Dintre numeroasele obiective arheologice descoperite şi în parte cercetate prin săpături arheologice, de catre specialiştii Institutului de Arheologie şi ai Muzeului de Istorie Bucureşti, unul din cele mai importante, nu numai pentru istoria străveche a României, ci şi pentru cea a părţii răsăritene a Peninsulei Balcanice, este necropola neolitica de la Cernica cu 362 morminte descoperite în perioada 1960-1974 cu ocazia săpăturilor la satul medieval Mărăcineni din sec XVI si Manastirea Vorniceasa (Iezerul) din aceeaşi zonă.
Complexul arheologic menţionat se găseşte la nord-est de satul Căldăraru, comuna Cernica (jud.Ilfov), la aproximativ 1 km de marginea lui. Terenul respectiv se află pe o prelungire a terasei (de circa 10 m înălţime), din dreapta fostului râu Colentina, transformat în ultimele decenii, în lacul Cernica şi are formă triunghiulară şi se găseşte lângă malul de vest al lacului Cernica, în locul unde apele lacului formeaza un mare cot spre sud.
Orientarea mormintelor: celestă şi terestră:
Cercetările arheologice şi etnografice au evidenţiat orientări diverse ale corpului defunctului. Acestea au fost interpretate ca modalităţi de marcare a anumitor direcţii: cea din care o persoană sau o comunitate a venit, direcţia locuinţei defunctului sau a edificiului cultic al aşezării, elemente sacre din peisaj (munte, apă, copac etc.), locul sau calea spre lumea de dincolo.
În funcţie de poziţia elementelor de referinţă, această diversitate de orientări poate fi împărţită în două mari categorii: orientare celestă şi terestră. În cazul orientării celeste, elementul care dictează orientarea corpului defunctului este un corp ceresc: soare, lună, stele. Asupra modalităţilor practice în care se putea realiza această orientare ne vom referi la punctul 2 (Metode).
În cazul orientării terestre, elementul de referinţă este reprezentat de un punct sau zonă, reală sau imaginară, apropiată sau îndepărtată, situată pe suprafaţa pământului. În acest al doilea caz, orientarea poate fi precisă, dacă reperul este un element apropiat şi vizibil (aşezarea, edificii ultice etc.), sau relativă, în cazul în care acesta este unul îndepărtat (ţinutul unde pleacă morţii).
Foarte adesea, distincţia dintre orientarea celestă şi cea terestră este dificil de surprins, dând naştere la discuţii şi controverse (Rose 1922, 138). Remarcăm tendinţa, adesea excesivă, spre atribuirea unor conotaţii astronomice, considerându-se că „orientările astronomice sunt printer cele mai importante principii de ordonare, care eglementează spatial sacru şi ritual”, spre deosebire de spaţiul domestic, unde diviziunea se face pe principiul centrului şi periferiei. De asemenea, faptul că în multe dintre cimitirele preistorice înmormântările respectă, la o primă privire, o orientare pe axa est-vest a sugerat o legătură între practica funerară şi drumul soarelui pe boltă.
Un rol extrem de important în interpretarea semnificaţiei orientărilor defuncţilor îl reprezintă modul de înregistrare a contextului arheologic; altfel spus, elementele pe baza cărora s-a decis ca un anume mormânt are o anume orientare.
Modalităţi de înregistrare şi analizare a orientării mormintelor:
Înainte de a trece în revistă o serie de studii consecrate orientărilor mormintelor din diverse perioade preistorice, trebuie să precizăm că există diferenţe de interpretare a termenului de orientare. R. Orientarea mormintelor necropolei neo-eneolitice de la Cernica 11 Sprague, în ampla sa lucrare privind terminologia funerară, afirmă: „Probabil nici un alt aspect al terminologiei funerare nu este mai confuz şi totuşi mai uşor de explicat decât orientarea”. Astfel, criteriile de stabilire a orientării defunctului sunt diverse: direcţia capului, direcţia privirii, direcţia picioarelor, axul corpului sau combinaţii ale acestora. De asemenea, parcurgând studiile referitoare la contextele funerare, pot fi sesizate modalităţi diverse de analiză a orientărilor: simple prezentări cantitative, abordări exclusiv astronomice, precum şi analize mai elaborate, care vizează atât aspectul astronomic, cât şi cel terestru, spaţial. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimele două categorii.
În cazul abordărilor strict astronomice se porneşte de la ipoteza că orientarea este una de tip celest şi că soarele, în mişcarea lui pe linia orizontului, la răsărit sau la apus, este factorul determinant. Pornind de la aceste premize s-a încercat şi determinarea momentului înmormântărilor. De acest tip de analiză au beneficiat cimitirul mezolitic de la Wadi Halfa (Saxe 1971), cimitirul Vinča de la Gomolava (Vince et alii 1996), cimitirul (cimitirele) eneolitic timpuriu de la Iclod (Maxim et alii 2002, 28), cel de la Podlokanj (cultura Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr) (Vince 1998) şi cel datând din epoca bronzului de la Mokrin. Precizăm că în toate cazurile enumerate nu s-au căutat şi alte repere posibile, terestre, pentru orientarea mormintelor.
Din categoria studiilor care au analizat atât conotaţiile astronomice, cât şi cele terestre, menţionăm pe cele efectuate pentru neoliticul italian. Astfel, dacă pentru mormintele din spaţii deschise se poate vorbi de orientare solară, cele din peşteri sunt orientate terestru, în funcţie de elemente din imediata vecinătate. O situaţie în care nu s-a putut preciza tipul de orientare este cimitirul de la Ajvide, datând din neoliticul mijlociu în Danemarca. O situaţie interesantă este semnalată şi pentru mormintele mezolitice din zona Porţilor de Fier. S-a demonstrat că acestea nu erau orientate în funcţie de punctele cardinale ci, asemenea locuinţelor şi vetrelor, în funcţie de cursul Dunării. Mormintele erau dispuse atât paralel, cât şi perpendicular pe acesta.
Scurt istoric al sitului neo-eneolitic de la Cernica:
Situl neo-eneolitic de la Cernica (440 25’ N şi 260 16’ E – coordonate Google Earth) se află la sud de Bucureşti, la aproximativ 1 km nord-est de satul Căldăraru, com. Cernica (jud. Ilfov). Este situat pe o prelungire a terasei din dreapta lacului Colentina, înaltă de circa 10 m. Cercetările arheologice au fost efectuate în cursul deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut.
Situl este alcătuit din două părţi: necropola în partea de est, spre lac, şi cele două aşezări suprapuse parţial, atribuite culturilor Dudeşti – faza Cernica şi Boian – faza Bolintineanu. Necropola, cercetată, conform autorilor investigaţiei, exhaustiv, se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 12000 m2 şi cuprindea un număr de 379 de morminte.
Dispunerea spaţială a acestora sugerează existenţa a două grupări, una nordică şi una sudică. Autorii săpăturilor au interpretat această situaţie prin posibila existenţă a două grupuri sau clanuri. Planul săpăturilor publicat în monografie şi completat de către noi pe baza documentaţie cartografice din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti conţine 378 morminte, din cele 380 cercetate (unul, M 356, localizat în marginea aşezării, iar altul, M 108 bis nelocalizat pe niciunul dintre planuri). Dintre acestea, doar pentru 342 este menţionată orientarea.
Studii privind orientarea mormintelor:
Ipotezele avansate de către arheologi privind posibila orientare solară a mormintelor necropolei de la Cernica au captat interesul astronomilor. Primul care a analizat orientarea mormintelor de la Cernica a fost I. C. Sângeorzan. Acesta a încercat să demonstreze că mormintele erau orientate în funcţie de variaţia direcţiei din care „răsărea” soarele în diferite momente ale anului. Analiza s-a efectuat considerând direcţia privirii defunctului. Din cele 327 de schelete luate în calcul, majoritatea covârşitoare (96,3%) se încadrau în intervalul de oscilaţie anuală a „răsăritului soarelui”. Acest fapt l-a determinat pe autor să plaseze momentul înmormântării defuncţilor la răsăritul soarelui.
Ipoteza a fost argumentată şi cu alte morminte ale culturii Boian (fără a le preciza), din diverse faze ale acesteia, care ar fi sugerat un comportament similar.
La momentul publicării monografiei cimitirului de la Cernica, E. Comşa atrăgea atenţia asupra a două aspecte. Prima observaţie se referee la faptul că mormintele nu ar fi trebuit analizate la un loc, atât cele cu scheletul depus pe spate, cât şi cele cu scheletul pe o parte, deoarece acestea ilustrează două obiceiuri diferite care ar putea fi reflectate şi de către orientare. A doua observaţie este aceea că orientarea în funcţie de răsăritul soarelui nu este singura explicaţie sau interpretare posibilă.
În acest sens, E. Comşa a enumerat şi alte două posibile puncte de reper luate în consideraţie şi de alţi cercetători, cum ar fi: locul de origine al comunităţii sau aşezarea de unde provenea defunctul. La aspectele menţionate de către E. Comşa, considerăm necesar a mai adăuga faptul că analiza lui I. C. Sângeorzan se limitează strict la orientările scheletelor, neluând în consideraţie şi poziţia acestora în cadrul necropolei.
De curând, această analiză a fost reluată de către I. Szücs-Csillik, A. Comşa şi Z. Maxim, studii care nu au văzut încă lumina tiparului, motiv pentru care, în momentul de faţă, nu putem decât să menţionăm existenţa lor. Demersul nostru îşi propune reluarea şi extinderea analizelor efectuate şi va fi structurat în mai multe părţi.
În prima parte, care face obiectul prezentei lucrări, vom încerca să stabilim care a fost tiparul după care au fost orientate mormintele din cimitir, urmând ca ulterior să analizăm corelaţia dintre orientări şi alte elemente ale practicii funerare, cum ar fi poziţia şi adâncimea de înmormântare, sexul sau vârsta defunctului etc.
sursa: http://cernica.judetulilfov.eu
Complexul arheologic menţionat se găseşte la nord-est de satul Căldăraru, comuna Cernica (jud.Ilfov), la aproximativ 1 km de marginea lui. Terenul respectiv se află pe o prelungire a terasei (de circa 10 m înălţime), din dreapta fostului râu Colentina, transformat în ultimele decenii, în lacul Cernica şi are formă triunghiulară şi se găseşte lângă malul de vest al lacului Cernica, în locul unde apele lacului formeaza un mare cot spre sud.
Orientarea mormintelor: celestă şi terestră:
Cercetările arheologice şi etnografice au evidenţiat orientări diverse ale corpului defunctului. Acestea au fost interpretate ca modalităţi de marcare a anumitor direcţii: cea din care o persoană sau o comunitate a venit, direcţia locuinţei defunctului sau a edificiului cultic al aşezării, elemente sacre din peisaj (munte, apă, copac etc.), locul sau calea spre lumea de dincolo.
În funcţie de poziţia elementelor de referinţă, această diversitate de orientări poate fi împărţită în două mari categorii: orientare celestă şi terestră. În cazul orientării celeste, elementul care dictează orientarea corpului defunctului este un corp ceresc: soare, lună, stele. Asupra modalităţilor practice în care se putea realiza această orientare ne vom referi la punctul 2 (Metode).
În cazul orientării terestre, elementul de referinţă este reprezentat de un punct sau zonă, reală sau imaginară, apropiată sau îndepărtată, situată pe suprafaţa pământului. În acest al doilea caz, orientarea poate fi precisă, dacă reperul este un element apropiat şi vizibil (aşezarea, edificii ultice etc.), sau relativă, în cazul în care acesta este unul îndepărtat (ţinutul unde pleacă morţii).
Foarte adesea, distincţia dintre orientarea celestă şi cea terestră este dificil de surprins, dând naştere la discuţii şi controverse (Rose 1922, 138). Remarcăm tendinţa, adesea excesivă, spre atribuirea unor conotaţii astronomice, considerându-se că „orientările astronomice sunt printer cele mai importante principii de ordonare, care eglementează spatial sacru şi ritual”, spre deosebire de spaţiul domestic, unde diviziunea se face pe principiul centrului şi periferiei. De asemenea, faptul că în multe dintre cimitirele preistorice înmormântările respectă, la o primă privire, o orientare pe axa est-vest a sugerat o legătură între practica funerară şi drumul soarelui pe boltă.
Un rol extrem de important în interpretarea semnificaţiei orientărilor defuncţilor îl reprezintă modul de înregistrare a contextului arheologic; altfel spus, elementele pe baza cărora s-a decis ca un anume mormânt are o anume orientare.
Modalităţi de înregistrare şi analizare a orientării mormintelor:
Înainte de a trece în revistă o serie de studii consecrate orientărilor mormintelor din diverse perioade preistorice, trebuie să precizăm că există diferenţe de interpretare a termenului de orientare. R. Orientarea mormintelor necropolei neo-eneolitice de la Cernica 11 Sprague, în ampla sa lucrare privind terminologia funerară, afirmă: „Probabil nici un alt aspect al terminologiei funerare nu este mai confuz şi totuşi mai uşor de explicat decât orientarea”. Astfel, criteriile de stabilire a orientării defunctului sunt diverse: direcţia capului, direcţia privirii, direcţia picioarelor, axul corpului sau combinaţii ale acestora. De asemenea, parcurgând studiile referitoare la contextele funerare, pot fi sesizate modalităţi diverse de analiză a orientărilor: simple prezentări cantitative, abordări exclusiv astronomice, precum şi analize mai elaborate, care vizează atât aspectul astronomic, cât şi cel terestru, spaţial. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimele două categorii.
În cazul abordărilor strict astronomice se porneşte de la ipoteza că orientarea este una de tip celest şi că soarele, în mişcarea lui pe linia orizontului, la răsărit sau la apus, este factorul determinant. Pornind de la aceste premize s-a încercat şi determinarea momentului înmormântărilor. De acest tip de analiză au beneficiat cimitirul mezolitic de la Wadi Halfa (Saxe 1971), cimitirul Vinča de la Gomolava (Vince et alii 1996), cimitirul (cimitirele) eneolitic timpuriu de la Iclod (Maxim et alii 2002, 28), cel de la Podlokanj (cultura Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr) (Vince 1998) şi cel datând din epoca bronzului de la Mokrin. Precizăm că în toate cazurile enumerate nu s-au căutat şi alte repere posibile, terestre, pentru orientarea mormintelor.
Din categoria studiilor care au analizat atât conotaţiile astronomice, cât şi cele terestre, menţionăm pe cele efectuate pentru neoliticul italian. Astfel, dacă pentru mormintele din spaţii deschise se poate vorbi de orientare solară, cele din peşteri sunt orientate terestru, în funcţie de elemente din imediata vecinătate. O situaţie în care nu s-a putut preciza tipul de orientare este cimitirul de la Ajvide, datând din neoliticul mijlociu în Danemarca. O situaţie interesantă este semnalată şi pentru mormintele mezolitice din zona Porţilor de Fier. S-a demonstrat că acestea nu erau orientate în funcţie de punctele cardinale ci, asemenea locuinţelor şi vetrelor, în funcţie de cursul Dunării. Mormintele erau dispuse atât paralel, cât şi perpendicular pe acesta.
Scurt istoric al sitului neo-eneolitic de la Cernica:
Situl neo-eneolitic de la Cernica (440 25’ N şi 260 16’ E – coordonate Google Earth) se află la sud de Bucureşti, la aproximativ 1 km nord-est de satul Căldăraru, com. Cernica (jud. Ilfov). Este situat pe o prelungire a terasei din dreapta lacului Colentina, înaltă de circa 10 m. Cercetările arheologice au fost efectuate în cursul deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut.
Situl este alcătuit din două părţi: necropola în partea de est, spre lac, şi cele două aşezări suprapuse parţial, atribuite culturilor Dudeşti – faza Cernica şi Boian – faza Bolintineanu. Necropola, cercetată, conform autorilor investigaţiei, exhaustiv, se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 12000 m2 şi cuprindea un număr de 379 de morminte.
Dispunerea spaţială a acestora sugerează existenţa a două grupări, una nordică şi una sudică. Autorii săpăturilor au interpretat această situaţie prin posibila existenţă a două grupuri sau clanuri. Planul săpăturilor publicat în monografie şi completat de către noi pe baza documentaţie cartografice din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti conţine 378 morminte, din cele 380 cercetate (unul, M 356, localizat în marginea aşezării, iar altul, M 108 bis nelocalizat pe niciunul dintre planuri). Dintre acestea, doar pentru 342 este menţionată orientarea.
Studii privind orientarea mormintelor:
Ipotezele avansate de către arheologi privind posibila orientare solară a mormintelor necropolei de la Cernica au captat interesul astronomilor. Primul care a analizat orientarea mormintelor de la Cernica a fost I. C. Sângeorzan. Acesta a încercat să demonstreze că mormintele erau orientate în funcţie de variaţia direcţiei din care „răsărea” soarele în diferite momente ale anului. Analiza s-a efectuat considerând direcţia privirii defunctului. Din cele 327 de schelete luate în calcul, majoritatea covârşitoare (96,3%) se încadrau în intervalul de oscilaţie anuală a „răsăritului soarelui”. Acest fapt l-a determinat pe autor să plaseze momentul înmormântării defuncţilor la răsăritul soarelui.
Ipoteza a fost argumentată şi cu alte morminte ale culturii Boian (fără a le preciza), din diverse faze ale acesteia, care ar fi sugerat un comportament similar.
La momentul publicării monografiei cimitirului de la Cernica, E. Comşa atrăgea atenţia asupra a două aspecte. Prima observaţie se referee la faptul că mormintele nu ar fi trebuit analizate la un loc, atât cele cu scheletul depus pe spate, cât şi cele cu scheletul pe o parte, deoarece acestea ilustrează două obiceiuri diferite care ar putea fi reflectate şi de către orientare. A doua observaţie este aceea că orientarea în funcţie de răsăritul soarelui nu este singura explicaţie sau interpretare posibilă.
În acest sens, E. Comşa a enumerat şi alte două posibile puncte de reper luate în consideraţie şi de alţi cercetători, cum ar fi: locul de origine al comunităţii sau aşezarea de unde provenea defunctul. La aspectele menţionate de către E. Comşa, considerăm necesar a mai adăuga faptul că analiza lui I. C. Sângeorzan se limitează strict la orientările scheletelor, neluând în consideraţie şi poziţia acestora în cadrul necropolei.
De curând, această analiză a fost reluată de către I. Szücs-Csillik, A. Comşa şi Z. Maxim, studii care nu au văzut încă lumina tiparului, motiv pentru care, în momentul de faţă, nu putem decât să menţionăm existenţa lor. Demersul nostru îşi propune reluarea şi extinderea analizelor efectuate şi va fi structurat în mai multe părţi.
În prima parte, care face obiectul prezentei lucrări, vom încerca să stabilim care a fost tiparul după care au fost orientate mormintele din cimitir, urmând ca ulterior să analizăm corelaţia dintre orientări şi alte elemente ale practicii funerare, cum ar fi poziţia şi adâncimea de înmormântare, sexul sau vârsta defunctului etc.
sursa: http://cernica.judetulilfov.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu