ignora din lene sau cu program. Marturii ale unui trecut fabulos, datator de demnitate si de mandrie, pe care orice tara din lume l-ar fi trasformat, pana acum, in glorie. Candva, la inceputul istoriei, traco-dacii si apoi misteriosii vlahi au fost cei mai numerosi locuitori ai sudului si centrului Europei, o populatie pasnica si civilizatoare, bogata si mandra de stirpea ei.
Astazi, oficial, vlahii nu mai exista nicaieri. Ba, mai grav, aproape nimeni nu-si aminteste sa fi fost vreodata. Cati dintre romanii de pe strazile Bucurestiului stiu, azi, ceva despre vlahii din Bosnia sau Muntenegru? Nu exista alt popor in Europa care sa fi pierdut, cu trecerea timpului, atatea teritorii din jurul sau si care - ironia sortii! - nici macar sa nu stie ca le-a avut candva. Doar noi, romanii de astazi! Asta a fost, de fapt, marea miza a campaniei "Formula AS", marele nostru "pariu": sa le transmitem romanilor nostri, macar asa, ca o vaga stare de spirit, ideea a cat de mari au putut sa fie candva! Cat de multi! Cat de intinsi! Cat de puternici! Fara vorbe goale, pompos-nationaliste. Doar mergand la fata locului, vazand, citind si relatand. Simplu, reportericeste. Caci adesea si noi, seara, la un pahar de vin, stand la o masa prin cine stie ce coclauri din munti straini, gandindu-ne impreuna la toate locurile pe unde am umblat, vazandu-le pe toate in intregul lor, nu ne-am putut abtine sa nu ne uimim, exclamand: "Doamne! Cat de multi am putut sa fim, noi romanii! Toata Europa cea veche e plina de noi!".
Este o datorie de suflet de a transmite si altora starea asta, pe care am trait-o: acest extaz, acest energizant fara putere de comparatie - un anume fel de patriotism trait "pe viu", la fata locului. Starea asta ar fi cam asa: daca stim cat de puternici am fost in trecut, cu siguranta vom fi puternici si astazi.


P.S: Anul trecut i-am gasit pe vlahi pe niste insule exotice din Adriatica, astazi croate, pana nu demult apartinand Italiei. Cam cinci insule mari, aproape cat un judet de-al nostru, pline de peste o mie de ani cu ciobani stra-romani, care isi aduceau turmele cu barcile in mijlocul marii. Desi pare incredibil, lucrurile astea, pe noi, deja nu ne mai mira. Aventura gasirii de urme romanesti in lume nu e nici pe departe a fi incheiata. Anul acesta vom porni din nou. Abia asteptam, inca de pe acum, magicul septembrie. Sa mergem! Sa plecam! In fiecare an, pentru noi, aventura abia incepe...
(Cei ce vor sa citeasca toate textele referitoare la deplasarile noastre in strainatate pot folosi arhiva noastra de pe internet: http://www.formula-as.ro/ arhiva. Cautati numerele de revista publicate in perioada octombrie, la jumatatea lunii - cam trei numere consecutive -, incepand din anul 2004 si pana in 2011).

*preluat de pe www.formula-as.ro

1 martie - anul nou la daci

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. De aceea, septembrie era luna a 7-a, octombrie a 8-a, etc. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.


*preluat partial de pe crestinortodox.ro

Dragobete - sarbatoare populara straveche

Dragobete = reprezentare mitică a dragostei, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, sărbătorită în ziua de 24 februarie. Dragobetele, deschizătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, este identificat cu Năvalnicul (ferigă cu frunze mari, invocată de vrăjitoare în farmecele de dragoste; planta este folosită şi în medicina populară), personificare a dragostei pătimaşe în mitologia românească. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
În ziua de Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep sa-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte în unele aşezări din nordul Olteniei Logodna sau Însoţitul păsărilor. Păsările neînsoţite în această zi ar rămâne stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.
Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei şi să facă Dragobetele. În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: Dragobetele sărută fetele! Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. La Dragobete se făceau leagăne, atârnate de crengile copacilor, pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, să se sărute, sa-şi facă legăminte de dragoste. Fericiţi, dragobeţii, flăcăii îndrăgostiţi, se întreceau să-şi învârtă fetele, ţinându-le sub braţ.
În unele sate, bătrânele scoteau din pământ rădăcina de spânz, folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită, cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru prospeţimea tenului. De frică să nu ciricăie precum păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete.

Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei

Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!
Atât de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intâmplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul român si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze. Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin "cartile" de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice!
Istoria tripticelelor (carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Românica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrându-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii
unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa!
In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspândirii scrierii cursive in latina prisca!


In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen.
Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspândirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pâna la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”.In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” - ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: când anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intâmpla decât in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.
Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe lânga tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu vârsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, având si o vatra.
Lânga Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.

Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mâna de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele).

http://www.buletindecarei.ro/2012/01/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei.html

http://www.enational.ro/romania-mea/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei-49380.html/

Craciunul straveche sarbatoare a luminii

Craciunul romanesc este mai mult decat cadouri sub brad si beculete colorate, este chiar mai mult decat celebrarea Nasterii lui Iisus. Craciunul romanesc este sarbatoarea vietii si a luminii, a soarelui invocat in cea mai lunga noapte a anului, cea a solstitiului de iarna, pentru a capata puteri si a invinge intunericul, iar ziua sa inceapa din nou sa creasca.
Cu mii de ani in urma, stramosii nostri, care traiau intr-o minunata armonie cu natura si cu ritmurile ei, sarbatoreau in noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie evenimentul solstitiului de iarna, perioada critica in mersul Timpului. Soarele se afla atunci in cel mai "slab" moment al sau, dandu-ne cea mai scurta zi din tot anul, iar anticii credeau ca nu mai are forta si trebuie hranit si ajutat. In unele zone ale tarii, se rostogolesc de pe dealuri roti aprinse in noaptea de Craciun, in altele se aprind busteni - poate urme ale unor stravechi ritualuri solare. Probabil, oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a vietii si a mortii, a invierii si a vietii de dincolo, care guverna ritmul existentei lor pamantene, al vegetatiei, al agriculturii. Viata si moartea erau considerate doua fatete firesti ale aceleiasi realitati, iar stramosii nostri nu cunosteau teama de moarte si de neant, care a facut din societatea zilelor noastre o societate depresiva si stresata. Ei aveau un reper de nezdruncinat: credinta in nemurirea sufletului.


Sacrificiul dacic al porcului

In universul lor plin de simboluri si magie, intunericul era simbolizat de un animal cu atribute pamantesti: porcul, care scurma mereu pamantul. Astfel, sacrificarea porcului echivala cu alungarea intunericului si izbanda luminii. Pentru daci, sacrificiul porcului era un foarte important act de cult, asa cum reiese din numeroasele ilustratii ale tablitelor de plumb, copii dupa tablitele dacice de aur descoperite la Sinaia in vremea regelui Carol I. In mai multe astfel de tablite apare reprezentat un sacrificator cu un cutit in mana, ridicat in sus, deasupra unui porc. Este cel mai frecvent si mai important act de sacrificiu ilustrat in aceste documente si apare adesea asociat cu reprezentarea unei divinitati stranii, care pare ca a inviat din morti: un zeu in poarta unui templu sau a unui mormant, invelit intr-un giulgiu asemenea mumiilor, sprijinit in doua carje si cu fata supta, cadaverica. Este, probabil, zeul vietii si al mortii, care invinge moartea si intunericul, invie, iese din mormant si aduce speranta intr-o noua viata.
Unii etnologi sunt de parere ca, in vremuri indepartate, sacrificiul porcului, cu toate semnificatiile sale, era plasat primavara, cand natura se trezea la viata. Apoi, odata cu mutarea anului nou de la 1 martie la 1 ianuarie, sarbatorile de primavara au fost transferate in decembrie. De aceea, colindele noastre si sorcova vorbesc despre flori de mar si vanatori simbolice, de aceea plugusorul nostru vorbeste de arat si semanat. De aceea trei sferturi din colindele noastre sunt pagane, nu au nici o legatura cu evenimentul crestin al Nasterii lui Iisus. Anul nou incepea, asa cum era firesc, primavara, cand natura revenea la viata, iar ritualurile de inceput de an invocau belsugul, florile, roadele. Apoi, batranul zeu care invia s-a intalnit cu crestinismul, cu Vestea cea buna si cu Iisus, care invie si El din morti, tot primavara. Interesant este faptul ca Nasterea lui Iisus a fost sarbatorita multa vreme pe data de 6 ianuarie. Biserica a mutat, la un moment dat, aceasta sarbatoare pe 25 decembrie, pentru a mai stavili din multimea de sarbatori pagane dedicate soarelui, concentrate la acea data. Romanii serbau Saturnaliile la 25 decembrie, iar dupa secolul al Iii-lea d.Cr. pe Sol Invictus (Soarele Neinvins), dar si pe Mithra, iar pentru celti, solstitiul de iarna era cea mai mare sarbatoare din an. In felul acesta, cele doua mari sarbatori crestine, Craciunul si Pastele, au ajuns sa se suprapuna peste doua momente cruciale din viata comunitatilor precrestine din Carpati, anume solstitiul de iarna, cand lumina triumfa si ziua invinge noaptea, si echinoctiul de primavara, cand viata invinge moartea si natura reinvie.
Sacrificiul porcului de Craciun este specific romanesc. In asezarile stravechi de pe teritoriul tarii noastre, arheologii au descoperit si oase de porc, din ce in ce mai numeroase incepand cu ultima faza a neoliticului, semn ca acest animal era crescut in gospodarii, iar carnea lui era consumata. Porcul a fost considerat, in mai multe culturi ale antichitatii, un animal preferat de zeii subpamanteni, fiinta a intunericului, ce simboliza noaptea si irationalul, dar si belsugul pamantului, adesea fiind un echivalent al graului. Porcul era sacrificat in cinstea zeilor vegetatiei, care asigurau ritmul recoltelor - Demeter, Persefona, Ceres. La egipteni, porcul era un animal detestat, iar carnea lui nu era consumata. Totusi, o singura data pe an, egiptenii sacrificau un porc in cinstea lui Osiris, zeul vegetatiei si al vietii de dupa moarte. Acest porc il simboliza pe Seth, ucigasul lui Osiris. Deci, se ucidea ritualic moartea insasi. Dar cum era reprezentat Osiris, cel venit din morti? Ca un zeu inviat dupa trei ani de moarte, cu fata cadaverica, incapabil sa se sprijine pe propriile picioare si invelit intr-un giulgiu, asemenea mumiilor... Adica foarte asemanator cu zeul dacilor, reprezentat in placile de plumb, alaturi de sacrificatorul care ridica cutitul deasupra unui porc.
Stim ca Deceneu, marele preot dac, a umblat mult pe la egipteni. Mai stim ca el a venit sa reformeze si sa organizeze religia unui vechi zeu al dacilor: era probabil vorba de acest zeu al vietii si al invierii, al triumfului luminii aupra intunericului. Cu cateva secole inainte de Deceneu, Zamolxis, cel mai mare reformator religios al dacilor, devenit el insusi zeu, dupa apostolatul lui in preajma lui Pitagora si prin Egipt, se intoarce la daci si le infatiseaza, sub forma unui ritual de misterii, drama zeului care moare si bucuria invierii lui. El se retrage in adancul pamantului pentru trei ani, timp in care este jelit, apoi revine intre cei vii. Scenariu identic cu cel al egipteanului Osiris, care si el a petrecut trei ani in lumea mortilor, apoi a inviat, si cu cel al lui Iisus, care a inviat dupa trei zile. Fie ca dacii au fost influentati de egipteni, fie ca religia lor avea radacini comune cu cea egipteana, prin aceasta divinitate care promitea viata dincolo de moarte, stramosii nostri dovedeau o spiritualitate mai apropiata de cea a Orientului decat de cea europeana. La aceasta se referea Herodot cand spunea ca dacii se cred nemuritori. Credinta in aceasta nemurire ii facea de temut in lupte, caci ei stiau ca nu mor, ci merg la Zamolxis. Dar ei nu credeau intr-o inviere sau nemurire a trupului, asa cum credeau egiptenii, care mumificau corpul pentru a-l conserva in cea mai buna stare si ii puneau alaturi toate cele trebuincioase pentru viata de dincolo. Dacii credeau in nemurirea sufletului. Numai astfel se explica de ce nu exista morminte dacice in perioada de dupa reforma lui Deceneu: trupurile erau arse, iar cenusa era probabil aruncata in patru vanturi.
Craciunul se numeste "Nasterea (lui Cristos)" in cele mai multe limbi: Noel, Navidad, Natale, Rojdestvo, Christmas... Doar in romana se numeste "Craciun", un cuvant de originea caruia nu a reusit sa dea nici un lingvist pana acum. Cu siguranta este un cuvant stravechi, iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvant luat dupa venirea romanilor. Conflictele dintre vechiul spirit al Craciunului si incarcatura crestina a sarbatorii se pot zari in mai multe aspecte: intr-o veche legenda, Fecioara Maria ii cere adapost lui Craciun, ca sa-L nasca pe Iisus, dar acesta nu o primeste si isi pedepseste aspru nevasta, care o ajuta pe ascuns pe Maica Domnului, taindu-i mainile; pomana porcului se face in plin post crestin, cand bucatele de dulce sunt interzise etc. Dar cele doua straturi de credinte au ajuns sa se impleteasca si sa duca la o sinteza originala: Craciunul romanesc.
Asadar, Craciunul la daci insemna revigorarea soarelui, victoria luminii si a vietii, iar sacrificiul porcului echivala cu infrangerea intunericului si asigurarea belsugului. Dupa mutarea zilei de nastere a lui Iisus in ziua de Craciun, s-a pierdut treptat semnificatia acestui ritual, dar taranii romani (si chiar multi dintre oraseni) au continuat neclintit sa-l indeplineasca, convinsi ca nu poate exista Craciun adevarat fara taiatul porcului. Nicaieri in alta parte a lumii, Craciunul nu se defineste obligatoriu prin acest sacrificiu al porcului, atat de dezaprobat de Biserica multa vreme, ca fiind un ritual pagan. Cu timpul insa, acest ritual a ajuns sa se imbine firesc cu celelalte aspecte ale Craciunului, plamadind cea mai frumoasa si mai plina de bucurii sarbatoare a familiei romanesti. Din pacate, in ultima vreme, societatea noastra a devenit din ce in ce mai mult o societate de consum, asa incat zilele din preajma Craciunului se transforma intr-o goana nebuna dupa cumparaturi. Iar primul Craciun european, cel din 2007, va aduce cu sine indepartarea ultimelor semnificatii ancestrale ale acestei sarbatori: sacrificiul, considerat o practica "barbara", nu mai poate fi facut, decat de macelari profesionisti, iar porcul trebuie anesteziat inainte de a fi sacrificat. Probabil nu va mai fi indreptat cu capul spre rasarit, nu i se va mai face cruce pe frunte, nu va mai fi presarat cu sare si grau, nu va mai fi parlit cu foc de paie... Treptat, bucatele de porc vor ajunge simple alimente, procurate de la magazin, caci ceea ce conta in primul rand in aceasta traditie era actul in sine al sacrificiului si al participarii. Dar ceea ce este cu adevarat important si trebuie sa dureze este spiritul Craciunului. Sa ne amintim ca in ziua de Craciun izbandesc lumina si viata si sa nu lasam vremurile cele noi si agitate sa ne indeparteze de spiritualitatea pamantului nostru, de sensurile adanci ale sarbatorii si sa ne transforme in simpli consumatori de petreceri.

* preluare din Formula As

Lerui (Leru-i) Ler

Nu exista in colindele noastre un refren mai frumos si mai plin de vraja decat "lerui ler". De cele mai multe ori, este insotit de florile dalbe, intr-o alaturare tulburatoare, plina de mister.
Este surprinzator ca in plina iarna sunt invocate florile, tot asa cum e de mirare ca datini precum plugusorul si sorcova vorbesc de arat si semanat. Dar etnologii ne dezleaga misterul: se stie ca majoritatea popoarelor vechii Europe sarbatoreau Anul Nou la inceputul primaverii, in martie. Dupa Iulius Cezar, inceputul de an s-a mutat pe 1 ianuarie, creandu-se un decalaj intre anul civil si cel agrar. Pe teritoriul tarii noastre, in vechime, cu siguranta Anul Nou era considerat inceputul anului agricol, adica echinoctiul de primavara. Acest eveniment reprezenta un punct critic in miscarea soarelui, momentul in care ziua ajungea egala cu noaptea si incepea sa creasca. In aceasta zi a anului erau situate in trecut atat plugusorul, cat si sorcova si o parte din colindele laice. Dupa mutarea inceputului de an in iarna, sarbatorile care celebrau venirea primaverii si a noului an au ajuns sa se amestece, pe de o parte, cu stravechile sarbatori prilejuite de solstitiul de iarna, cand era sarbatorita victoria luminii asupra intunericului, prin procesiuni cu masti animaliere si prin sacrificiul porcului, iar pe de alta, cu mai noile sarbatori crestine. De aici, complexitatea extraordinara a sarbatorilor de iarna romanesti si, in special, a colindei. Intre colindele laice de primavara, mutate in iarna, se numara si cele care, la origine, aveau refrenul "florile dalbe". Exista si cazuri de preluare a refrenului si, adesea, de modificare a lui pentru a-l aduce in acord cu textul religios (Ler doamne, Marului Doamne etc.). Dar din totalul colindelor romanesti, doar un sfert sunt religioase, restul fiind precrestine.
Ramura de mar inflorita facea parte din recuzita colindatorului, asa cum facea parte din recuzita copiilor ce umblau cu sorcova. Atingerea casei, a usii sau a gazdei cu ramura inflorita de mar, simbol al belsugului, era un moment-cheie in procesiune, care garanta un nou an imbelsugat. De asemenea, invocarea florilor dalbe era esentiala, caci forta magica a cuvantului este cea care influenteaza. Cand sarbatorile au fost mutate din primavara in miezul iernii, s-a recurs la inflorirea fortata a unor ramuri de mar: ramurile se rupeau din pom de Santandrei si se puneau in apa, la caldura. Dupa o luna, la sfarsitul lui decembrie, infloreau. Cu timpul, s-a renuntat si la aceasta practica. Astazi, sorcova este alcatuita din crengi uscate si impodobite, iar colindele, care odinioara nu puteau fi concepute decat in prezenta magica a florilor albe, fie sunt insotite de manunchiuri de busuioc, cu care se ating casa si gazda, fie se folosesc crengi de alun (de asemenea, cu proprietati magice), de brad etc., fie s-a renuntat la orice recuzita.
Desi florile de mar au disparut de mult din traditia colindatului, refrenul s-a pastrat nestirbit. Sensul sau este clar, dar legatura cu restul textului s-a pierdut. Pastrarea, "inghetarea" acestui refren se explica prin caracterul magic pe care aceasta invocatie o avea. De altfel, intregul text al unei colinde a suferit, de-a lungul timpului, foarte usoare modificari, in comparatie cu alte genuri populare, tocmai din cauza fortei magice a cuvantului, pe de o parte, iar pe de alta, datorita caracterului colectiv pe care il imbraca acest ritual. Impotrivirea la schimbare era cu atat mai mare, cu cat era mai mare numarul de colindatori, caci orice interpretare personala era imediat respinsa de ceilalti: fiecare nota din melodie si fiecare cuvant din text trebuiau respectate cu strasnicie.
Aceleasi observatii sunt valabile si cu privire la refrenul "lerui ler". Probabil ca intr-o vreme a fost inteles de cei ce colindau, probabil avea o semnificatie foarte adanca, de vreme ce este atat de frecvent, si era incarcat de magie si forta, de vreme ce s-a pastrat pana astazi, in ciuda faptului ca nimeni nu-i mai pricepe sensul. Nenumarati lingvisti, istorici, folcloristi au incercat sa dezlege misterul acestui refren si sa descopere originea sa. Rezultatul a fost de fiecare data neconvingator: de la nume de imparati romani (Aurelian, Valerius sau Galerius), la nume de divinitati si de regi apuseni medievali, si pana la crestinescul cult "aleluia", acest nucleu magic al unui arhaic rit de trecere a cunoscut cele mai bizare interpretari. Cel mai mare succes a avut-o ideea provenientei lui "lerui ler" din "aleluia", in ciuda faptului ca acest refren este propriu colindelor laice, precrestine, in care Biserica nu s-a putut strecura decat superficial, prin simple inlocuiri de nume. Cum aceste colinde sunt foarte vechi, cu siguranta precrestine si preromane, putem incerca sa ne imaginam care a fost procesul prin care aceste cuvinte s-au transmis, pe cale orala. Probabil textul prin care se invocau fortele primaverii si ale belsugului a fost creat intr-o limba ce se vorbea pe teritoriul actual al tarii noastre, cu mult inainte de venirea romanilor. Acest text a fost respectat cu strictete generatii la rand, si mai ales refrenul, care nu putea fi modificat sub nici o forma, caci constituia invocatia propriu-zisa. Odata cu modificarile intervenite in limba, datorita contactelor cu limba unor nou-veniti cuceritori, acest text a ajuns sa fie inteles din ce in ce mai putin. Desigur ca transformarile s-au petrecut lent, prin intermediul unei lungi faze, in care vorbitorii vorbeau ambele limbi, dar isi cantau cantecele magice in vechea limba. Probabil aceste productii populare au fost ultimele in care au patruns cuvinte si structuri din noua limba si au fost, incet, incet, traduse. Totusi, refrenul, care concentra toata vraja acestor texte, avea efect tocmai prin rostirea sa, prin sunetele din care era alcatuit, iar daca acesta era modificat, schimbat, tradus, isi pierdea forta magica de influentare a destinului.
Sa presupunem ca acest refren - "lerui ler" - este extrem de arhaic, un rest dintr-o limba ce se vorbea candva pe aceste meleaguri, o ramasita care s-a pastrat pana azi, deoarece modificarea sa era strict interzisa. Astfel de refrene magice, foarte arhaice, devenite de neinteles, exista in numeroase traditii. Cele mai multe texte de vraji, farmece, incantatii, bolboroseli ale vracilor si chiar textele unor jocuri si ghicitori de copii pot ascunde astfel de stravechi vorbe, devenite de nepriceput. Cum aceste invocatii se faceau la echinoctiul de primavara, pentru un an agricol imbelsugat, si cum florile albe, foarte probabil de mar, simbol al puritatii si al belsugului, erau cele care garantau toata puterea magica din cuvant si o materializau, putem presupune ca refrenul "lerui ler" reprezinta un aspect stravechi al refrenului actual "florile dalbe". Sau, mai limpede, "florile dalbe" ar putea fi o traducere a refrenului "lerui ler", folosita in paralel, intr-un fel de repetitie, din momentul in care vechiul refren nu mai era priceput, dar nici nu putea fi inlaturat, caci odata cu el se inlatura si vraja. De aici numarul mare de alaturari ale celor doua refrene in acelasi colind si absenta altor combinatii: rareori, "florile dalbe" se combina cu alt refren, la fel si "lerui ler". Dar sa vedem cum ne poate ajuta lingvistica in lamurirea acestei probleme. Cuvantul "ler", "lel" si alte variante ale sale desemnau tocmai floarea alba, intr-o serie de limbi stravechi. In latina "lilium" inseamna "crin" si era imprumutat dintr-o limba veche, mediteraneana, pe care romanii au gasit-o in peninsula italica la venirea lor. In greaca, exista un cuvant asemanator, "leirion" care desemneaza atat crinul, cat si narcisa, ambele flori albe. In sarda, exista un cuvant similar, care inseamna "floare alba, margareta, crin". Si exemplele pot continua, cu cuvinte din basca, hitita, copta etc. In toate aceste limbi exista un cuvant care desemneaza floarea alba, dar nu intotdeauna este vorba de aceeasi floare, ci exista variatii in functie de zona climatica. In aria mediteraneana, floarea alba era prin excelenta crinul, adorat si in civilizatia minoica. La noi, crinul nu a fost si nu este o planta locala. Este foarte posibil ca floarea alba sa fi fost in primul rand floarea de mar, despre care, fireste, nu se putea vorbi decat la plural. Marul a fost intotdeauna un pom specific spatiului geografic romanesc si apare ca alternativa a bradului in rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent intalnite in basmele si miturile romanesti.
Desi s-a considerat mereu ca "lerui ler" este o formula pe deplin intunecata, totusi, dictionarele consemneaza un alt cuvant "ler" insemnand "floarea varstei", pe care il pun in legatura cu refrenul din colinde: i-a trecut leru - "a imbatranit", "i-a trecut vremea lui ler", adica a "colindatului", prin urmare a tineretii si a dragostei. Dar "leruitul" este atestat in unele regiuni si cu sensul de cantec ceremonial de inmormantare, care se canta in preziua inmormantarii, doar la mortii tineri, adica la cei care mor "in floarea varstei". Deci, lerul este floare alba, floarea pura, simbolul primaverii si al tineretii.
Frumusetea tainica a acestui refren isi are radacinile in sufletul adanc al stramosilor nostri, de acum multe sute de ani.

*articol preluat din "Formula As" 2006

Traditii si obiceiuri pe 29 noiembrie - Santandrei

Oamenii, în seara de Sf. Andrei, mănâncă un fel de turtă înmuiată în usturoi. Se serbează cu mâncăruri gătite în usturoi. Fac un fel de azimă, pe care o coc în vatră, care are deasupra nişte semne făcute cu lingura; după ce s‑a copt, o mănâncă cu toţii din casă, întingând într‑o strachină cu usturoi pisat, amestecat cu apă şi sare, în care înting toţi.

Turta de Andrei: Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei, aduc apă cu gura. Pentru colacul de Andrei aduc doar apă neîncepută. La turtă se pune în egală măsură apă, sare şi făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul (ursita), care va veni în vis să‑i dea apă pentru astâmpărarea setei. Colacul este făcut din pâine dospită, punând în mijlocul lui un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într‑un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata ştie că va avea noroc. Dacă usturoiul nu răsare, e semn de ghinion. În unele părţi, fetele, ca să‑şi vadă ursitorul, pun sub căpătâi înspre Sf. Andrei patruzeci şi unu de fire de grâu, menindu‑le în chipul următor: „Voi, patruzeci şi unu de fire de grâu,/ Eu voi adormi/ Şi voi hodini,/ Dar eu mă rog lui Dumnezeu/ Să‑mi trimită îngerul meu,/ Să‑mi arate pe ursitorul meu,/ Cel ce mi‑i dat de Dumnezeu!“ Peste noapte fetele cred că‑şi vor vedea în vis alesul. Grâul mai este utilizat şi pentru aflarea norocului. Toţi ai casei seamănă grâu în câte o strachină cu pământ. Îi va merge bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine şi va creşte frumos. În alte părţi, grâul se pune în apă curată şi, dacă răsare, se zice că acel ce l‑a pus va avea noroc. Tot în acest scop se pun în apă şi ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crenguţe înflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile.
Spre Sf. Andrei se măsură bine nouă ceşcuţi cu apă, ce se toarnă într‑o strachină, sub icoane. A doua zi dimineaţa se măsură din nou, cu aceeaşi ceaşcă, apa din strachină. Dacă va prisosi apă cât de cât, măcar o picătură, va fi cu noroc; de va fi apa cu scădere, va fi fără noroc.
Păzitul usturoiului: se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masă pun mai multe căciulii de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti, aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, apoi se aşează toţi în jurul mesei, mănâncă, vorbesc şi râd până în zori. Fetele îşi împart usturoiul, pe care îl duc a doua zi la biserică, pentru a fi sfinţit. Usturoiul este păstrat mai apoi la icoană, fiind bun de făcut „de dragoste“. Usturoiul păzit primăvara se pune în pământ şi‑i bun de leac; cu el pot fi tratate şi vitele bolnave.
În Bucovina, fetele îşi ghiceau ursitul cu ajutorul urmei lăsate în zăpadă: în această seară fetele ieşeau din casă şi păşeau în zăpadă, urmând ca a doua zi să ghicească, după direcţia în care zăpada fusese măturată din această urmă, locul din care va veni ursitul.
La Sf. Andrei se duceau fetele cu inelul de cununie al unei femei şi cu o lumânare la fântână; coborau lumânarea până la găleata umplută cu apă şi îşi vedeau norocul”.

Fetele fac vrăji de ursită, vrăjind de peţire, de dragoste, căutându‑şi de noroc, sau făcând farmece de răutate, care trebuie să se lipească de duşmani şi de casele lor. Un flăcău care‑i mai voinic şi mai curajos prinde un liliac (pasăre), îl pune într‑o oală de lut nouă şi se duce la hotar, unde au să se bată strigoii, şi îngroapă oala acolo. După şapte zile se duce iarăşi, o dezgroapă şi‑n ea găseşte o greblă, un ţepoi şi o coasă. Cu grebla aduc binele asupra satului, cu ţepoiul împrăştie răul şi cu coasa răpun pe duşmanii lor.

vezi si: http://dacmandru.blogspot.com/2010/03/santandrei-sfantul-andrei-preluat-de-la.html

Eminescu si dacii

Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile "Memento mori " (1872), "Odin si poetul" (1872), "Sarmis" (1881), "Gemenii" (1881), precum si în piesa de teatru "Decebal", toate publicate dupa disparitia poetului.
În articolul "Labirintul istoriei noastre", Eminescu spune:
"Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împaratese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleta, de amor de patrie si de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi o rusine niciodata".


Memento mori

..........................................................................
Zeii Daciei acolo locuiau poarta solară
În a oamenilor lume scările de stânci coboară
Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;
Și pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Și din cupe beau auroră cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră și răsun.

Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare,
Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare,
Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame-mflate-n vânt:
Vin în herghelii de neauă, pe cărări demult bătute
Și pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute
Codrilor nalt întuneric, făr-de capăt pe pământ.

Dar adesea pe când caii dorm în neagră depărtare,
Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare:
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări,
Vine ostenit de drumuri și la masă se așează,
Aerul se aurește de-a lui față luminoasă,
Sala verde din pădure strălucește în cântări.

Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare.
Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare,
Creții buzei lor să numeri poți în aerul cel clar;
Hainele întunecate albe par în strălucire
Și ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire,
Iară luna rușinoasă pe sub gene s-uită rar.

Haina lungă și albastră e cusută numa-n stele.
Iară albii sâni de neauă, strălucesc, cu de mărgele
Și mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins;
Păru-i lung de aur galbăn e-mpletit în cozi pe spate,
Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mândru frate
Și de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.

Înainte de plecare ¬ ea, doinind din frunză, cheamă
Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă,
Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin
Și pe frunți ea îi sărută, de rămân steme pe ele,
Apoi urcă negrul munte, pe șivoaiele de stele,
Lin alunecă ș-alene drumul cerului senin.

Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare
E frumoasa-mpărăție mândră a sântului soare
Și pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini
Strălucesc marmora albă și senină ca zăpada,
Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin.

Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lăsate largi perdele,
Mreje lungi de aur rumăn au țesut ani mulți la ele
Mânile surorei albe. Aeru-i de diamant,
El plutește-n unde grele de miroase-mbătătoare
Peste văile ca râuri desfășurate sub soare,
Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.

Și oștiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede,
Ca idei scăldate-n aur și-n colori de curcubău;
Pe grădinile-nflorite, peste mândrele dumbrave
Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave
Rostre de jeratec ș-aur, vele lungi de curcubău.

A-mpăratului de soare bolți albastre și cu stele
Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu ferești de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scosůri de albe marmuri, cu covoare de purpură;
Printre mândrele coloane o cântare blând murmură
E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant.

Și nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă.
Ca prin apă cristalină trec cu frunțile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor păr e ca și ambra, ca și crinul a lor față,
Abia-atinse-s a lor umbre de o tainică roșață
Auroră trandafirie prin ferestre de smarald.

Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate,
Totul e lumină clară, radioasă voluptate,
Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt;
Numai colo în departe și-n albastră depărtare
Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare,
Cu boschetele de roze și cu crinii de argint.

Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire,
De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire,
Și din curtea argintie zorile râzânde ies;
Haine verzi și transparente coprind membrele rozalbe
Și în lac ele aruncă roze cu mânuțe albe,
Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des.

Într-o dulce și umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunce, cu-a ei cůpole de ceară
Închegate ca din umbră verde și argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză,
Cu coloane-nconjurate de a viței-ncolăciri.

Ai grădinei arbori mândri cu întunecatul verde
Conjurați ș-acoperiți-s cu-iederă ce-n vârf se pierde
Mișcând florile ei albe ¬ flamuri cu-nfloriții creți
Și în muri de frunzi lucinde, și în scări de flori pendente
Și în poduri legănate de zefire somnolente
Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreț.

Spânzură din ramuri nalte vițele cele de vie,
Struguri vineți și cu brumă poamă albă aurie,
Și albine roitoare luminoasă miere sug;
Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Și la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri
Și în sara cea eternă veseli nechezând ei fug.

Și în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă,
Vezi cum trece ea frumoasă corpu-i dulce de zăpadă,
Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,
Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare
Astfel trece ea frumoasă, cu-a ei brațe sclipitoare,
Reflectată-n mii oglinde de pe muri și din plafond.

Și-n odăile înalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire
Ale miturilor dace, a credinței din bătrâni;
Prin grădini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri,
Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini.

Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăție;
Într-un loc e zi eternă sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în șiruri luminoase ce învie
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.
..........................................................................
Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare,
Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare,
Colțuroasa lui coroană e ca fulger împietrit,
Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune,
Cu-a lui mân-arată drumul la oștirile-i bătrâne
Și de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit.

Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare.
Munții lungi își clatin codrii cei antici, și-n răsunare
Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat;

Iar hlamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă,
Când el brațul își ridică strigând stâncelor să cadă,
Mișcând codrii de răsună în imperiul lor urcat.

Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
¬ Decebal! el strigă-n nouri îi detun, îi iau în goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.
..........................................................................
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,
Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți;
Și prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășină
Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolți.

Și prin arcuri îndoite la lumini de roșii torții,
Adunați văzu cezarul la cumplita mas-a morții:
Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi și-n muri,
Luminând halele negre, armuri albe și curate,
Atârnate de columne, lănci și arcuri răzimate
De păreți pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri.

Ducii-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă.
Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,
Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu,
Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late,
Coifuri ca granit de negre au pe frunte așezate
Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semizeu.

Cupele țeste de dușman ¬ albe, netede, uscate,
În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate
Și cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit;
Vor mai bine-o moarte crudă decât o viață sclavă
Toarnă-n țestele mărețe vin și peste el otravă,
Și-n tăcerea sânt-a nopții ei ciocnesc, vorbesc și râd.

Râd și râsul însenină adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una viețile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podește
Sala. Toți, toți pân-la unul. Unul încă tot trăiește,
Arde sânta lui coroană, fulger ochii lui audaci.

Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur
Luminând culmile sure și adâncul colcântaur,
Dintru care-ieșit se vâră-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună)
Se arată în fereastă și-și întinde alba mână
Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el.

El vorbește. Și profetic glasu-i secolii pătrunde:
Sufletu-i naintea morții lumineaz-a vremii unde;
Gândul lui o prorocie, vorba lui mărgăritar;
Și l-aude valea-adâncă și l-aud stelele multe.
De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte,
Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar:

Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere și spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoții n-or pricepe pe părinți
Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc- căderea.
Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii despera-vor cei cuminți.

Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec o lungă acuzare
Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi.
Voi nu i-ați lăsat în voia sorții lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ați împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet ce-ați făcut cu ele? Voi!

Nu vedeți că în furtune vă blăstamă oceane?
Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri de jeratic cruntă rugă
Către zei ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă
Moartea voastră: firea-ntreagă și popoarele o cer.

Va veni. Stârniți din pace de-a prorocilor cântare.
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Și gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;

Constelații sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolți de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în șivoi;
Cu cenușa pocăinței și-a împlea pământul fruntea,
Cu cenușa Romei voastre moarte legioane punte.
Peste râuri. Și nimica nu se v-alege din voi.

Veți ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n rușine neamul vostru sânt și mare:
Că-n iloți se va preface gintea de-nțelepți și crai,
Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise,
Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise.
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Astfel zise. În blăstămu-i mâna-i albă și uscată
El o scoate pe fereastă și coroana-ntunecată
De pe frunte o aruncă în abisul văii-adânci;
Palid, adâncit ca moartea, ca o umbră stă în lună,
Părul lui de vânt se îmflă, iară vorbele-i răsună
Și blestemu-i se repetă repezit din stânci în stânci!
..........................................................................

de Mihai Eminescu

Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

de George Coşbuc

Crearea etniei "daca" in Nomenclatorul de etnie si limba materna folosit la Recensamantul din 2011 (3)

Referitor la petitia pentru crearea etniei "daca" in Nomenclatorul folosit la recensamant ( http://www.petitieonline.com/creearea_etniei_daca_in_nomenclatorul_de_etnie_si_limba_materna ), am primit un e-mail de la Directia relatii publice a Guvernului Romaniei: “Referitor la memoriul dumneavoastra, va facem cunoscut faptul ca a fost transmis, spre analiza si informare, INSTITUTULUI NATIONAL DE STATISTICA”. Nu stiu daca nu este doar un raspuns automat...

Crearea etniei "daca" in Nomenclatorul de etnie si limba materna folosit la Recensamantul din 2011 (2)

Astazi am trimis petitia pentru crearea etniei "daca" in Nomenclatorul de etnie si limba materna prin e-mail la urmatoarele adrese: romstat@insse.ro presa@mmuncii.ro drp@gov.ro procetatean@presidency.ro .
Cu toate ca e semnata doar de 60 de persoane, dintre care 9 au ales sa nu-si afiseze numele (aceste semnaturi cred ca nu sunt valabile). Petitia a ramas deschisa, deci inca se mai poate semna.

Crearea etniei "daca" in Nomenclatorul de etnie si limba materna folosit la Recensamantul din 2011

http://www.petitieonline.com/creearea_etniei_daca_in_nomenclatorul_de_etnie_si_limba_materna

TOACA

Toaca (varianta bisericeasca): Toaca este un instrument muzical de percuţie din clasa idiofonelor folosit în liturghia ortodoxă. Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănaşe, la orele fixate pentru rugăciune. Toaca şi clopotul au rolul de a anunta începutul slujbei şi de a chema credincioşii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) şi spaţială (delimitarea spaţiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca).

Toaca (alta varianta - cea adevarata?): Cu toaca se invoca, prin lovirea ritmica a unei scanduri cu unul sau doua ciocanele din lemn, Zeita-Mama neolitica, in ipostaza de pasare, asa cum, mai tarziu, prin clopot si clopotei de arama se intra in contact cu Zeul-Tata indoeuropean (epocile Bronzului si Fierului). Arhaismul instrumentului toaca este atestat de chiar numele acesteia care reda, prin sunetul specific produs in timpul bataii, glasul pasarii de balta, barza. Toaca, cel mai arhaic si simplu instrument muzical inventat de om, este prezent in cele mai neasteptate zone ale culturii populare: toponimia sacra a Carpatilor (La Toaca, in muntii Ceahlau), denumirea astrilor (Toaca), in basme si multe zicale, in obiceiuri si practici magice (Colindatul cu Toaca, in noaptea de Joimari, alungarea norilor amenintatori, aducatori de grindina si vijelie pe timpul verii, si a Varcolacilor, cand acestia mancau, in timpul eclipselor Soarele si Luna etc.), in aflarea ursitei (Vergelul) s.a. Spatiul sacru al toacei de lemn formeaza o unitate teritoriala care se suprapune, in mare parte, peste arealul Civilizatiei Vechii Europe. Batutul toacei si clopotului este o practica magica, o bataie rituala.

Aviz popilor care spun ca muzica rock/metalica este satanista (o aberatie) - toaca se bate intr-un mod rapid si zgomotos, la fel ca si muzica mai sus amintita. Dracului nu-i place muzica rapida si zgomotoasa, din moment ce i se mai spune si Uciga-l Toaca!

Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana?

Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat decat in mica masura

Primul "film" de razboi din istorie;
Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decat o simpla victorie militara: a fost inceputul unui jaf care a scos Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, rectificate de istorici la cateva sute, prin stergerea unui zero), a dus la o scadere a pretului aurului in imperiu, la scutirea cetatenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii si-au exprimat bucuria pentru infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei au furnizat in continuare aur imperiului , finantand ample programe de constructii, intre care si grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal intreg, iar pentru a marca acest efort a fost inaltata o columna. Era o columna alba, goala, iar inscriptia de pe soclul sau spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca inaltimea colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la scurta vreme dupa inaugare, cuiva i-a venit ideea decorarii columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, inalt de 38 m, a fost decorat cu benzi sapate in spirala, acoperite cu scene de lupta, asemenea cadrelor unui film, reprezentand desfasurarea celor doua razboaie daco-romane. Multi specialisti sustin chiar ca reprezentarile de pe columna erau in culori, ca marmura a fost pictata.
Astfel a luat nastere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat si imitat de-a lungul timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, fara sa pomeneasca nimic de razboaiele cu dacii. Pe columna apar foarte multe scene in miscare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive si, desi sunt peste 2500 de fete reprezentate pe columna, rareori se gasesc unele care sa semene intre ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere si compasiune. Desi romanii sunt prezentati mereu invingatori, desi nu exista nici o imagine de roman ucis in lupta, in vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentari o mare compasiune si admiratie a autorului fata de daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, in afara de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, exista mai multe scene de sinucidere in masa a dacilor, care nu au acceptat sa ajunga prizonieri in mainile romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de impartirea ultimelor provizii de apa, nu de impartirea otravii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columna. Durerea este sfasietoare, dar este mai mult durerea infrangerii decat chinul mortii.
Multi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columna au afirmat ca la baza povestirii ilustrate pe acest monument se afla cartea pierduta a imparatului Traian despre razboaiele cu dacii; ca, de fapt, columna nu este decat "ilustratia" acelei carti, respectand succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele si descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil intelese de romani, care erau familiarizati cu textul cartii lui Traian si recunosteau usor pe fusul columnei cele descrise in carte. Pentru noi insa, care nu am avut sub ochi aceasta carte, ele raman o enigma.
Misterul unei scene sterse de pe Columna
Desi timpul si-a lasat amprenta pe suprafata columnei, ea a ramas totusi intreaga, dupa aproape doua mii de ani. Culorile s-au sters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adaugate s-au pierdut (armele din mainile razboinicilor erau dificil de reprezentat in marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, asa incat au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a Romaniei exista o copie a columnei in marime naturala, executata in anii 30, si ajunsa in tara in 1967. Dar in vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc in spirala de la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi vazute de la distanta, copia de la Bucuresti nu este compusa pe inaltime, ci este desfasurata pe orizontala, scena cu scena, in asa fel incat sa poata fi vazute toate detaliile. (In antichitate, columna putea fi "citita" din cladirile care o inconjurau, si care aveau cel putin doua etaje.)
Undeva spre varful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfasoara scenele cele mai dramatice: caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce Decebal a inteles ca nu mai are scapare, a ales sa-si curme singur viata, pentru a nu trai dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure de un grup de romani, Decebal alearga calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns din urma, iar in momentul in care soldatul din spate ii intinde mana intr-un gest care ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi copii daci sunt capturati de romani, probabil fiii lui Deceabal.
Iar in scena imediat urmatoare, doi soldati prezinta unei multimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea intoarsa, nici unul nu se uita spre scut si spre capul sangerand al regelui dac. Sursele scrise spun ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma si azvarlite pe treptele templului Gemoniilor. In scena imediat urmatoare, trei nobili daci, cu siguranta de mare vaza, sunt prinsi in munti de un grup numeros de soldati romani. Intre ei poate se aflau si fratele lui Decebal, Diegis, si marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un numar foarte mare de soldati romani, dupa cum rezulta din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistente dacice sunt inabusite in munti. Un grup de daci, cu bagaje, se intorc la casele lor (sau, din contra, parasesc tara ocupata), apoi un sir de animale domestice inchide lungul sir al reliefurilor de pe coloana. Nu urmeaza nici o procesiune, nici un mars triumfal, nici o defilare glorioasa a armatei, nici o intrare stralucitoare in Roma. Un final neasteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru si plin de tragism.
Episodul prezentarii capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibila. Acum cateva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar inchinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormantul contine o inscriptie care confirma fapta acestui soldat si un relief reprezentand un calaret care se repede la un om prabusit la pamant, invesmantat in straie de dac, si din mainile caruia cade un pumnal incovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai isi luase viata. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentata si pe obiecte de ceramica din Gallia si din Spania, dovada ca i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columna, in care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocanire minutioasa, milimetru cu milimetru. Nu se mai vad decat contururile care sugereaza, vag, despre ce este vorba: un castru, in interiorul caruia se vede un cort militar, in fata caruia doua personaje prezinta unei multimi, alcatuita din soldati romani si daci prizonieri, un scut pe care este asezat un cap uman. Cine a distrus aceasta scena si de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei, inarmat cu o unealta de zdrobit, probabil un ciocan, si ce l-a determinat sa stearga de pe Columna aceasta scena ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentala, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mana cuiva care a vrut sa faca sa dispara din istorie aceast cumplit episod.

Crestinii, acuzati pe nedrept;
Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul.
Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite.

Un martor incomod;
Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste "Traian al Frantei" a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan... Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este "un dac coborat de pe Columna". A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din "Romania libera", in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua sa le ignore.
Unii cercetatori sustin ca Bartoli ar fi reprodus din imaginatie unele detalii disparute de pe Columna. Nu putem sti deocamdata daca scena cu capul lui Decebal este reconstituita de artist sau chiar exista intacta in secolul al Xvii-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un calugar spaniol care a scris comentarii despre Columna in limba latina, in secolul al Xvi-lea, spune ca alaturi de cap se aflau si cele doua maini taiate ale regelui, dar in desenul lui Bartoli nu vedem decat capul. Exista doua explicatii: fie calugarul nu a vazut detaliile scenei, deoarece era deja stearsa, si s-a orientat in descriere dupa stirile din izvoare, care sustineau ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma, fie a vazut scena originala, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja stearsa si a reconstituit-o fara cele doua maini. Singurul mod in care se poate afla perioada in care scena a fost distrusa este consultarea tuturor reproducerilor dupa Columna existente, de la cele mai vechi, datand de pe la 1400, pana la cele mai recente.
Enigmaticul justitiar
Cine a fost, totusi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la varful Columnei decat cei care urcau pe schele. Trebuie sa fi fost, asadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor si a urcat pe ele. Totusi, trebuie sa fie vorba de un cunoscator, caci doar cineva care stia foarte bine ce scena se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat sa o distruga. Inainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comanda, in 1541, din partea regelui Francisc I al Frantei, cand s-a facut prima copie dupa Columna, azi disparuta. Atunci s-au ridicat primele schele. Insa momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decat studiind toate reproducerile existente in acea perioada. Am putea avea surpriza sa descoperim ca fapta s-a produs mult mai tarziu, in secolele Xviii-Xix, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, caci interpretarile s-au facut (si continua sa se faca) doar dupa copiile mai noi ale columnei. Pe langa cele doua copii recente, cea de la Bucuresti, si o a doua, aflata la Roma, la Muzeul Civilizatiei Romane, mai exista alte doua copii, ambele din secolul al Xix-lea, una in Franta, facuta la cererea lui Napoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusa in Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia dupa studierea tuturor acestor reproduceri vom putea sti mai multe.
Ramanand deocamdata in domeniul speculatiilor, putem presupune, fara a ne teme ca ne departam prea tare de adevar, ca cel care a sters scena a vrut sa apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pana acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toata admiratia, in fata caruia contemporanii si-au plecat capul: un rege care a luptat pana in ultima clipa pentru poporul sau si care nu a acceptat sa fie prins si dus sclav la Roma. Insa scena prezentarii capului sau desprins de trup (poate impreuna cu mainile taiate, asa cum indica sursele) era o imagine umilitoare si dureroasa pentru daci, pentru urmasii lor si pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scarile Gemoniei si lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinta pana la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut sa stearga din istorie acest episod sangeros, tragic si umilitor. Lipsa totala de preocupare a specialistilor pentru acest incident semnificativ a dus la ingroparea unei informatii de mare interes. Poate intr-o zi vom afla numele acestui justitiar. Dar chiar daca va ramane anonim, fapta lui trebuie investigata, pentru a-i afla motivatia, ca si epoca in care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

Pedepsirea lui Traian;
Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al Iv-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii. Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut. Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut: jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia. Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand!
Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic? Inca si mai ciudat este ca si monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemanatoare cu cea a cartilor. Doar Columna, mare, impunatoare si greu de doborat, a ramas in picioare. Putina lume stie ca a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, conceputa si realizata exact in acelasi stil si cu acelasi talent ca si reliefurile de pe Columna, dar pe o suprafata plana. Este vorba de marea friza a lui Traian, ce masura 32 de metri (dupa unii chiar peste 100 m!) si impodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, disparut astazi. Abia in aceasta friza, care condenseaza intr-un fel razboaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasa. Dupa numai doua secole, forul lui Traian este profanat de urmasi, friza sparta in mai multe bucati, dintre care patru au fost incastrate in Arcul lui Constantin, precum si opt statui de daci, utilizate la impodobirea aceluiasi Arc. Imparatul Constantin cel Mare se nascuse la sudul Dunarii, la putini ani dupa retragerea romanilor din Dacia, zona locuita de daci. Nu este exclus ca aceasta obarsie moeso-daca a lui Constantin sa-l fi determinat pe imparat sa-si impodobeasca Arcul cu statui de daci si sa distruga monumentul lui Traian, pentru a-l incorpora in al sau.
Stim, asadar, ca la doar doua secole dupa moartea sa, forul lui Traian incepea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decat prin caderea in dizgratie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru inaintasii lor. In acest fel s-ar putea explica disparitia aproape in totalitate a documentelor lui si ale celor despre el, precum si spolierea monumentelor inchinate lui. Probabil tot atunci a fost doborata de pe Columna statuia colosala de bronz aurit a imparatului, probabil atunci a fost jefuita si urna de aur ce ii adapostea cenusa, asezata in soclul Columnei. E adevarat, nu avem absolut nici o informatie directa in acest sens. Dar daca aceste presupuneri nu sunt gresite, putem intelege de ce, odata cu Traian, au disparut din istorie si dacii. Ramane insa o mare enigma: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, in ochii compatriotilor lui, imaginea unui imparat bun si drept. Poate vreunul dintre imparatii Romei de origine dacica, despre care istoria noastra nu pomeneste niciodata, a vrut sa razbune tragica soarta a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai tirziu, caci unele scrieri despre daci inca erau citate in secolul al Vi-lea. Sau poate e doar o simpla razbunare a sortii... Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea si revolta pentru inrobirea Daciei au dainuit, iar gestul stergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede in acest sens.

Aurora Petan
"Formula AS" 2007

Agatarsii

Populatie localizata de Herodot (IV;48) la izvoarele riului Maris. Acelasi autor vorbeste si de vecinatatea agatirsilor cu scitii (IV; 100—IV; 125) ceea ce ar presupune situarea in afara arcului carpatic. Este de remarcat ca cele doua localizari ale lui Herodot provin din perioade diferite; prima relateaza situatia din momentul prezentei acestuia la Olbia (450 i.e.n), a doua se refera la perioada razboiului scito-persan (514 i.e.n) , ceea ce ar presupune o restringere a ariei agatirsilor in cursul sec V ien. Herodot ii aminteste pe agatirsi in conflict cu scitii (IV; 78; 100; 119; 125), fapt ce s-ar opune ipotezei moderne care ii considera o ramura a scitilor. Legenda transmisa de Herodot (IV; 10), dupa care Skytes si Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles, poate cel mult intari ipoteza ca agatirsii erau acelasi neam cu scitii. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea scitilor, in jurul anului 600 i.e.n.. Herodot (IV, 104) ii apropie de traci, distingind totusi la agatirsi unele trasaturi aparte, cum ar fi gingasia, bogatia in aur si proprietatea comuna asupra femeilor. De asemenea, ei se il venerau pe Dionisos.
Aristotel (Probl. XIX, 28) mentioneaza ca la agatirsi legile se cintau, pentru a fi invatate pe dinafara. Poate acelasi izvor a acreditat informatia ca agatirsii se tatuau, preluata si de textele tirzii (Mela II, 10; Servius in Verg., Aen. IV, 146). Este probabil ca agatirsii sa se fi pierdut in masa nord-tracica (respectiv geto-dacica) in cursul sec. 5-4 i.e.n. Numele s-a mentinut in traditia literara antica pina tirziu, in epoca romana, cind unele izvoare ii localizeaza pe agatirsi, impreuna cu alte popoare disparute la acea vreme (dar mentinute in texte in virtutea traditiei), undeva in spatiul eurasiatic (Dion. Perieg. 310-319; Ptol. Geogr. III, 10 si altii). Ca antroponim, numele de Agathyrsos apare in unele inscriptii din sec. 1-2 e.n. din Italia (CIL XV, 461-470; CIL XIV 2161 si altele) poate, in amintirea legendarului fiu al lui Heracles. Arheologic agatirsii au fost identificati in grupul de morminte de inhumare de pe Muresul superior, tipul de morminte Ciumbrud, care prezinta trasaturi aparte, in contrast cu zonele inconjuratoare.
Mormintele au fost datate in perioada 550-450 i.e.n., ceea ce ar corespunde textelor. Analogii cu situatia arheologica din Moldova centrala ar indica ca agatirsii locuiau atit in Transilvania centrala,, cit si la E de Carpati, ceea ar fi in acord cu textele. Raspindirea in Transilvania, Moldova si zona subcarpatica a O1teniei si Munteniei a unor piese de tip rasaritean (intre care akinakesuri), a permis formularea termenului de cerc cultural traco-agatirs pentru zona sus-mentionata. Aceasta acceptie vaga ar putea fi interpretata ca reflectind existenta unei puteri politice, o uniune de triburi, condusa de agatirsi, in perioada 550-450 i.e.n si care s-a opus expansionismului scitic.
Etimologie: Tyrsagetae = getii cu thyrs, aga (ago) = purtator; thyrsos (thyrs) = toiagul lui Dyonisos.

PLANTELE SACRE ÎN RITUALURILE VEDIC SI BRAHMANIC SI REFLEXIILE LOR ÎN OBICEIURILE POPULARE ROMÂNESTI

CAP. I Utilizarea plantelor sacre în ritualurile religioase. Cazul particular al plantei Soma. Mitologia vedico-brahmanica despre planta Soma;

Inca din perioadele arhaice, ritualurile religioase care aveau un caracter samanic utilizau diverse plante care aveau anumite caracteristici, plante care, administrate fiintei umane, îi provocau stari halucinogene prin actiunile lor neuroleptice.
Oportunitatea tratarii subiectului privind planta Soma, mentionata de catre mitologia vedico-brahmanica, a fost determinata de faptul ca ea conferea indirect corelarea unei serii de date între formele religioase ale epocii, elementele lingvistice si etnografice specifice arealului carpato-dunarean de unde provin si care exista pâna în prezent.
Utilizarea acestor plante, prin efectele lor, permiteau oficiantului ritualului, conform credintei sale, abordarea si a altor planuri existentiale în afara celui fizic.
De-a lungul timpului istoric, plantele de acest gen au fost utilizate si de cultele organizate care au urmat samanismului propriu-zis, desi este dificil a se face o delimitare stricta între acestea, ele, mai degraba, suprapunându-se.
Dupa opiniile unor cercetatori, aceste proceduri preexista si astazi în multe culturi de tip arhaic, chiar si în culturile contemporane. In diverse culturi arhaice ele au fost numite „Hrana zeilor” sau „hrana spirituala” (12).
Planta Soma este cunoscuta în arealul carpato-dunarean sub denumirea de „Palaria Sarpelui”(Amanita Muscaria) cu sinonimele în alte culturi de Asumer, Pong, Bank si Amrita.(12). Cuvântul Amrita (9-pg28) este apropiat de cuvântul Amrut, cuvânt care, în mitologia greaca, înseamna „Bautura Zeilor”.
Aceasta planta creste numai în zonele submontane (800-1000m altitudine).
Tot în arealul carpato-dunarean exista si planta numita Tilisca (Virtilica) mai numita si „Iarba Vrajitoarelor” (Oenotheraceae alpina lutesiana), semnalata înca din perioada dacica, planta prezenta în zona Gradistei, Orastiei, Sarmisegetuzei, planta care produce aceleasi efecte halucinogene. Pentru efectele ei, romanii au numit-o Circae, dupa numele vrajitoarei din epopea „Odiseea” lui Homer.(2) (Dr.O.Bojor). Cuvântul „tilisca”[Virtilica-(6)] are corespondent în limba sanskrita:-radacina de cuvânt „til 6”înseamna „susan oriental” (Sesamum indicum) (4-pg.293). Cuvântul sanskrit „tila” se refera la „o însemnare facuta într-un loc ce seamana cu un graunte de susan (în forma de picatura) (4-pg.293) (10-pg.104). Cuvântul sanskrit „tilaka”se refera la semnul distinctiv, sectar, care se face pe frunte la brahmani, ca un semn de noblete, de distinctie. (4-pg.93). In obiceiurile populare românesti, dupa crestinare, semnul s-a transformat într-o cruce iar în ritualul religios crestin ortodox, prin miruire, se face tot o cruce. Se mentioneaza ca, conform doctrinei brahmanice, în zona fruntii se afla centrul energetic (chakra) Agñya, care are ca simbol tot crucea, simbol al raspântiei, al alegerii de catre fiinta umana a caii pe care aceasta sa o urmeze în viata: a rationalului, a emotionalului sau a evolutiei spirituale.
Soma a fost dusa în India arhaica în jurul anului 2000-1800 î. H. Planta este mentionata în imnurile vedice (12). Planta era culeasa si preparata dupa un ritual precis.
In arealul carpato-dunarean, cultul vedic a utilizat plante cu efecte halucinogene. Utilizarea lor s-a facut datorita efectelor inerente provocate, prin arderea lor, ca de exemplu în Cultul Focului (cultul lui Agni). In mod similar aceste culte au fost legate implicit si de planta Soma.
Acestei plante i s-a atribuit statutul de planta sacra, chiar si acela de zeu, zeul Soma.
Herodot relateaza ca scitii, dupa o înmormântare, dupa ritualul purificarii prin spalare pe cap cu apa, faceau în corturi improvizate inhalatii cu fumul degajat de seminte de cânepa, aruncate pe bolovani încinsi. Actul avea un caracter ritual, fumul degajat producând o stare de euforie (7-art.IV-pg.73,74,75).
Diverse tratate vorbesc ca, în anumite ocazii, un om juca rolul sacrificatului ca victima, precum si cazul când însusi sacrificantul devenea victima propriu-zisa .(purusamedha) (dupa Weber în Z.D.M.G. 18,262) (5pg.19). Dupa M.Eliade, problema substituirii reciproce ca obiect al sacrificiului între om si cal, este considerata înca una deschisa.(5-pg.209). Prin faptul ca formele sacrificiale umane sunt anterioare formelor sacrificiale ce utilizau fiinte vii si faptul ca dacii utilizau sacrificile umane, acestea denota vechimea acestora în ansamblul cultelor arhaice europene.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „soma” provine din limba sanskrita, el însemnând: - Regentul Lunei, Luna, Yama, Kuvera, Cel de-al optulea Vasu, Cerul, atmosfera, dupa dictionarele francez si englez. (10) (3-pg730); -Suc de planta, Luna,Rege al Lunii, fiu al lui Atri, cel de-al optelea Vasu, unul dintre zece Maharisi (3), identificata cu Siva si Visnu ca autori ai Cartii Legii (Dharma), dupa dictionarul englez (3-pg.360).

CAP.II. Toponimii, hidronimii, antroponimii provenite din cuvântul sanskrit Soma;

In zona vestica a României exista o serie de denumiri care se refera la cuvântul sanskrit „Soma”. Astfel, hidronimul „Somes” face trimiteri la radacinile de cuvânt sanskrite : -„Soma”-denumirea ca planta, „sa”-continuitate, curgere, însiruire. Denumirea s-ar traduce prin „cursul apei curgatoare Soma.“ (10).
Toponimul „Someseni” face trimiteri la radacinile de cuvânt sanskrite: „Soma”, denumirea ca planta, -„sa“, continuitate, stabilitate (sau ca «sa»-oprire, repaus), -„na”, sufix de întarire al radacinilor de cuvânt anterioare. Denumirea s-ar traduce prin „locul peren al Somei” (1).
Toponimul „Samasag” face trimitere la radacinele de cuvânt sanskrite: „Soma, denumirea ca planta, „sag”sufix de întarire, în sensul de continuitate, locatie, stabilitate(10), utilizat IN SPECIAL IN VEDE. Denumirea s-ar traduce prin „locatie cu o mare continuitate în timp, numita Soma”.
Toate acestea confirma existenta în arealul carpatic (Mtii. Apuseni), înca din perioada vedica, a plantei
Soma, cunoscuta sub acest nume vedic. Atribuirea atâtor de multe denumiri care au în compunerea lor acest cuvânt sanskrit, vedic (hidronime, denumiri de asezari umane, denumiri de persoane), toate acestea atesta importanta deosebita cultica vedica acordata acestei plante în perioada istorica de dinainte de reforma religioasa de la 3200 î. H. începuta în India arhaica, perioada dupa care utilizarea acestei plante în ritualuri a fost restrictionata, scoasa din cultul public, dar ramasa ca consemnata în scripturile brahmanice si în Vede într-o forma abstracta a unei zeitati obscure, Soma.

CAP. III. Reforma brahmanica si modificarea conceptiilor vedice legate de planta Soma;

Reforma brahmanica de dupa 3200 î. H., prin reconsiderarea conceptiilor religioase vedice, a modificat si conceptul de sacrificiu. Astfel, sacrificiul ritual consta în sacrificarea unei fiinte vii (animale).
Sacrificiul era de tip samanic, sacrificiu ce nu impunea sacrificatorului existenta unor calitati psiho-morale. Sacrificiul de acest gen avea un caracter de manipulare „din exterior” de catre sacrificator al actului sacrificial, indiferent de conditia sa umana, întrucât acestuia nu i se impunea conditii de moralitate. Accesul la zei se presupunea a se face posibil prin administrarea de catre sacrificator a plantei Soma, preparata în prealabil într-un cadru ritual, planta care, prin caracteristicele ei psihotropice, prin efectele ei halucinogene, favoriza acest contact fara ca operatorul sa se considere a fi „implicat”.
Conform scripturiilor brahmanice de mai târziu, ca urmare a descoperirii de catre brahmanism a existentei si a altor planuri existentiale, superioare, prin vechile proceduri, accesul scrificatorului era limitat doar la planurile existentiale inferioare.
Planurile existentiale inferioare este domeniul Elementalilor (9-pg164), entitati care guverneaza numai stariile de agregare ale lumii fizice nominalizate simbolic prin elementele „Pamânt”, „Apa”, „Aer”, “Foc”, „Ether” (spatialitate). Aceste planuri nu contin, însa, si spiritualitatea.[ „La Aryeni numai brahmanii erau admisi a cunoaste secretul Soma, cea care declanseaza inefabilul, care aduce extazul”(11), concept la care s-a renuntat dupa reforma].
Brahmanismul reformat de dupa anul 3200 î. H., prin noua sa conceptie, considera ca o conectare la planurile existentiale superioare, la zei, nu se poate realiza decât prin sacrificiul „intern”al fiintei umane. Prin aceasta se întelegea redobândirea de catre fiinta umana a calitatiilor primare, primordiale, cu care fiinta umana a fost înzestrata de catre Divinitate, calitati pe care fiinta umana le-a pierdut prin contactul inerent, prin atasamentele sale de lumea fizica. In cadrul atasamentelor intrau si procedeele de tip samanic, considerate imorale.
Sacrificiile de fiinte vii au fost înlocuite cu ofrande de produse naturale (lapte, miere, fructe), concept care s-a pastrat pâna astazi în hinduism.
Prin reforma brahmanica de la 3200 î. H., brahmanismul s-a distantat de practicarea în ritualuri a utilizarii plantei Soma. Acest lucru permite sa se argumenteze faptul ca utilizarea plantei Soma era specifica perioadei prebrahmanice, ea regasindu-se numai în practicile rituale vedice.
Soma este mentionata sub diverse forme de scripturile brahmanice târzii (ex. în Brahmane) sub diferite forme de utilizari cu caracter mai mult informativ, forme care dau impresia unor proceduri devenite deja istorie, ca referiri la unele care ar apartine perioadei anterioare, celei vedice. Unele mentiuni din scripturile brahmanice târzii fac totusi aluzii voalate la calitatiile acestei plante în ritualurile individualizate chiar si în conditiile respingerii ei oficiale prin noua doctrina brahmanica privind utilizarile ei în ritualurile cu caracteristici de comuniune.

CAP. IV. Obiceiurile populare românesti si plantele neuroleptice;

Utilizarea de plante neuroleptice de genul Somei este semnalata în obiceiurile populare la români în întregul areal carpato-dunarean cu multe corespondente cu ritualurile vedice. (13). Se dau doar câteva exemple:
In perioada de iarna, în timpul sezatorilor si organizarii de claci, se semnaleaza obiceiul facerii de”juflei”(3-pg.266), o forma de ofranda, ca o coliva. E facuta din seminte de cânepa pisate si fierte cu sare si zahar. Se considera mâncare de post, deci cu caracter religios ancestral (3) (Zona Buzaului-com.Gohor).
In mod similar, exista obiceiul ca în noaptea de Macinici (9 martie) (în realitate cu referiri la data echinoxului de primavara din 21 martie, decalaj datorita schimbarilor calendaristice), sa se faca focuri în care sa se arunce seminte de cânepa si sare, reminiscenta a cultului vedic a lui Agñi (al Focului Sacru), la trecerea la „renasterea noului an”. Arderea semintelor de cânepa produce un fum care provoaca asistentei o stare de euforie cu halucinatii. (Cuvântul „Macinici” are origina sanskrita, emanat din radacina de cuvânt *mel-a zdrobi, a macina, respectiv *mlak .apoi *mak (14-pg.513) (15pg.716). Probabil forma primara a obiceiului se referea la aruncarea rituala de seminte zdrobite în foc sau la însasi prepararea fainei pentru aluat din care sa se faca ofrandele în forma de “opt”, imaginea Modelului Arhetipal al perfectiunii).Obiceiul aruncarii în tot cursul anului de seminte de cânepa pe plita încinsa a caminului taranului român, obicei generalizat pe tot teritoriul tarii, este o reminiscenta a vechiului cult vedic. Reflexia acestui obicei, în timpul istoric, este cultul familial al focului al românilor.
Un motiv al substituirii plantei Soma cu altele echivalente ca producatoare de efecte halucinogene îl putea constitui faptul ca zona de crestere si cultivare posibila a ei este la altitudini relativ înalte.Conservând principiul ritualului, al producerii si obtinerii stariilor extatice, în celelalte parti ale arealului s-a cautat, gasit si substituit planta Soma cu alte produse similare (macul, cânepa) .

CAP.V. Utilizarea plantelor neuroleptice în ritualurile religioase în general, de-a lungul timpului istoric;

Plantele cu caracteristici neuroleptice au fost utilizate în multe ritualuri religioase. Motivul utilizarii lor îl constituie starile de tip halucinogen generate în corpul uman de catre acestea, stari care erau considerate ca pot permite accesarea de catre om si a altor planuri existentiale în afara planului fizic si superioare acestuia. Pentru acest motiv, în anumite perioade istorice, ele au fost declarate, mai mult sau mai putin oficial de catre diversele forme religioase, plante sacre (samanism, vedicobrahmanismul primar si reformat).

CAP.VI. Concluzii;

In privinta problemei utilizarii plantelor neuroleptice în arealul carpato-dunarean se pot trage urmatoarele concluzii:
1. În perioada arhaica, plantele neuroleptice, plante cu proprietati halucinoagene, au fost folosite în samanism. Aceasta s-a transmis sub forma individualizata pâna în prezent în spatiul rural
2. În perioada prevedica si vedica ce a cuprins arealul carpato-dunarean, plantele neuroleptice au fost utilizate în ritualurile religioase cu caracter public, acestora acordându-li-se un statut sacru, mergându-se pâna la zeificarea lor. Eficacitatea actului sacrificial care era însotit de consumul de planta Soma nu era conditionata de existenta calitatilor psiho-morale ale sacrificatorului, ci de cantitatile si calitatile elementelor ce constituiau obiectul sacrificiului.
Initial, sacrificatele ritualurilor au fost fiinte vii (animale, printre care tauri, cai, mistreti, ulterior porci si nu este exclus si fiinte umane).
La geto-daci, era utilizat sacrificiul uman, fapt atestat de catre istoriografie ca mergând pâna în perioadele istorice relativ târzii, fapt ce atesta originea lor ancestrala, arhaica, corespunzatoare perioadei prevedice si vedice, în acest areal.
3. Mitologia traco-geto-daca s-a transmis, prin elementele sale, în obiceiurile si traditiile poporului roman, în mituri, legende si basme cu ritualuri de gen sacrificial cu caracter mai mult sau mai putin mistic, în simbolismul cu elemente arhetipale continute de acestea. Din ea emana importanta actului sacrificial în conceptia religioasa a geto- dacilor.
În urma crestinarii, o serie de elemente mitologice au fost asimilate de noua religie, conservând ideea de fond a evenimentului mitologic, de ex. ideea de sacrificiu. Este reprezentativ cazul Cavalerului trac (Cavalerul danubian), reprezentat în împrejurari cinegetice (8-pg102), asimilat ulterior de crestinism cu Sf.Gheorghe (6), aparând, însa, omorând un balaur. Probabil ca obiectul initial al uciderii de catre cavalerului trac era altul decât cel reprezentat pe artefactele de mai târziu de catre romani, zeu pe care ei l-au numit Deus Sanctus Heron.
In mod similar, este substituirea mitului zeului Mithra (6-pg331), ca reprezentant al cultului solar al lui Agñi (popular Ignu), cu cel al Craciunului, cu conservarea vechiului fond, a ideii de sacrificiu pastrat în obiceiul popular al sacrificarii porcului (Ignatul porcului), ca si cel al ofrandei numita „pomana porcului”, precum si al consumului de alcool ce însoteste ritualul. Probabil este un produs de substitutie al vechii Soma. Consumul mare de vin la daci pe vremea lui Burebista poate duce la emiterea ipotezei ca, în timp, în ritualurile religioase, Soma, datorita efectelor sale, a fost înlocuita cu alte produse cu efecte similare, cum este cânepa, produs ramas pâna astazi în obiceiurile populare românesti.
In sensul celor de mai sus :
-prezenta în arealul carpato-dunarean de toponimii, hidronimii, antroponimii legate de denumirea plantei Soma,
-modul de evolutie, în timpul istoric, al conceptului religios la trecerea de la cel vedic la cel brahmanic, privind utilizarea în ritual a plantei Soma,
-viziunea mitologiei populare românesti privind actul sacrificial si legaturile acesteia cu prezenta plantelor mitice,
-utilizarea de plante cu caracteristici neuroleptice cu efecte halucinogene în obiceiurile populare românesti
Toate acestea duc la concluzia ca originea utilizarii plantei Soma în ritualurile religioase este în arealul carpato-dunarean, din perioada vedica, ulterior planta ajungând în India arhaica, în urma migratiei aryene condusa de Rama.(în limba sanskrita, Ramanaya însemnând „locul de nastere a lui Rama”).

VII.Bibliografie:
1. Alecu-Calusita Ing.M.-Fisa documentara-Planta Soma în literatura medievala italiana, 2009
2. Bojor Ovidiu Prof.Dr.- Fisa documentara –Planta Tilisca, 2009- Buc
3. Bulgar Ghe. si Ghe.Constantinescu-Dobridor -Dictionar de arhaisme, Ed. Saeculum Vizual, 2005
4. Burnouf Emile & L.Leupol- Dictionnaire Sanskrit-Français, Ed. Maisonneuve-Paris, 1865
5.Gonda Jan-Les religiones d’Inde-Vol.I , Vedatisme et Hindouisme, Ed.Payot-Paris, 1979
6.*** “Health Service-nr. 1645”, New York , U. S. A.
7. Herodot-Istorii- Cart.IV, trad. A.Piatkovsky si F.Vant-Stef, Ed. Stiintifica, Buc., 1961
8. Keith A.B.-Religion And Philpsophy Of The Veda And Upanishads, Cambridge, (Mass), Anglia, 1925
9. Kernbach Victor-Dictionar mitologic, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1989
10. Mac Donell A.A.-A Practical Sanskrit Dictionary, Ed. Master Publisher, New Delhi, India, 1924,
11.*** ”Le Monde”, 17/01/2002
12. Nicolaescu prof.Ghe-Planta Tilisca.,StarInternational Medimpex
13. Pruna Olivia-Etn. Fisa documentara-Obiceiuri populare românestizona Buzau, 2009
14. Vinereanu M.-Dictionar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetarilor de euroindianistica, Ed. Alcor, Buc., 2008
15. Walde M. J Pokorny-Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, Munchen, 1959
24.*** http://www.inidiffusion.fr./article116.html
25.*** . http://www.racines.traditions.free/ambroisi/index.html
26.*** http://www.oniros.fr.entheogenes.html

Eugeniu Lazarescu
*articol preluat din DACIA MAGAZIN, nr. 65, mai 2011