Actul magic al Solomonarilor

In traditiile rurale, cele mai frecvente forme de magie aplicata privesc apa – fie in domeniul meteorologiei, norii fiind manevrati de solomonari (care aduc sau abat in special grindina), iar ploile fiind invocate de paparude, fie in practica saparii fantanilor. Fantanarii se bucura la tara de mare respect: este o meserie utila si straveche; dar fantanarul descopera izvoarele de apa freatica slujindu-se de nuiaua sau cracana de alun (uneori de o “cumpana” din lemn de corn) care, tinuta cu degetele sensibile in dreptul inimii, trebuie sa vibreze in locul cuvenit, deasupra izvorului ascuns, iar aici intervine radiestezia, adica acea insusire nativa, atribuita unor persoane de exceptie, de a inregistra senzatia produsa de emisiunea de radiatii a unor corpuri vii sau amorfe. Nuiaua de alun cu proprietati radiestezice nu apartine insa numai zonei noastre magice.

Magia populara romaneasca procedeaza ca orice magie (fie religioasa, fie mai ales neapartenenta religiei), recurgand la descantec si nu la rugaciune, la constrangerea fortelor supranaturale si nu la imbunarea lor prin acte de umilinta sau prin sacrificii propitiatoare; ea nu opereaza ca religia, in normele unei legislatii divine deduse, ci isi impune propriile reguli care au adesea rostul de a intimida divinitatile sau spiritele. In formele de magie inferioara, magicianul constrange fortele demonice fie prin pactizare cu ele, fie prin santaj; iar daca in unele descantece sau chiar in colindele cu substrat magicvom intalni incercarea de a constrange pe Dumnezeu prin invocatie poruncitoare de a participa la un act omenesc, nu trebuie sa ne insele terminologia, care face parte dintr-un strat tarziu, deoarece in textul originar a fost vorba, fara indoiala, de un demon sau un duh, caruia vrajitorul sau samanul arhaic ii poruncea ca in tehnica obisnuita a oricarui act magic.

Sunt diverse practici magice pe care le-a conservat traditia romaneasca populara. Craniile (de cal sau de vaca), infipte in parul portii rurale, au efect apotropaic, ele fiind intelese ca semne magice menite sa asigure apararea animalelor domestice, iar in epoca moderna mai sunt utilizate (nu fara relict magic) doar ca simple sperietori vizuale, in mod discret – impotriva dracilor si fortelor malefice, in mod fatis – numai impotriva pasarilor rapitoare.

Practicarea magiei e distribuita dupa categoriile profesionale. Veche si activa, bucurandu-se de respectul oamenilor simpli, era magia zidarilor, reducandu-se de fapt la tehnicile de legare si dezlegare a ploii (stapanite, potrivit credintei populare, si de gradinarii zarzavagii), dar pe care – asa cum vom vedea – le-au practicat mult mai intens solomonarii. Totusi reconditionarea atmosferica si dirijarea precipitatiilor (lucru important in zidarie) nu constituie decat un act secundar. Mai important se pare ca era socotit furtul umbrei: o cladire nu poate dura fara inzidirea in ea a unei fiinte omenesti nevinovate; traditia aminteste insa rar cazurile folosirii directe a omului viu (ca in Mesterul Manole); de obicei se masoara cu o trestie umbra unui om si numai trestia, adica masura umbrei, e ingropata la temelia casei noi, fiindca se crede ca dupa 40 de zile moare si omul caruia I s-a masurat umbra, el devenind stafie protectoare a cladirii. Cu toate acestea, furtul umbrei se poate face si in scopuri de magie neagra; aceasta superstitie este dintre cele mai persistente, citabila in Romania chiar si la inceputul sec. XX, cand unii tarani alungau pe pictori, de teama de anu li se fura umbra (asa cum povesteste doctorul G. Ulieru in insemnarile sale interbelice).

Ion-Aurel Candrea considera ca la baza actiunilor magice populare sta magia imitativa (principiul homeopatic similia similibus curantur), ideea existand anterior la J.G. Frazer (“magia homeopatica”). “Pentru ca sa-I prieasca ceva –scria Candrea- pentru ca sa izbuteasca in ceea ce intreprinde, omul trebuie sa imite , prin actiunile lui, tot ce I se pare ca are oarecare legatura, oarecare asemanare cu ceea ce doreste sa realizeze, trebuie, cu alte cuvinte, sa recurga la magia imitativa.” Iata cateva din numeroasele exemple citate de savant: cand seamana grau, semanatorul trebuie sa inchida ochii la primul gest, ca “sa nu vada pasarile graul cum nu-l vad eu acuma”; in scalda copilului se pune “trup de licurici”, ca sa fie luminat la minte; omul bolnav de inima se vindeca mancand inima unui animal; de Armindeni se bea vin rosu, ca sa innoiasca sangele; galbinarea se tamaduieste cu orice flori galbene (sofran, galbenele, papadie, rostopasca). Dar similitudini se regasesc in folclorul medical al multor popoare europene si microasiatice.

J.G. Frazer exemplifica tipurile de magie homeopatica (vrajitoria egipteana, babiloniana, chiar greaca si romana) prin ranirea sau inteparea imaginii simbolice (desenate) a dusmanului; aceasta tipologie e raspandita, dupa savantul englez, la toate populatiile primitive asiateice, africane, amerindiene si australiene. Dar de fapt, la o privire atenta, regasim in acelasi context si grupurile arierate din cadrul civilizatiilor europene; un singur exemplu este edificator: vrajitoarele din Romania sec. XIX si XX (de obicei tiganci) obisnuiesc sa intepe cu acul descantat ochii, fruntea, etc., de pe fotografiile “victimelor”, insotindu-si operatia cu un descantec specific.

Cat priveste magia mitica pe care o relateaza din belsug basmele, pe langa padurile si zidurile crescute instantaneu din periile si gresiile arundcate peste umar, sa amintim nu numai felul cum ostile fratilor lui Fat-Frumos sunt prefacute, prin vraji, in movile (probabil memoria cetoasa a inmormantarilor de razboinici calari in gorgane), dar si cum, dupa aceea, citirea hrisoavelor magice deasupra lor dezleaga farmecele si toate aceste osti se intorc la viata (Fat-Frumos cu carata de sticla, col. P. Ispirescu).

Principalii magicieni din credintele noastre folclorice sunt solomonarii. Solomonaria este un soi de masonerie populara, o asociatie secreta de initiati in magia meteorologica, dar pretinzandu-se atotstiutoarea tainelor lumii, numele lor insusi descinzand de la regele biblic Solomon, considerat in folclorul popoarelor a caror cultura a fost fertilizata de Biblie, drept cel mai intelept om de pe pamant. (De altfel, regele Solomon e socotit de legenda si fondatorul francmasoneriei, desi variante ale legendei ii atribuie paternitatea regelui Hiram). Solomonarii sau solomonarii, numiti de moti zgrimintesi, sunt in primul rand niste vrajitori meteorologici populari (nu samani – desi tipul lor de magie si scoala lor initiatica amintesc de samanism).

Sursele folclorice, de altfel foarte diverse, arata ca selectia viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume predilectie pentru mediile cu oarecare vocatie: de pilda, cel mai mic dintre sapte frati calugari (T.Pamfile).

Scoala solomonareasca (Solomonaria) e situata sub pamant sau intr-o groapa adanca, invatamantul durand sapte ani (Chestionarele lui B. P. Hasdeu, dupa informatii din Neamt). Lazar Saineanu, pe baza mai multor izvoare (Schmidt, S.Fl. Marian, M.Gaster, I.Budai-Deleanu, Fr. Muller), sintetizeaza astfel: Necuratul “locuieste sub pamant, unde se afla scoala diabolica, numita Solomanta sau Solomonarie, dupa prototipul atotstiutorului Solomon, si unde se invata toate Limbile fiintelor vii, toate tainele naturei si toate formulele magice, farmece si vraji (solomonii). Acolo nu se primesc decat zece ucenici si dascal e diavolul insusi, care, dupa sapte ani de invatatura, isi opreste cate un ucenic si acela devine apoi solomonar: calare pe un balaur el se suie in nori, de unde poarta ploi, furtuni si grindini”. Datele sunt confirmate in folclorul epic (de ex. Basmul banatean Dracul si ucenicul sau, col.Schott). In Cartea (sau “cartile”) Solomonarului este cuprinsa invataura globala a magiei populare.

Solomonarul e capabil de a organiza dupa placul sau fenomenele atmosferice, aducand ploaia si dirijand furtunile si grindina; ca atare vehiculul sau aerian, ca si paratul sau tehnic, este balaurul. Dupa credintele motilor, cum se relateaza in Chestionarele lui N.Densusianu, solomonarul apare ca “un domn cu o iapa alba”, cautand un anumit iezer de unde invoca balaurul.

Un portret complex al solomonarului a facut Traian Gherman: solomonarii nu-si marturisesc profesiunea in fata oamneilor, dar orice satean il recunoaste, “caci au infatisare ingrozitoare, ochi rosii, bulbucati, fruntea lata si incretita, piept lat, gat puternic, statura mijlocie ori mica” si “au doua cozi, una de pene subsuoara, si alta e prelungirea sirei spinarii. […]Toata infatisarea li-e de oameni salbatici cu par sburlit si aspru, ca parul de porc. Hainele lor sunt numai petece si murdare. […]De multe ori umbla imbracati cu sapte pieptare chiar si in mijlocul verii, intr-o mana cu o carte, iar in cealalta cu un toiag. Totdeauna sunt scurti la vorba, arare ori ii auzi vorbind, daca capata ceva mila nu multumesc, pita capatata de pomana nu o mananca, ci o arunca pe ape. Nu dorm nicicand in casa, […] locuiesc in munti prin pesteri, prin paduri in colibe sau prin tarine. Ei […] is oamnei blastamati de Dumnezeu, cari se pun in legatura cu necuratul si isi vand sufletul, ca sa capete putere asupra vazduhului si a balaurilor”.

Absolvirea scolii este indispensabila: “Dupa sapte ani de invatatura iasa din scoala invaluiti in neguri si tinandu-se cu mainile de un fuior lung de nor, care ii scoate in lumea noastra din celalalt taram, imbracati tot cu vesmintele cu care au intrat, iar din scoala capata o carte, un toiag sau un carlig si un frau de scoarta de mesteacan”.

Asupra originii solomonarilor s-au facut cateva speculatii hazardate in unele raspunsuri la Chestionarele lui B.P.Hasdeu, solomonarii sunt numiti – ca legatori si dezlegatori ai ploilor – si valhasi (dupa mai vechiul valhovnic – “mag” din slav “volhv” – “vrajitor” sau “sacerdot” slav pagan). Mult mai riscanta este o speculatie a lui Traian Herseni, dupa care solomonarii ar fi trait “in locuri solitare, in padurile sau aproape de lacurile montane – (desi potrivit multor surse folclorice ei evita tocmai padurlie, iar amplasarea lor in munti (rar amintita de surse, afara de citatul text a lui Traian Gherman) i-a fost utila sociologului spre a le construi o genealogie neintemeiata documentar, din tagma sacerdotala dacogetica a “ctistilor” (ktistai). La aceeasi locuinta montana si cu acelasi scop genealogic se refera si Eugen Agrigoroaiei: “Solomonarul (mostenire dacica) avea si el putere asupra dragonului”, precizand bineinteles ca avea “o locuinta montana”.

Lasand la o parte inconsistenta omologarii solomonarilor cu tagma nahoretilor ktistai, nu se poate accepta nici identificarea lor cu samanii. Mircea Eliade citand cu prudenta pe calatorul strain Bandinus care vorbea despre niste “incantatores” din Moldova de nord, pune la indoiala informatia, intrucat ea nu e confirmata de un atat de bun cunoscator al obiceiurilor moldovenesti ca Dimitrie Cantemir; de aici rezulta ca nu se poate vorbi, in cazul solomonarilor, de un samanism romanesc.

O definitie lipsita de exagerari si intemeiata pe informatii stricte din sec. XIX (deci mai apropiate de epoca in care aceasta tagma mai functiona) gasim in cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen : “Solomonarii sunt mostenitorii intelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrajitor, care poate inchide si deschide cerul cu farmece, a ingheta apele si lacurile, a aduce roua si grindina in campii”. Functia lor magica se pare ca se limita la ceea ce comunica Tudor Pamfile: “Solomonarii se duc la iezeresi de acolo scor Balaurul.” Acelasi folclorist defineste si balaurul, ca instrument al operatiilor solomonaresti: “sarpele pe care noua ani de zile nime nu l-a vazut, se face Balaur, adica sarpe urias, care poate si sbura. Dupa ce poate sbura, se duce pana gaseste un hau fara fund, numit iezer, se baga acolo si tot bea apa pana-l scoate vreun solomonar.”

Din toate sursele folclorice autentice rezulta constant ca solomonarul este un om cu puteri supranaturale, care se prezinta de obicei icognito, ca un cersetor zdentaros sau ca un domn elegant avand in mana cartea, in cealalta un toiag sau mai ales un capastru (adesea din coaja de tei) cu care loveste balaurul in cap, capastrul fiind astfel un soi de starter. Capacitatea supranaturala a solomonarului e descrisa de folclor contradictoriu: desi e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se considera ca e un sfant, subaltern al lui Dumnezeu; dar aceasta diferenta portretistica a depins probabil de influenta Bisericii crestine, in raport cu capacitatea de rezonanta a constiintei populare dintr-un mediu sau altul. Intrucat pretutindeni se crede ca solomonarul este o fiinta pozitiva care face bine oamenilor, fiind vindicativ numaicu oamenii rai (carora le strica semanaturile, batandu-le cu grindina), se poate presupune ca tocmai aceasta trasatura este specific folclorica deoarece, in stratul mai adanc al conceptiei mitologice rurale, Diavolul e agreat discret si chiar admirat pentru inteligenta ce i se atribuie – una, cum am zice azi, luciferica. Toata tehnica invatata in scoala diabolica de solomonar se rezuma prin urmare la capastrul amintit si la cartea din care citeste, catre balaur, formulele magice, care nu sunt insa descantece. Obligat astfel de solomonar, balaurul inghite apa iezerului, pe care apoi o varsa asupra locului indicat, cand solomonarul traverseaza cerul calare pe acest balaur zburator.

Stim ca folclorul contine pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxa, un antidot care, ca si in cazul buruienilor de leac, tine de magia alba. Fata de actiunea solomonariei, antidotul il poseda niste “contrasolomonari”, proveniti dintre mesterii zidari, caramidari, pietrari, despre care se crede ca au fost solomonari ce si-au incheiat durata slujbei; acestia implanta patru furculite spre cele patru puncte cardinale, rostind o formula magica; iar, daca vor, pot chiar sa ucida balaurul pluvial, aruncand in inima vartejului un cutit.

Ne vom mai referi o data la anumite detalii ale scolii solomonaresti subterane (localizare sugearnd un comportament special din Infern); fara sa mai insistam asupra testarii curajului si rezistentei la durere fizica si la situatii extreme, trebuie sa amintim ca “ucenicii” asculta prelegerile predate de diversi demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opait in timp ce sunt asezati pe o piatra de moara rotindu-se cu mare viteza si suspendata cu un fir magic de tavanul pesterii in care e adapostita scoala. Daca privim cu atentie acest cadru misterios, conceput in atmosfera de basm, vom remarca totusi ca scoala subterana a initierii e un ecou saracit al vechilor mistere de initiere hermeneutica prin cartile sapientiale ale lui Hermes Trismegistul sau de initiere agrara, ca in Misterele Eleusine. Dar nu e de prisos sa citam, macar pentru anecdotica lor locala, unele referiri folclorice asupra trimiterii viitorilor solomonari, pentru specializare suplimentara (ca un soi de doctorat), fie in Orient, fie chiar la...Paris.

Limbajul imagistic de prezentare curenta a scolii si elevilor ei este, evident, din sursa limbajului bisericesc, de la durata de sapte ani a scolii (cat tinea invatamantul seminarelor teologice in veacul trecut) pana la “arhidemonul” profesor si la obarsia numelui profesional derivat din numele inteleptului biblic Solomon. Mult mai importanta, ca un relict antic, este prezenta manualului infailibil “Cartea solomonariei”, care nu are nimic in comun cu Sfanta Scriptura si s-ar putea sa fi fost implantat prin ricoseu, in memoria populara, din traditia apocrifelor gnostice. Iar poliglotismul uman si animal, obligatoriu pentru solomonari, este tot stravechi, avand functia unei ecologii intuitiv-empirice de stapanire a naturii prin confundare totala cu ea.

V.Kernbach
*articol preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro

Comorile Daciei

Am subliniat cîndva faptul ca Daco-Românii sint de mii de ani pe aceste meleaguri si ca tarîna strabunilor lor este cimentata în vatra monolitului carpatic. Nu cunoastem ca ei sa fi avut alta patrie decît Dacia care s-a divizat în Dacia libera si Dacia Felix, cum au numit-o mai tîrziu romanii, care au ajuns pîna la Sarmizegetusa, unde nu ajunsese nici Darius, nici Alexandru Macedon si nimeni altul dintre cotropitori. În adevar, armatele romane au gasit aici ceea ce nu vazusera în nici o parte a lumii: paturi de aur, scaune de aur, obiecte casnice de aur si argint, obiecte de podoaba în forme neîntrecute, arme, scuturi, toate din aur si din argint, lucrate cu tehnica si arta neegalata de nici unul dintre popoarele lumii vechi. Pamîntul dacic a pastrat numai o infima parte din vechile tezaure „particulare", pentru a arata lumii de astazi maiestria si nivelul feroneriei dacice. În 1956, Octavian Floca a publicat doua tezaure de argint dacice, „Tezaurul de la Sarascau si seica Mica" (contributii la cunoasterea tezaurelor de argint dacice).
Cercetatorul Liviu Marghitan a publicat si el de curînd cîteva tezaure descoperite „în vatra carpato-danubiano-pontica", si anume: Moigrad (judetul Salaj), Sacosul Mare (judetul Timis), Hinova (judetul Mehedinti), Baiceni (judetul Iasi), Agighiol (judetul Tulcea), Sîncraieni (judetul Harghita), Bucuresti-Hierastrau, simleul Silvaniei, Pietroasele (judetul Buzau), Sînicolaul Mare (judetul Timis). Acestea si multe altele sint tezaure „particulare", asa cum am spus. Marele tezaur dacic apartinînd dinastiei regale, fabuloasele comori dacice, aurul si argintul, turnate si împletite în saplendide forme, au fost rapite, asezate în carele dacice si transportate la Roma, în siruri lungi, aproape nesfîrsite, sub paza celor mai de seama ostasi ai lumii vechi. Transportul lor în sclipiri de soare, precum si cea mai mare sarbatoare cunoscuta în istoria omenirii, de 123 (o suta douazeci si trei) de zile, cum n-a mai fost si nu va mai fi pe lume, a creat mirajul fabuloaselor comori dacice. Mirajul acesta, la rîndul lui, a declansat cel mai mare exod cunoscut în istorie, exodul popoarelor nomade, care dupa Romani, au strivit secole de-a rîndul civilizatia, stiinta si cultura dacica.
Nu putem trece cu vederea marea sarbatoare romana, prinsa în versuri de marele nostru poet si tracolog, Eminescu:

„Mai lunga veselie nu s-a sarbat în veci
Ca la concuista daca: „O suta douazeci
si trei de zile, Roma, în jocuri sarbatori,
Zecimi de mii de morti, alesi gladiatori
si fiare diferite la unsprezece mii
Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii"

Mentionam aici ca întregul tezaur, adus la Roma, a fost topit si transformat în monede imperiale. În felul acesta a disparut toata stralucirea artei dacice. Cercetatorul Gavrila Copil mentioneaza ca distrugerea tezaurului dacic, a sanctuarelor, a frescelor, a inscriptiilor, a constituit „cel mai mare jaf al antichitatii". Din arta daca au ramas numai desenele de pe Columna si cîteva tezaure particulare descoperite pe teritoriul Daciei. Ele ilustreaza, în parte, maiestria autohtonilor daci în ceea ce priveste metalurgia. Prin distrugerea comorilor de arta dacica, precum si a sanctuarelor, în special cel de la Sarmizegetusa Regia, ca si a scolilor dacice, Traian a adus cea mai mare paguba culturii si civilizatiei universale.
Arhitecta Silvia Paun scrie: „Asa cum se arata în Marturii Geodezice, „distrugînd sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia si exterminînd pe preotii astronomi daci, Romanii au facut sa se piarda si traditia dacica în masurarea timpului, care ar fi putut fi de real folos dezvoltarii astronomiei si matematicii universale. Se poate spune ca, prin demersul lor violent, Romanii au întrerupt progresele cronometriei (latura practica a astronomiei), pentru 13-14 secole, deoarece adoptarea de catre ei a sistemului dacic ar fi facut inutile ulterioarele sisteme si corectii calendaristice".
Distrugînd observatoarele astronomice si Calendarele dacice din tot teritoriul cotropit de Romani, Traian si urmasii sai au facut imposibile pentru posteritate calculele astronomice superioare la care ajunsesera Dacii. Populatia dacica a transmis pîna astazi unele mijloace de cunoastere si de orientare, dupa Steaua Polara, Carul Mare, Carul Mic, Luceafarul etc. Cultul Soarelui (focul este o miniatura) apare în „Calendarul solar (dacic)", contestat de dusmanii continuitatii, „asezarea coloanelor marelui templu, atesta calcule matematice superioare ce depasesc pe cele ale lui Sosigenez din Alexandria, care a conceput calendarul italian. Sapaturile arheologice releva tot mai mult existenta unei culturi dacice dirijate de marii pontifi, începînd cu secolul VI i.H." Daca mai adaugam cele trei „celebre tablite de lut", descoperite în anul 1961 la Tartaria pe Mures, concluziile lui Ronald Schiller si anume ca „stramosii Romanilor au inventat probabil o scriere cu sute de ani înaintea Sumerienilor", ca si concluziile sumerologului sovietic A. Kifisim, care „demonstreaza ca stramosii românilor de azi au exercitat o influenta puternica asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului si chiar a Chinei", vom întelege mai bine de ce tot în Dacia s-au dezvoltat astronomia, matematicile, filosofia, medicina cea mai avansata din lumea antica, precum si stiintele practice.

*Articol preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro

Religia dacilor

BENDIS - Personaj din mitologia dacică adorată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate ca zeiţă magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Roşie o arată cu sâni proeminenţi de unde şi presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, din această cauză se paote presupune că era socotită poate în primul rând zeiţa dragostei şi a maternităţii. Herodot menţionează în Istorii(IV,94;V,7) faptul că tracii au împrumutat-o de la daci.

CAVALERUL TRAC - Tânăr zeu al tracilor balcanici şi danubieni, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele şi originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit "Theos Heros" - stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană, "Deus sanctus Heron", unele imagini ale călăretului trac sunt însoţite de inscripţii unde numelui "Heron", "Heros" îi urmează adesea diverse epitete: "Invictus" - Nebiruitul, "Aeternus" - Veşnicul, "Katahtonios" - Stăpânul morţilor, "Ktistes" - întemeietorul de neamuri, mai des "Vetespios". Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf.Gheorghe.

DERZELAS - Zeu aparţinând mitologiei daco-getice, având un cult de origine autohtonă. Este considerat fie zeu al sănătăţii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crişan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea îen.

GEBELEIZIS - Zeu geto-dacic al cerului înnourat şi pluvial, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii istorici spre a purifica faţa zeului ceresc risipindu-i norii, după alţii spre a-i reproşa norii excesivi, aducători de grindină şi de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne şi pentru viţa de vie). Această practică e înregistrată şi în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeţi şi strigătele masive puteau creea curenti de aer ce risipeau norii (V.Kernbach). Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf.Ilie.

KOGAIONON - Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discuţie celebre vârfuri muntoase precum Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădiştii, Omul, fiecare cu argumente pro şi contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare greceşti impun prima ipoteză, semnificaţia numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul pare să aibă o semnificatie simbolică deosebită. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon scrie despre peştera de retragere a lui Zamolxis: "Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc şi getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături."(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important ar fi al râului după care a fost numit şi muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Găsiţi prezentat mai jos un fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul Cogaeonus, prin suprapunerea hărţii antice cu cea a României moderne, acest râu se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, munte care a inspirat mulţi poeţi şi scriitori români de-a lungul timpului, aşadar un argment solid în favoarea identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.
Deasemenea, se ştie că lui Zamolxe dacii i-au construit o locuinţă mare în peşteră, deci pe vârful muntos trebuie să se afle ruinele acestei locuinţe în peşteră. Autorii menţionează că dacii îşi numeau preoţii "călători prin nori" ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Peştera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă întortocheate galerii ceea ce ar explica dispariţia lui.

PREOTII DACI - În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoţi:

1.KAPNOBATAII - "umblătorii prin nori". Explicaţia denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea cea mai mare o are călătoria în munţii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se înţelege că trăiau în simplitate, regim alimentar şi în meditaţie în faţa zeului lor (şi de ce nu poate şi al nostru pentru că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele, nu de frică, ruşine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).
2.KTISTAII - "întemeietorii de neamuri". Făcând apel la atât de controversata "interpretio graeca" pentru a sublinia posibilitatea ca grecii să se fi înşelat: un posibil înţeles al numelui acestor preoţi era "întreţinătorii de neamuri", "vindecătorii de neamuri", deci renumiţii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeaşi observaţie se potriveşte şi polistailor: "întreţinătorii de oraşe" sau cavalerilor traci: "întreţinătorii de neamuri", "apărătorii de neamuri". Aceşti preoţi erau renumiţi prin tehnica lor de vindecare prin care începeau cu sufletul şi continuau cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoaştem azi (sau poate da: bioenergoterapia). v.Derzelas.
3.POLISTAII - "întemeietorii de oraşe". La această castă preoţească denumirea ei îi propune ca şi membri pe învăţători care trăiau în oraşe unde erau sanctuarele (vezi calendarele şi care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a susţine această teorie: Zamolxe, Deceneu. Aceşti preoţi-învăţători excelau în ştiinţe (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând şi religia.
4.PREOŢII LUPTĂTORI - Strabo menţionează că tinerilor preoti daci li se predica curajul. Aceştia fiind lipsiţi de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenţa pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta oştenii, sau ca medici-militari, este o prea simplă, rolul lor fiind, probabil, unul mult mai complex. Aşadar o nouă castă care nu a fost înţeleasă de autorii antici deci nu a fost menţionată decât de Iordanes care ne spune că "armata lui Filip al Macedoniei fu împrăştiată de preoţii geţi", aşadar propunerea îşi găseşte argumente, deloc de neluat în seamă. Şi aici există un exemplu celebru: preotul-vicerege Vezina, care a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preoţii, bărbaţi fiind, să fi fost organizaţi în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.

RITUALUL DE ZEIFICARE - Se poate observa un fel de cale pe care marii preoţi trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii şi concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele. Aici se poate menţiona că probabil nu este vorba de o instruire a preoţilor daci în ţări străine deoarece ei deţineau cunoştinţe pe care egiptenii şi grecii nu le aveau. Cu siguranţă, un flux de la daci la egipteni şi greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experienţă, dar devărul este ascuns în izvoare antice pierdute. Apoi marii preoti întorşi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou se poate considera că preoţii nu-şi convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei existent deja (există ca exemple, Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest răstimp, marii preoţi trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă, sunt zeificaţi. Oricum este foarte probabil, că dacii aveau nişte legi foarte vechi după care se ghidau cu stricteţe.

ZAMOLXE - Controversele asupra personalităţii lui Zamolxe au început să apară odată cu menţionarea lui de către Herodot şi continuă până astăzi. Părintele istoriei, reproduce poveşti care spun că Zamolxe a trăit în ultima jumătate a secolului al VI-lea îen şi nu a fost un zeu închipuit, ci un daimon. De altfel el este considerat unul din cei trei profeţi ai lumii (Zamolxe, Zaratustra şi Moise), însă numai despre Zamolxe există izvoare "ştiintifice". De ce a devenit aşa celebru acest "rege al nostru [...] ca zeu ce este" (Platon,Harmides,156)? Pentru că a fost un erou civilizator, un preot venerat de toate castele: de kapnobatai care i-au moştenit obiceiul de a trăi retraşi, de ktistai care au învătat meşteşugul vindecării de la el, de polistai care nu se ştie de unde deţineau fantasticele cunostinţe pe care le predau mai departe, de "preotii-războinici" (şi ostaşi) care rosteau numele lui în bătălii, de regi care se pare că au preluat belaginele de la Zamolxe. Cât despre retragerea lui în peşteră şi apariţia după 4 ani nu a avut rolul de mister iniţiatic ci a fost o lecţie pentru poporul care poate nu mai urma vechile legi (acest domeniu al pildelor în care dacii excelau, 4 ani fiind poate perioada în care poporul s-a convins de necesitatea învăţăturilor sale). În plus această situaţie pare să se potrivească cu momentul când Zamolxe redactează (sau mai corect spus le rescrie adaptându-le condiţiilor contemporane) necesarele belagine. Dacii au recunoscut în Zamolxe, omul complex demn de luat drept model, zeificarea venind în mod natural.

BIBLIOGRAFIE:
1. ELIADE Mircea - DE LA ZAMOLXE LA GENGHIS-HAN
2. PETRE Zoe - PRACTICA NEMURIRII. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi

*articol preluat de pe www.dracones.ro

"În România totul trebuie Dacizat" - Mihai Eminescu

Poezia patriotică pornind de multe ori de la aceeaşi temă, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şi pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dintâi reuşînd să atîngă însă culmile perfecţiunii. Ei întrau în competiţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu..."Viitor de aur Ţara noastră are/Şi prevăd prin secoli a ei înălţare".
Revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, în anul 1865 prezintă în paginile ei alaturi de personalităţi de talia lui Shakespere şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Ioşif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu şi Andrei Mureşianu. Apareau însa, în anii 1866, în revista Familia şi creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.
Mihai Eminescu va publica în paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

Vis de razbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Proaspatul student al “Academiei sasesti de drepturi”din Sibiu N.Densuşianu debuteaza şi el în nr.20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea”în care poetul exclama: ..Doamne arde necuratii şi-i trimite în infern..
Sau...: A ta ginte-a fi ilustra, dară steaua ei divină
Este-n ceaţa primăverii, şi înca nu s-a ivit.
Ioşif Vulcan, înzestrat cu o întuitie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, în nr.34, şi deasemeni poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în nr.36
În toamna anului 1866 M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi însa gazduit de N.Densuşianu; el va găşi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privînd mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, şi continua, de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel şi în toata activitatea sa de viitor.
Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densuşianu ea este mai simplă mai saracă, asa cum putem vedea şi din versurile următoare:
“Stefan, Domnul mare
Stia de răzbunare
La leşi şi la tătari.”
Eminescu va da însa imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a” (fragment)

"Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfîntei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezămînte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvînte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiînd această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată sîngura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.


În 1877 ambii sunt stabiliti la Bucuresti şi vechea lor amicitie se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” :
Iată un fragment ilustrativ:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”



Să nu uităm că în 1881 Eminescu a declarat că : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densuşianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare în care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va întroduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.
Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea... nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale...nimănui!
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări - formate din unirea a două principate - să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.
Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente...nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au interzis atunci foloşirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate - în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri - au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii - Muntenia, Transilvania şi Moldova - într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47), Nicolae Bălcescu a scos - împreună cu August Treboniu Laurian - prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.
Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană”:
„Din vârful Carpaţilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu văzutul ce văzui
Şi pe cine întâlnii
Văzui semen de oştean
De-a împăratului Traian
Maica Romă cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a spus cu glasul ei
Fiule, oşteanule!
Tu din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grăbeşte
Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte...
Sosit-am şi am învins.”
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:
„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
........................................

Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori
Ori Câîne-nlănţuit.
.........................................
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Prîntre ei, Marin Sorescu se remarcă prîntr-o lirică de necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-şimbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă
Stă Decebal.”
Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

Un deosebit de senşibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Coruţ, evocă - în „Sămânţa geto-dacă” - nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:
“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…
Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.
Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.
În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii»

Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care şimţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie-testament care va străbate veacurile:
Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
.................................
Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic
.................................
Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”

Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastra, a avut o vastă activitate de ganditor şi ziarist.Mi-am îndreptat atentia asupra întregii lui activitati, întrucat are legatura cu ideea nationala şi l-am studiat pe Eminescu îndragostitul de neam şi tară, evocatorul trecutului maret, optimistul care trasează caile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizatie la gurile Dunarii, dar şi pe criticul neîndurator care a scos în evidentă tarele vietii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata natiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice şi azi.
Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, alţii - prea mult obsedat de ideea natională. Pe vremea studiilor la Viena i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vandut străinilor, la una din adunările Societăţii România Jună, chiar şi Hasdeu, în articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că după moartea lui, deşi era usor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, deşi la îndemana oricui era Scrisoarea lll ori Doina, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Societatea „Reinvierea Daciei” (Dacia Revival), membrii acesteia din toate colţurile lumii, nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în... Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez” dintr-o la fel de celebră piesă de teatru.

Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neînspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : ”Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.
Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.
Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.

Eminescu îmbraţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile mareţe neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea
ruinelor ramase mărturie:
”Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"

Dacă în tinerete Eminescu e mandru de originea noastră latină, vorbind totodată cu deosebită dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani, 1881, declară că “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu rămase neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeste de glorioasa rezistenţă şi moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi intitulat "Decebal".
În Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n'a fost şi nu va fi ruşine niciodată".
Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat.
Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.
Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origîne latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un şimplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj înferior al cunoaşterii, numai câteva cuvînte, expreşii, tradiţii, impreşii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.
Când, nu de mult, nemţii se conşiderau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.
Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.
Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.
În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor întelectuali, a amatorilor de diverşiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.
Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.
Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să infiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privînd istoria veche a Daciei.
Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată - şi uneori eronată - a istoriei omenirii.
În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.


Adendum politic

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.

Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist - ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.


Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.
M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877-1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri...

Pentru că a înţeles că în 1877, am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi...peste 100.000. Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare, (ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.
Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare ar fi revenit acasă.
Dar ce ar fi trebuit să facem?
Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic !
Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.
După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.
Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.
Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.
Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.
El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă ("o adâncă barbarie") cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar.
În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca "Societatea Carpaţii".
Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.
,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară.
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.
Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă...ca prieteni.

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.
Ca urmare la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.
Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.
Un X... pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.
Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmeaza în anii următori este un cosmar - bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele - cică să nu fie distruse - depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul - nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.
Pentru curiozitatea noastră ştiintifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.
Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.
Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.
Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare...dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?

Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu ...” “.... feţe patibulare ... maxilare încrancenate... ... guri vulgare .... trăsaturi rudimentare .... o vorbire agramată şi bolovanoasă ... “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996
Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !! (Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu).
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie - naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele: Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86).
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români” de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

Dr. Napoleon Savescu
*articole preluat de pe www.dacia.org