Solstitiu de vara

Solstiţiul de vară este marcat în fiecare an în jurul zilei de 21 iunie, atunci când în emisfera nordică Soarele se află la cea mai mică distanţă faţă de Pământ, dând naştere cele mai lungi zile din an.
Solstiţiul de vară este favorabil unor magii puternice, care îşi pot pune amprenta pozitivă asupra unor schimbări în dragoste, prosperitate sau sănătate. Energia solstiţiului de vară este considerată a fi o energie a pasiunii, vitalităţii, creativităţii şi belşugului.

Solstiţiul de vară era şi un prilej de găsire şi folosire a apei magice. Îmbăierea în lacuri sau râuri avea un efect curativ, dar constituia şi un ritual de renaştere. În unele regiuni, spălatul cu roua adunată în ajunul solstiţiului reprezenta o practică magică de frumuseţe, iar în altele, îmbăierea în apa cu ierburi din noaptea solstiţiului reprezenta o cură de refacere a sănătăţii şi vigorii.

Miezul verii a dat mereu prilejul organizării unor festivaluri dedicate atât focului, cât şi apei. Dragonul simbolizează haosul din care apare viaţa şi reîntoarcerea către haos prin moarte. Dragonul este o creatură specifică atât focului, cât şi apei.
După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie.
În România, solstiţiul de vară este asociat cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele "Cap de vară".

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi "Amuţitul cucului". Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic "sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica".

Conform tradiţiei româneşti, solstiţiul de vară se serbează prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Oamenii se rotesc în jurul rugurilor aprinse, apoi aruncă nişte brâuri de pelin în foc, pentru ca, alături de acestea, să ardă toate posibilele necazuri care se puteau abate asupra lor. Se mai spune că cine va trece prin foc sau vă sări peste el în această noapte va fi apărat de boli, de duhuri rele şi va fi fericit.

La români, solstiţiul de vară este legat de sărbătoarea Sânzienelor, marcată în ziua de 24 iunie. Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile, care sunt zâne rele. Noaptea de Sânziene este înconjurată de o aură de mister şi magie, fiind favorabilă vrăjilor şi descântecelor de dragoste. Coroniţele de Sânziene lăsate noaptea afară puteau asigura fetele că vor face nuntă în vară, în cazul în care erau găsite dimineaţa acoperite de rouă. Florile culese de Sânziene, aşezate sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, le puteau ajuta pe fete să îşi vadă în vis viitorul soţ.
Un ritual specific solstitiului de vara consta in transformarea unei bijuterii de aur intr-un talisman norocos. Se foloseste orice fel de obiect din aur , indiferent daca este un inel , o moneda sau pandativ.
Cu o zi inainte de solstitiu , bijuteria este amplasata intr-un vas rezistent la foc , plin cu ierburi uscate (cimbru, rozmarin , salvie , lavanda , musetel , sunatoare).Aceste ierburi , ce pot fi alese in functie de inspiratie , reprezinta elementul pamant.
In zorii zilei solstitiului de vara , se scoate obiectul de aur dintre ierburi , dupa care este cufundat rapid intr-un vas cu apa curata si este trecut cu iuteala prin flacara unei lumanari galbene sau aurii. In acest fel , bijuteria este purificata cu elementul focului. Cu flacara de la lumanare , se da foc ierburilor uscate din vas , lasandu-le sa arda si sa isi imprastie aromele .
De la mijlocul zilei si pana la apus , se lasa obiectul de aur intr-un loc sigur de afara , astfel incat sa fie sub lumina soarelui. Seara din ziua solstitiului este timpul potrivit pentru a infuza norocul si energiile pozitive in bijuteria de aur. Ea se tine strans intr-o mana , iar practicantul magiei isi inchide ochii si se concentreaza asupra dorintei cele mai arzatoare, apoi isi pronunta dorinta cu glas tare, de 3 ori.
La final, se recita urmatoarele cuvinte : "Fii vrajit si legat , cu noroc, dragoste si lumina ; belsugul sa se reverse si energiile sa straluce.Asa sa fie". Pentru a-si manifesta eficienta , obiectul de aur trebuie sa fie mereu purtat sau tinut aproape de catre posesor.

Țara Luanei, între legendă și adevăr

Țara Luanei este localizată în Munții Buzăului, iar pe raza localităților Colți, Bozioru și Brăești se află zece așezări rupestre locuite încă din perioada neolitică, dar și monumente ale naturii, în jurul cărora de-a lungul timpului s-au țesut numeroase basme și legende, precum și numeroase povestiri despre dispariții umane și fenomene paranormale.
Așezările rupestre de la Nucu-Aluniș

Așezările rupestre de la Nucu-Aluniș, cu 29 de locuințe, se află la șase kilometri de centrul comunei Colți, pe raza localităților Colți-Bozioru-Brăești.

Cea mai cunoscută așezare rupestră este Biserica din piatră de la Aluniș, săpată în piatră de doi ciobani, Vlad și Simion, în jurul anului 1274 și atestată documentar la anul 1351. Aceasta a fost schit de călugări până la anul 1871, iar de atunci este biserica satului Aluniș,
Celelalte așezări rupestre au denumiri relevante pentru încărcătura lor istorică, Peștera lui Dionisie, Agatonul vechi, Agatonul nou, Peștera lui Iosif, Grota Fundul Peșterii.

Recent, o echipă de cercetători de la Muzeul județean de istorie Buzău au identificat în Grota Fundul Peșterii documente iconografice vechi de peste patru milenii.

'În Grota Fundul Peșterii au fost identificate 137 de reprezentări de arme dintre care 15 tipuri de pumnale datând din Epoca bronzului. Se pare că în această grotă era locul de inițiere a elitei războinice, chiar și intrarea are o semnificație aparte, simbolizând fecunditatea. Cercetătorii au identificat desene reprezentând vârfuri de săgeți, vârfuri de suliță, pumnale, dar și pentagrame, brăduți sau mâini', a declarat, pentru AGERPRES, directorul Muzeului județean de istorie Buzău, Sebastian Matei.
Potrivit sursei citate, aceste tipuri de arme au avut o mare arie de răspândire în întreaga Europă în urmă cu 4000-4500 de ani, unele dintre ele au fost răspândite pe o suprafață de peste 2000 de kilometri pătrați, în Spania, Italia și chiar Maroc.

Grota a fost locuită încă din primele secole ale creștinismului, dar prima însemnare păstrată datează de la 1521.

Legenda Țării Luanei și fenomenele misterioase

Țara Luanei, denumirea metaforică a ținutului muntos al Buzăului, se datorează unei legende care de generații întregi circulă pe cale orală printre țăranii din această regiune, susține călăuza Diana Gavrilă din comuna Colți.

Bătrânii povestesc că în vremuri de demult uitate în Munții Buzăului domnea un rege bătrân și înțelept, Luana, ale cărui cetăți atingeau cerul. Apărătorii cetății erau viteji netemători de moarte și luptau numai pentru dreptate, iar regele le vindeca rănile cu apele fermecate din Valea Izvoarelor. Vrăjmașii împinși de pizmă în care de foc au doborât Soarele Luanei, Pământul s-a cutremurat din încheieturi, iar pe locul cetății, scoarța terestră a rămas pustiită, semne care se mai văd și astăzi, a mai spus Diana Gavrilă.

Legendele din Țara Luanei sunt mai numeroase, nefiind însă confirmate de studiile ștințifice.

'Munții Buzăului au fost incluși din cele mai vechi timpuri în geografia sacră a lumii, peste această zonă se întinde un cer straniu, ceața albastră, de o intensitate extraordinară, ce rar ți-e dat să întâlnești. Totodată, bătrânii povestesc de experimentele cu copii supradotați făcute de fosta Securitate transportați cu autocamioane militare, dar și de fenomenele stranii, cum ar fi dispariția de persoane, pentru a reapare peste timp', a mai spus Diana Gavrilă, profesor de istorie, călăuză turistică.

* preluat de la AGERPRES / (autor: Dorin Ivan, editor: Marius Frățilă)

CE ESTE MIEDUL?

Miedul este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viță de vie, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani. Este cunoscut și sub denumirea (nepotrivită) „vin din miere”.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală. Se crede că reduce anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanță inadevată.

Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologica în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool. Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”.

Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, ca neam ce avea miere din belşug. Priscus (diplomat roman) scria prin sec. V d.Hr: „De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie a Banatului şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii”.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.” Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

De la un istoric și călător turc, Evliya Celebi, aflăm că miedul era băutura timișorenilor în sec. XVII. „În această regiune e o ruşine mare să bei vin; se bea, de obicei, mied”.

* preluat de pe https://mied-dacic.ro/

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din spaţiul folcloric românesc. Este legat de noaptea dintre Boboteaza şi Sfântul Ioan, adică dintre 6 şi 7 ianuarie, când nevestele tinere se strâng pe la casele femeilor căsătorite mai demult sau chiar la crâşma din sat şi petrec, obligatoriu în absenţa bărbaţilor, până târziu, pentru a marca integrarea lor în această comunitate (a femeilor măritate).
Specialiştii în folclor consideră acest obicei ca fiind derivat din Sărbătorile (precreştine) dedicate zeului Dionysos, împrejurare din care nu lipseau muzica, dansurile frenetice, degustarea de vinuri etc., pentru a marca începutul unui nou ciclu al naturii, odată cu apropierea primăverii:
Femeile se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că „se iordănesc”, cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde ridicau în sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, se urcau mai multe pe o grapă trasă de celelalte femei şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. De Ziua femeilor normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile de considerau în această zi mai „tari” decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi decât aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, făceau ce îşi doreau, se distrau fără să dea cuiva socoteală”.

*dupa Ion Ghinoiu - Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997