Dacii liberi împotriva Imperiului Roman

Cucerirea unei pãrti a Daciei de cãtre romani nu a însemnat disparitia dacilor, un popor cu rãdãcini strãvechi în spatiul strãbãtut de Carpati si Dunãre si mãrginit de Marea Neagrã. Dorinta lor de a fi liberi a rãmas la fel de puternicã si dupã înfrângerea dramaticã din anul 106, în aceasta dorintã aflându-se în bunã parte secretul dãinuirii noastre în timp de atâtea mii de ani. Atunci dacii au pierdut doar o treime din tara lor - Banatul, Crisana, Maramuresul, Moldova de nord si centrala rãmânând în afara noii provincii romane. De fapt pânã în anul 275 a existat o Dacia liberã mereu în rãzboi cu cea romanã. Prin atacurile lor succesive, declansate la scurt timp dupã moartea împãratului Traian, dacii au continuat rãzboiul început în vremea lui Decebal, scopul fiind acum alungarea stãpânirii romane din provincia Dacia.

Deseori dacii s-au coalizat împotriva romanilor cu populatiile barbare asezate în vecinãtatea lor, precum sarmatii iazygi si roxolani si mai târziu vandalii, gepizii. Putem considera cã astfel ei au participat la o actiune mai largã prin care popoarele aflate la granitele imperiului urmãreau distrugerea puterii romane. Spre sfârsitul secolului al III-lea aceste lovituri au culminat cu retragerea stãpâniri romane din provincia întemeiatã de Traian la nord de Dunãre.

Informatiile scriitorilor antici în legãturã cu prezenta dacilor în aceste evenimente sunt destul de putine, iar atunci când ele existã sunt insuficient de clare. De aceea, de nenumãrate ori putem doar bãnui participarea dacilor la aceste atacuri. O cauzã importanta a acestei situatii este aceea ca majoritatea scrierilor istorice privitoare la primele trei secole ale erei crestine, au fost redactate mult mai târziu, pe baza unor lucrãri mai vechi care nu s-au mai pãstrat. În prezent, lipsa de precizie a acestor izvoare este tot mai mult completatã cu informatiile furnizate de descoperirile arheologice, epigrafice si numismatice.

La scurt timp dupã moartea împãratului Traian (88-117) situatia de la granitele Daciei a devenit deosebit de gravã ca urmare a atacurilor sarmatitilor iazygi si roxolani, însotite de o rãscoalã a dacilor din provincie. Confruntat cu aceste evenimente, noul împãrat Hadrian (117-138) ia mãsuri pentru apãrarea Daciei, prezenta sa aici în anul 118 fiind atestatã printr-o inscriptie descoperitã la Sarmizegetusa. Informatiile oferite de Istoria augusta în legãturã cu cele relatate mai sus nu îi amintesc si pe daci. Participarea lor poate fi înteleasã din afirmatia cã la începutul domniei lui Hadrian “s-au revoltat neamurile pe care le-a supus Traian”.

Exista însã o mentiune despre un rãzboi dacic într-un papirus descoperit în Egipt. În mod sigur este vorba de atacurile dacilor liberi care alãturi de iazygi au continuat lupta si dupã ce roxolanii încheiaserã pace cu romanii. O eventualã rãscoalã a populatiei dacice din provincie este dedusã din epitaful de la Pergam al guvernatorului C. Iulius Quadratus Bassus, care a murit la începutul domniei lui Hadrian, “luptând în Dacia”. De asemenea, adãugarea de cãtre acest împãrat la numele Ulpiei Traiane si pe acela de Sarmizegetusa este pusã în legãtura cu o rãscoalã a dacilor împotriva stãpânirii romane. Momentul greu prin care trece imperiul este dovedit si de decizia lui Hadrian de a-l numi ca guvernator al Daciei pe Q. Marciu Turbo, un general experimentat în reprimarea unor revolte ale populatiilor supuse. Împãratul intentiona chiar sa abandoneze aceastã provincie, dar sfãtuit de prieteni a renuntat “pentru a nu lãsa pe mâinile barbarilor o multime de cetãteni romani”, dupa cum scrie istoricul Eutropius. Tot acum Hadrian a luat hotãrârea distrugerii suprastructurii podului de peste Dunãre, fãcându-l impracticabil de teama pericolului trecerii fluviului si invadãrii Moesiei de cãtre barbari.

Muntenia si sudul Moldovei, care apartineau Moesiei Inferior sunt lãsate în afara imperiului, asupra lor mentinându-se numai un control militar al acestuia. Evacuarea acestor teritorii nu poate fi pusã doar pe seama rãzboiului cu roxolanii care au fost repede împãcati prin acceptarea mãriri subsidiilor acordate de cãtre romani. O asemenea hotãrâre a fost determinata în mai mare mãsurã de o rãscoalã a populatiei dacice din Muntenia, conjugatã cu atacurile sarmatilor.

Confruntãrile, de mai mica amploare însã, au continuat în timpul lui Antoninus Pius (138-161), care potrivit Istoriei augusta, “prin guvernatorii si generalii sãi a supus pe germani, pe daci si multe alte neamuri”.

Primele lupte cu dacii s-au purtau în anul 143. La aceste rãzboaie “pricinuite de nebunia getilor” se referã retorul grec Aeluis Aristide în cuvântarea sa “Laudã Romei”, scrisa în 144. Încercând sã desluseasca aceastã expresie, istoricul Dumitru Tudor considera cã ea se referã mai degrabã la dacii liberi din nord-vest si nu la eventualele rãscoale ale bãstinasilor din provincie. De altfel, Oracolele Sibylline amintesc pentru acesti ani de luptele cu “dacii mari”.

Mult mai grele au fost luptele duse împotriva dacilor liberi, cunoscuti sub numele de costoboci, prin anii 156-157. Pentru a face fatã pericolului au fost aduse în Dacia trupe din alte provincii. Luptele au fost conduse de M. Statius Priscus si cu aceastã ocazie probabil Legiunea a XIII a Gemina a fost distinsã cu epitetul de “pia fidelis”.

O serie de inscriptii acorda împãratului Antoninus Pius titlul de Dacicus, iar guvernatorul M. Statius Priscus închina un altar Victoriei Augusta, în apropierea ruinelor fostei resedinte a lui Decebal. Participarea dacilor din provincia romanã la aceste evenimente este foarte probabilã în conditiile în care atacatorii erau de acelasi neam cu populatia bãstinasã.

Deosebit de semnificative pentru marele pericol prin care trecuse Dacia, sunt evenimentele înscrise pe un altar închinat la Apulum (în 158) în numele Legiunii a XIII Gemina lui Jupiter Optimus Maximus si adunãrii zeilor si zeitelor pentru “salvarea Imperiului roman”.

Domnia împãratului Marcus Aurelius (161-180) a fost puternic tulburatã de asa-numitul rãzboi marcomanic la care au participat numeroase populatii barbare. Printre cei care “nutriserã împreuna sentimente dusmãnoase poporului roman” sunt amintiti în Istoria augusta si peucinii (locuitori ai insulei Peuce) si costobocii, triburi dacice din nordul Moldovei.

Provincia Dacia este atacatã în anii 167-170 atât dinspre vest, nord-vest de cãtre iazygi si triburile germanice-vandalii, cât si dinspre est, nord-est de cãtre costoboci, bastarni si roxolani. Pentru întãrirea apãrãrii sale este adusã Legiunea a V a Macedoniei la Potaissa, în Dacia Porolissensis, cu tintã principalã regiunea auriferã din Muntii Apuseni. La Apulum, barbarii au pãtruns pânã sub zidurile lagãrului Legiunii a XIII Gemina. O inscriptie închinatã de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa împãratului Marcus Aurelius drept multumire cã a fost scãpatã de un “dublu pericol” indicã fie un atac venit din douã directii diferit, (vest - iazygi, est - dacii liberi), fie un atac din afarã, concomitent cu unul din interior, din partea populatiei autohtone.

Împrejurãrile grele fac necesarã o conducere unicã a celor trei provincii dacice al cãror prim guvernator de rang consular devine M. Claudius Fronto. Faptul cã acesta conduce atât cele trei Dacii, cât si Moesia Superior aratã situatia extrem de criticã prin care trece imperiul. Dar nu numai Dacia romanã a fost atacatã. În anul 170 costobocii au întreprins o puternicã invazie în teritoriile Moesiei Inferior, ajungând pânã în Grecia.

Prin anii 171-172 o parte a tinutului locuit de costoboci este atacat si cucerit de vandalii astingi, la îndemnul si cu sprijinul guvernatorului Daciei, Cornelius Clemens, ca represalii pentru invazia din 170. Aceastã actiune a avut drept consecinte nimicirea puterii politice si militare a costobocilor, autorii antici nemaifãcând referire de acum înainte la ei. Poate în urma acestor evenimente au ajuns la Roma în situatia de captivi sau ostatici sotia regelui costobocilor Pieporus si nepotii sãi.

Dupã mai bine de un deceniu de lupte, fiul lui Marcus Aurelius Commodus (180-192) reuseste sa încheie pace cu semintiile barbare. Linistea nu s-a restabilit deplin. Dio Cassius relateazã cã acest împãrat a avut de purtat câteva rãzboaie împotriva barbarilor de dincolo de Dacia, referindu-se probabil la teritoriul dacilor liberi si al altor neamuri de la granita de nord-est a Daciei.

Biograful împãratului din Istoria augusta îi aminteste si el pe daci, învinsi ca si maurii prin legatii sãi. Se pare cã au existat probleme si în interiorul Daciei romane, unde puterea cezarului a fost impusã provincialilor care nu voiau sã-i recunoascã domnia.

Linistea la hotarele imperiului este restabilitã în timpul dinastiei Severinilor (193-235). Apãrarea granitelor statelor statului a fost principala preocupare a împãratilor Septimiu Sever (193-211) si Caracalla (211-217) si a descurajat mult timp atacurile barbare. Aflat pe teritoriul Daciei, la Porolissum, Caracalla duce tratative cu populatiile din vecinãtatea provinciei în vederea reglementãrii relatiilor lor cu statul roman. Dio Cassius ne informeazã ca împãratul a luat ostatici de la dacii liberi, i-a învrãjbit pe vandali si marcomani, iar pe regele cvazilor - Gabrionarus, l-a ucis.

Simtind momentul de cumpãnã al puterii imperiale odatã cu asasinarea lui Caracalla, dacii au pustiit provincia traianã în timpul lui Macrinus (217-218). Informatia oferitã de Dio Cassius ne aratã cã este vorba despre aceiasi daci liberi cu care încheiase Caracalla o aliantã si care dorea acum sã îsi ia înapoi ostaticii. Alte atacuri nu au mai avut loc pânã la sfârsitul dinastiei Severilor.

Situatia s-a schimbat radical odata cu izbucnirea anarhiei militare, în 235. Profitând de criza politico-militara provocatã de luptele neîncetate pentru tron, ai cãror protagonisti sunt comandantii legiunilor, neamurile barbare atacã tot mai insistent granitele statului roman.

Desi în biografia împãratului Maximin Tracul (235-238) din Istoria augusta nu este scris cã a dus lupte cu dacii, titlul de “Dacicus Maximus” pe care si-l ia poate sã însemne fie ca a purtat rãzboaie cu dacii, fie cã a apãrat Dacia de barbarii care o amenintau. Epitafurile datând din perioada domniei lui si apartinând unor soldati din Noricum si Pannonia arata cã ei si-au pierdut viata într-un rãzboi împotriva dacilor. Acum încep sã se afirme cu vigoare, prin puternice atacuri, carpii, un neam de oameni foarte potriviti pentru rãzboaie, care adesea au produs pagube romanilor, dupã cum ii caracterizeazã Iordanes.

Atacurile lor sunt îndreptate mai ales spre provinciile de la sudul Dunãrii de Jos, Moesia Inferior, Thracia, Macedonia, Grecia, dar nici Dacia nu este scutita de incursiuni. În anul 238, carpii invadeazã Moesia Inferior, Histria suferind mari distrugeri. Despre acest atac se aminteste si în Istoria augusta un termen folosit pentru a-i desemna pe carpi fiind si acela de “sciti”. Guvernatorul Tullius Menophilus încheie pace cu gotii/getii în schimbul unei sume de bani. Carpii sunt nemultumiti si pretind si ei subsidii. Guvernatorul roman îi refuzã însã. Acest refuz îi determinã pe carpi sa reia atacurile odatã cu anul 242, când ei invadeazã din nou Moesia si Thracia.

Împãratul Gordian al III-lea (238-244) este nevoit sã amâne rãzboiul împotriva partilor pânã la alungarea dusmanilor din aceste provincii.
Cel mai puternic atac al carpilor împotriva imperiului are loc în anul 245, în vremea împãratului Filip Arabul (244-249).
Legenda “Victoria Carpica” de pe monedele emise acum si titlul de “Carpicus Maximus” acordat împãratului, consacrã biruinta obtinutã de romani.

Atacurile carpilor s-au prelungit pânã în anul 249, când noul împãrat Traianus Decius îi învinge în mod decisiv. Titlul de “Dacicus Maximus” si “restitutor Daciarum” îi sunt acordate acestuia în urma apãrãrii Daciei de invaziile numeroaselor semintii barbare, printre care erau si carpii.

Victoriile obtinute împotriva gotilor/getilor de Claudius al II-lea Goticul (268-270), la Naissus (270) si de Aurelian (270-275) în anul 271 au salvat imperiul de la o eventualã dezagregare.
Pentru anul 272, Istoria augusta aminteste de o incursiune a carpilor în Balcani, fiind însã învinsi de Aurelian în Dobrogea.

Se credea cã sub acest împãrat atât de capabil unitatea imperiului era refãcutã. Dupã victoriile obtinute la toate granitele, Aurelian dorea sa reorganizeze apãrarea frontierelor. Pentru întãrirea limes-ului danubian a hotãrât pãrãsirea Daciei romane. Retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia, a cãrei datã nu poate fi stabilitã cu precizie, s-a fãcut într-un moment când inamicii imperiului, printre care si dacii fuseserã învinsi, dar asa cum se întâmplase de atâtea ori, înfrângerea lor nu dura prea mult. Renuntarea la cea mai glorioasã cucerire a lui Traian, desi dureroasã, a fost acceptatã de contemporani, care au recunoscut meritul lui Aurelian de a fi înteles noile realitãti de la Dunãre. În loc sã mai fie un bastion al imperiului printre neamurile barbare, Dacia romana împiedicã acum apãrarea eficientã a teritoriilor de la sud de Dunãre.

Consecinta fireascã a disparitiei stãpânirii romane în Dacia a fost refacerea în scurt timp a unitãtii lumii dacice din interiorul si din afara Carpatilor.

Pierderea Daciei a fost preludiu al cãderii întregului Imperiu Roman, iar dacii contribuiserã din plin la aceasta.


Prof. Vlad COSMESCU
*articol preluat din Dacia magazin nr. 23, iunie 2007

SANCTUARELE - CALENDARE

Prezentarea sanctuarelor de la Sarmizegetusa şi funcţionalitatea lor ca şi calendare se bazează pe cartea "Calendarul de la Sarmizegetusa Regia" scrisă de Ştefan Bobancu, Cornel Samoilă şi Emil Poenaru. Deşi majoritatea observatiilor se bazează pe această carte, s-au adus câteva mici modificări cu argumente de bun-simţ logic. Oricare opinie ar fi adevarată, câteva calcule pe baza sanctuarelor vor indica funcţionalităţi exacte şi originale ale acestor calendare. Pe lângă faptul că dacii au realizat unul din cele mai exacte calendare ale antichităţii, acesta are o proprietate mai rar întâlnită: anul începe cu prima zi a primei săptămâni din an şi se termină în ultima zi a ultimei săptămâni din an.
În continuare se vor folosi următorii termeni: zi (24h), săptămână (o grupare de 6,7,8 zile), an (un ciclu variabil de aproximativ 360 de zile), sensul de parcurgere al calendarelor este ales cel trigonometric (antiorar), lespede (paralelipiped), stâlp (paralelipiped cu latura bazei tangentă la cerc mai mică decât a lespedei sau un cilindru acoperit cu teracotă), calendar solar (calendarul urmăreşte evoluţia soarelui pe cer), anul tropic (365.242198).

SANCTUARUL MIC ROTUND - Micul sanctuar rotund este alcătuit din 114 piese dintre care 13 sunt lespezi, iar 101 sunt stâlpi. Cei 101 stâlpi sunt împărţiţi de cele 13 lespezi în 13 grupări cu următoarea ordine: 8 grupe de 8 stâlpi, 1 de 7 stâlpi, 3 de 8 stâlpi şi una de 6 stâlpi. Micul sanctuar rotund întruchipează un calendar solar:
-1 stâlp = 1 zi;
-1 lespede = 1 marcaj pentru o săptămână şi pentru un an;
-numărătoarea poate începe de lângă oricare lespede;
-un an se atinge prin 3 rotaţii complete + 8 săptămâni;
-se marchează anul scurs pe lespedea la care s-a ajuns;
-se începe noul an de la stâlpul următor;
-se efectuează un ciclu de 13 ani (până se marchează toate lespezile);
-în acest interval anul dacic rămâne în urmă cu 1 zi faţă de anul tropic şi se aplică corecţia de o zi;
-din cauza celor 2 săptămâni de 6 şi 7 zile durata anilor fluctuează dând următoarea succesiune: 364-366-365-366-365-364-366-365-364-367;
-singurul deficit al acestui sanctuar este nevoia de a ţine minte săptămânile impediment ce poate fi uşor înlăturat prin calcularea punctului unde se termină anul nou şi marcarea lui;
-structura simplă a calendarului îl indică ca fiind unul civil.

SANCTUARUL MARE ROTUND - Marele sanctuar rotund este structurat pe 3 cercuri concentrice plus o absidă în interiorul lor.
Cercul exterior (A) este alcătuit din 104 lespezi (de 45 de cm înălţime) lipite una de alta şi care formează un cerc perfect închis. Lipit de primul, al doilea cerc (B) este format din 210 piese: 180 de stâlpi (cu înălţimi între 120-135cm) despărţiţi în 30 de grupuri de câte 6 de 30 de lespezi (cu înălţimi între 55-65 cm). Al treilea cerc (C) la o distanţă considerabilă de primele două este format din 68 de stâlpi (cu înălţimea de 3m, acoperiţi cu teracotă şi dotati cu piroane ce aveau în capăt inele) aranjaţi în 4 grupuri despărţiţi de lespezi în urmatoarea ordine: 17 stâlpi - 4 lespezi - 18 stâlpi - 3 lespezi - 16 stâlpi - 4 lespezi - 17 stâlpi - 4 lespezi. Absida conţine 72 de blocuri: 68 de stâlpi (de diferite înălţimi a căror umbră proiectată pe sol se pare că ar forma o figură geometrică cu o anumită semnificaţie, concepţie care depinde de corectitudinea aprecierii înălţimii stâlpilor de către arheologi) împărţiţi în 2 grupe despărţiţi de câte 2 lespezi astfel: 13 stâlpi - 2 lespezi - 21 stâlpi - 2 lespezi. Lespezile din cercul C şi din absidă formează 2 axe perpendiculare. Pe direcţia celei orizontale în afara sanctuarului se afla pragul de acces un dreptunghi de 4x5 lepezi. Sanctuarul mare întruchipează de asemenea un calendar solar:
-1 stâlp din B şi C reprezintă o zi;
-numărătoarea poate începe de oriunde la B şi C dar puţin probabil (posibil să înceapă de la pragul-intrare);
-un an se atinge prin două rotatii ale cercului B;
-concomitent se parcurge şi cercul C la a cărui fiecare parcurgere se adaugă o zi la cercul B (se mută marcajul pe stâlpul dinainte) rezultând ani fluctuanţi de 365-366 de zile;
-corecţia este foarte bună pentru un ciclu de 13 ani;
-1 stâlp din absidă reprezintă un an, parcurgerea ei (21+13+13=47 ani) implicând corecţia de 7 zile eşalonat sau deodată;
-1 stâlp din cercul A = 1 an, parcurgerea lui (104 ani) implicând corecţia de 2 zile deodată;
Funcţionarea de mai sus este uşor modificată faţă de cartea menţionată, în continuare se va încerca combaterea câtorva ipoteze ale autorilor de mai sus:
-1 stâlp de pe absidă = 1 săptămână din calendarul mic;
-calendarul mare se corecta anual;
Aceste ipoteze implică o folosire mult prea complicată prin corecţii în grup de 5-6 zile pe an, o parcurgere ciudată pe sectoare a cercului C, se impune legătura dintre sanctuare care este improbabilă sau măcar mult mai complicată.
-împărtirea calendarului în 3 segmente: vara (21 de săptămâni), toamna (13 săptămâni), iarna (13 săptămâni)
Să fi ignorat dacii anotimpul reînvierii naturii si a unui nou început pentru agricultură? Puţin probabil.
Construcţie mai complexă cu o destinaţie mai complexă probabil. Aceasta ar putea însemna că era un calendar religios. Folosirea ceva mai complicată decât cel mic are avantajul unei corecţii mai bune pe termen mai lung, poate era folosit la anticiparea mai uşoară a anumitor evenimente probabil a sărbătorilor religioase (care ar fi putut fi însemnate pe cercul C) oricum destinaţia era cert diferită faţă de cel mic, datorită săptămânilor.
Diferenţa de opinii, oricare ar fi ele, se referă doar la modul de folosire a sanctuarelor căci algebric calculele se leagă de anul tropic, arătând originalitatea calendarului dacic şi exactitatea lui surprinzătoare.

SANCTUARELE DREPTUNGHIULARE - Unul pe terasa mai înaltă de 6x10 tamburi, pe terasa de jos unul de 5x3, unul de 5x3 şi unul de 4x13+7.
Ipoteza că şi acestea erau folosite la măsurarea timpului este puţin probabilă, deşi ultimul ar oferi calendarului dacic, în opinia autorilor de mai sus, la un interval de 2275 de ani dacici o diferenţă, practic nulă, faţă de anul tropic.
În combaterea teoriei de mai sus pot fi aduse următoarele argumente:
-sanctuarul mare dreptunghiular s-ar baza pe corectarea ciclurilor de 13 ani, metodă de care sanctuarul mare rotund ar avea nevoie;
-parcurgerea lui nu ar fi naturală;
-cât depre "reforma calendarului dacic" (cei 7 tamburi adăugaţi sanctuarului) este o modalitatea improbabilă prin care dacii să fi făcut un calendar mai bun;
-sanctuarul dreptunghiular în discuţie a fost construit înaintea celui rotund deci nu avea cum să-l completeze;
Acestea erau probabil sălaşe religioase sau educaţionale sau amândouă, despre care nu există nici o informaţie.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bobancu Ştefan, Samoilă Cornel, Poenaru Emil - Calendarul de la Sarmizegetusa Regia
2. Daicoviciu Hadrian - Dacii

*articol preluat de pe www.dracones.ro

Originea traco-getã a mitului hiperboreenilor

Tara hiperboreenilor este adesea pomenitã în mitologia greacã. Nimeni nu stie exact unde se aflã ea, dar se presupune cã undeva în nordul extrem, fãrã doar si poate, dincolo chiar de tinutul dinspre care suflã Boreu, vântul de miazãnoapte. Unii istorici considerã cã pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepãrtat, de sãlas al Preafericitilor. Acolo era tara viselor, a tuturor prunciilor si a vârstelor de aur. Apollo trãise acolo în tinerete, tot acolo se nãscuse Leto, mama lui si acolo se întoarce el dupã fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune cã un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trãieste în fericire si întelepciune si este înzestrat cu puteri magice.

Poporul fabulos al hiperboreenilor trãia, dupã cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un tinut situat la nordul Eladei. Se pare cã Hesiod îi mentioneazã pentru prima oarã, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta considerã tot ceea ce se povesteste despre Hiperboreeni este o nãscocire, justificând aceasta prin faptul cã Scitii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei si nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteste ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt mentionati de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bãtrân si Clement din Alexandria.

Cât despre etimologia numelui lor, dupã Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, si dincolo de muntii Fipes (Phipees), munti fabulosi din nordul Scitiei, într-o tarã caldã. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferã la templul din Delfi si la cel din Delos. La Delfi, se afirmã cã faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, si cã acesta cãlãtorea în tara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate gãsi drumul care duce în tara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pãmânt, nici pe mare. Doar eroii si cei pe care zeii îi îndrãgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trãiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiti si bucurosi, cãci nu existã la ei boalã, obosealã sau bãtrânete. Toti cântã si danseazã în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni pasnici, drepti si prietenosi. Se spune cã ei i-au ajutat pe greci sã respingã invazia Galilor în 279 î.e.n.

Totusi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, dupã preotii templului, fericiti, mereu tineri, piosi, drepti, pasnici si dotati cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciti. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însotite de cinci hiperboreeni. De altfel, douã din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o sãgeatã în jurul pãmântului fãrã sa mãnânce nimic în acest timp.

Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericitilor. Anticii au cãutat sã localizeze tara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai putin îndepãrtate: insula Thule, o altã insulã situatã aproape de India, în Irlanda, într-o insulã dincolo de Atlantic, într-o insulã aproape de Arabia, în Marea Mediteranã, dincolo de Himalaya etc.

Dar dincolo de toate, povestile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice si imposibil de admis, cred unii istorici. Într-adevãr, de ce nu ar fi posibil sã fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religiosi care sã semene prin multe trãsãturi cu acesti fabulosi oameni virtuosi, întelepti, pasnici? Si asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevãr, asa vom arãta în continuare, ei fiind chiar strãmosii nostrii, dacii.

De altfel, Iliada atestã existenta unor oameni foarte religiosi la nordul Dunãrii, în timpul rãzboiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: “Zeus contempla tara tracilor, cavaleri priceputi: pãmântul Misienilor, experti în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, tara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepti dintre oameni”. Termenul “Hippimolges” înseamnã “cei care mulg iepele” si “Galactophages” sunt “cei care se hrãnesc cu lactate”. Toti acestia sunt traci, desi Strabon afirmã cã cele trei popoare mentionate anterior apartin neamului Scitilor. Aceasta este imposibil, pentru cã Scitii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar rãzboiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare mentionate erau trace si locuiau la nordul Dunãrii.

Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectãm câteva posibile variante: “cei fãrã familie, care trãiau fãrã femei” sau “nomazi, oameni sãraci, fãrã arc”, sau “oameni linistiti, pasnici”, sau “cei care au viata lungã”. Textul lui Homer sustine ideea cã acesti Abioi erau cei mai drepti dintre oameni si numele lor indicã faptul cã sunt oameni religiosi din moment ce trãiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacã era un act eroic). Abioi-i se hrãneau cu lapte, erau vegetarieni si acest ascetism se datoreazã doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, dupã cum aratã Posidonios, citat de Strabon.

Unii istorici afirmã cã marele initiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (si chiar cã ar fi fost discipolul lui, afirmatie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuitã incredibilei semetii a grecilor. Vasile Pârvan considerã si el aceastã ipotezã ca fiind naivã si citeazã diversi istorici care mentioneazã faptul cã de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricumar sta lucrurile, este clar cã spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis si nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la scoala lui Pitagora, deoarece, repetãm, acesta a trãit în secolul 7 î.e.n.

Se presupune de altfel cã ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spiritualã, în scopul atingerii nemurii. Acesti acesti fermi trebuiau sã trãiascã izolati, departe de zgomotul satelor si de locuitorii lor. Ei trebuiau sã trãiascã ascunsi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viata misterioasã a adeptilor lui Zalmoxis, care trãiau ascunsi în pesterile lor, nu se cãsãtoreau, erau vegetarieni si refuzau bunurile lumesti, poate cu sigurantã sã fi fost sursa istoricã a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trãiau în munti unde se aflau pesteri, în Carpati, la nordul Dunãrii si al Greciei.

O vizune mai elaboratã asupra mitului hiperporeenilor este prezentatã de Vasile Lovinescu în lucrarea sa “Dacia hiperboreeanã”, care ne prezintã o abordare initiaticã a istoriei, asociatã cu o geografie sacrã a Planetei noastre. În aceastã viziune, poporul initiat al hiperboreenilor migreazã în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificatie sacrã aparte. Si, am completa noi, în aceste zone speciale se aflã în diferitele etape istorice proiectia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migratii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar traditia spiritualã dacicã este “urmasa” culturii lor. (Insula Serpilor mai era numitã si Insula Albã sau Leuce, si templul lui Apollo care a existat aici, ale cãrui ruine existã si azi, ca si toponimia din zonã atestã aceastã conexiune). Muntele Omu, numit în popor “Osia lumii” sau “Buricul Pãmântului” este axul central al geografiei sacre a României.


Originea poporului arian

În traditia orientalã se aratã cã originea poporului arian trebuie cãutatã în muntii Carpati, unde s-a aflat anterior zona de proiectie a Shambalei, zonã care va redeveni centrul spiritual al planetei înaintea încheierii actualului ciclu planetar. O dovadã ineditã a acestei origini este prezentatã în lucrarea lui Nicolae Miulescu: “Daksa, tara Zeilor”, care din pãcate este greoaie pentru cel care nu cunoaste mitologia indianã si epopeele istorice indiene. În esentã, Miulescu dovedeste cu argumente lingvistice faptul cã principalele episoade ale acestor epopee/mituri s-au desfãsurat în Dacia, prin faptul cã numele localitãtilor si a personajelor se regãsesc în multe nume de localitãti, munti sau râuri pãstrate pânã în prezent, iar acestea sunt si grupate conform miturilor sau povestirii respective.

Desigur cã unii pot fi sceptici în ceea ce priveste aceste asemãnãri, dar uluitoarele “coincidente” îi vor pune pe gânduri. Poate ar mai trebui mentionat cã actualmente, limba care este consideratã (de cãtre lingvisti) a fi cea mai apropiatã de românã este catalana (vorbitã în nordul Spaniei), si nici mãcar cu aceastã limbã nu existã atâtea corespondente de nume ca în acest caz.

de Monica Dascãlu
*preluat de pe www.dacii.ro

Legile lui Zamolxe la suedezi

Neamurile goţilor ce "au trăit" "între" geţi "în pace sau gîlcevi uitate", timp de peste 750 de ani nu au plecat toate spre vest la prăduială după anul 401 cum vrea să ne convingă istoria. O parte dintre ei s-au întors în regiunea lor de baştină adică în Germania şi partea de sud a Suediei. Aceste informaţii se găsesc în istoria veche a suedezilor scrisă pe pietre cu alfabetele runice care spun despre goţii decedaţi în Grecia sau Macedonia ajunşi aici cu ceva gînduri urîte de jaf. Iar unii s-au stins pe drum către baştină semn că nu au venit să viziteze ţinuturile Afroditei şi cei care le-au ieşit în cale nu s-au lăsat peniţi fără să le dea la mir. Pentru că aceşti suedezi au un respect deosebit faţă de trecutul lor, unii s-au ostenit să-l pună în texte astfel ca informaţiile să fie transmise generaţiilor viitoare. Printre cei care s-a învrednicit cu asemenea muncă a fost şi Carolus Lundius ce a scris o carte intitulată Zamolxis, Primus Getarum Legislator şi tipărită în anul 1687 la Upsala iar în româneşte a fost tălmăcită la anul 2002. De profesie jurist şi avînd calitatea de consilier al regelui Suediei, în trebuşoara înfăptuită dovedeşte serioase cunoştinţe de istorie veche şi lingvistică. Cartea lui este şi în prezent foarte apreciată pentru înalta erudiţie dovedită. Ceva asemănător s-a întîmplat şi la noi cu un avocatul N. Densuşianu numai că a avut o soartă greu de acceptat, istoricii l-au acuzat că este nebun! Fire bătăioasă şi foarte sigur pe ce spune, Lundius nu ne mai lasă să umblăm cu cotite: ,,Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi. …grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Uite aşa, să ţi se zbîrlească freza de greutatea acestor vorbe! Fiind bun cunoscător al celor juridice spune că toate legile goţilor/geţilor au fost date de marele gînditor Zamolxe. Parcă prea se întrece cu gluma suedezul şi ia în derîdere toată floarea cea vestită a istoriografiei româneşti. Se mai sumeţeşte fără putinţă de îndoială: ,,…Zamolxis în pergamentele noastre Samolses. La el sînt raportate începutul legilor paternale şi apărarea acestui adevăr. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor care sînt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii”. Îl citează pe Diodor din Sicilia care spune despre Zamolxe că a fost marele legiuitor al geţilor, ce le-a schimbat viaţa în bine şi i-a făcut mai vrednici şi mai drepţi! Măi să fie, parcă se ţine numai de ghiduşii ca să ne încreţească nouă minţile! ,,Tăbliţele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci cînd vorbesc despre originea legilor paternale(naţionale), fac referire la Samolse. Despre el nu se ştie foarte exact dacă a fost om sau cînd s-a născut. Totuşi cei mai mulţi autori afirmă, cu cea mai mare uşurinţă, că s-a născut întru-un loc pe Pămîntul Tracic. Pe atunci acolo locuiau Geţii, adică cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci după cum spune Herodot. ..Cei care în Tracia erau numiţi Geţi, au fost numiţi pe vremea lui Procopius(istoric grec mort la 562) Goţi şi în vremuri mai vechi fuseseră numiţi Sciţi. …De reţinut acest adevăr unic şi anume că geţii şi goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi cu numele de Sciţi”. Îl mai aminteşte pe scriitorul grec şi cu scrierea Vandalii unde spune că: ,,Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară dar sînt şi astăzi. Cele mai nobile dintre acestea sînt Goţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii. Sînt unii care i-au numit Geţi pe aceştia. …Dar aceştia, adică geţii nu diferă de goţi decît prin nume”. Parcă te pune pe gînduri zburdălnicia acestui suedez plin de rîvnă pentru trecutul glorios al neamului său. Ca să înţelegem hotărîrea lui Lundius trebuie să deschidem urechile şi la argumentele istorice pe care le foloseşte pentru a-şi dovedi susţinerile. Îl citează pe Procopius cu scrierea De bello Gothorum care precizează: ,,Acesta este modul de a trăi a locuitorilor insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decît celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lîngă heruli(popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis) sosiţi acolo”. Iar Plinius în Istoria naturală spune despre insula Thula: ,,Unde nopţile clare de vară confirmă la rîndul lor că ceea ce raţiunea a cugetat, e demn de crezut în zilele solstiţiului, soarele înălţîndu-se mai aproape de axa lumii, printr-un spaţiu îngust al luminii, pămîntul are şase luni de zile fără întrerupere noapte, cu o distanţă diferită de solstiţiul de iarnă. Tocmai aşa avea loc pe insula Thula cum a scris Pythias din Massilena(navigator din Marsilia) la o distanţă de şase zile din Britania spre nord”. Dar prima patrie a Goţilor - ţinutul Svithiod era situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic punct chiar şi avea un climat foarte aspru, regiunea este secătuită de ger şi zăpadă iar viaţa era foarte grea. Pentru un trai mai bun au migrat o parte către vest ocupînd teritoriile actuale ale Germaniei iar alţii către nord-vest ajungînd în regiunea Smaland din sudul Suediei care în vechime se numea Guta şi era locuită de guţi sau gutari, o ramură a goţilor. Voi reveni la acest ram germanic şi la baştina lui. Îl aminteşte şi pe Iordanes cu De origine actibusque Getarum(Despre obîrşia şi faptele geţilor) unde se spune cum au ajuns pentru prima dată goţii în Sciţia vecină cu Marea Neagră. Îi laudă pe sciţi şi aminteşte informaţiile transmise de către Pitheas din Marsilia(vestit naviga- tor şi geograf din secolul lV î.e.n.) care spune despre Basileea ca fiind sediu al sciţilor regali. Herodot aminteşte şi el această împărţire a sciţilor în sciţii nomazi şi sciţii regali. Ca să convingă ce neam de soi erau aceşti sciţi îl aduce la lumină pe Justinus care spune: ,,După cum se poate vedea, ce este de admirat la sciţi, este ceea ce le-a dat lor natura, ceea ce grecii nu pot obţine nici prin nesfîrşitele doctrine ale înţelepţilor şi preceptele filozofilor, căci sînt întrecuţi, punîndu-i în balanţă de bunul simţ înnăscut şi obiceiurile neşcolite ale barbariei: căci sciţilor le-a folosit mai mult necunoaşterea viciilor decît le-a folosit grecilor cunoaşterea virtuţii”. Pentru ca elenii să nu-l acuze de ceva gînduri necurate îl pune alături şi pe grecul Xenofont cu ceva ziceri pline de folos puse în Despre faptele şi vorbele lui Socrates şi spune că spre deosebire de celelalte popoare, Sciţii şi Tracii sînt dotaţi de la natură cu această netă superioritate în a mînui arcul şi săgeţile. ,, Legile persane, de fapt urmăresc prevenirea delictelor, ele prevăd ca încă dintru început cetăţenii să nu iasă din litera lor, să nu cadă în ceva necinstit sau să se amuze de un lucru ruşinos sau de o faptă criminal” extras din Copilăria lui Cyrus. Iar legile suedeze, atît mai vechi, cît şi mai recente la care face referire autorul, nu se face numai menţionarea săgeţilor, ci totdeauna sînt pomenite împreună arcul şi săgeţile. În probleme de moştenire, cînd se făcea succesiunea, acela din fii era socotit mai norocos şi deci mai puternic în războaie, care moştenea 12 arcuri; acesta se numea de fapt. Scit. Şi conchide plin de fermitate: ,,Socot că s-a demonstrat clar pentru a spune că Goţii şi Geţii sînt aceeaşi cei mai neînvinşi prin virtute şi fapte şi care mai sînt cunoscuţi şi sub alte nume”. Mai aminteşte de năvălirile goţilor în sudul Europei, regatele pe care le-au întemeiat pe teritoriul Daciei şi mai către est în nordul Mării Negre precum şi trecerea lor pe malul drept al Istrului apoi migrarea către vest după anul 401 cu întemeierea statelor germanice în Italia, sudul Galiei şi Spania. Cînd goţii au plecat din Balcani să răstoarne imperiul roman de apus şi să-l treacă sub sabie au dus cu ei şi legile după care s-au ocîrmuit în nordul Mării Negre, la gurile Dunării sau în sudul acesteia cînd au locuit în Tracia. Aminteşte cu vădită mîndrie de legile ostrogoţilor în Italia, legile vizigoţilor din Spania, pe lîngă altele ale longobarzilor, burgunzilor, francilor, alemanilor care se trag toate din legile goţilor. Despre ilustru învăţat Olaus Magnus spune că ,,a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice/getice, scris cu caractere gotice/getice şi că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră mulţi ani de cînd goţii locuiseră Italia, era cu grijă păstrat de către perusieni. Acest volum este o carte conţinînd legi ale goţilor, reunind un ansamblu de legi de care se folosesc şi astăzi Sueţii şi Goţii, aşa că s-au descoperit exact aceleaşi legi care sînt şi astăzi în vigoare. Această concordanţă a conţinutului legilor ne-a condus la un argument foarte sigur şi anume că Goţii, cînd au plecat în Italia, au luat cu ei şi codurile de legi.…Legile străvechi paternale ale tuturor Goţilor şi în parte privitor la expediţiile ostrogoţilor, atît cea militară în Grecia cît şi în alte locuri, cu un cuvînt se menţionează regiunile migraţiei”. Lundius ia o parte din informaţii din lucrarea lui Iornandes care aminteşte de leges bellagines ca vechi legi luate de goţi de la strămoşii noştri geţi. Iordanes era şi el got născut în Panonia sau Dacia care a avut o pregătire culturală serioasă şi a cunoscut realităţile din Dacia prin experienţă personală la care s-a adăugat sursele orale sau scrieri dispărute. Cum Iordanes a folosit în mod evident şi izvoare gotice despre care nu ştim, putem spune că Getica sa reprezintă în mare măsură o tradiţie istorică gotică. Luînd informaţii de la Orosius că goţii sînt geţii de altădată, împrumută date din istoria acestora găsite în autori vechi pentru a arăta virtuţile şi faptele de seamă ale neamului got în vremurile de demult. O istorie fabuloasă a goţilor precede istoria lor adevărată. Informaţiile transmise de Iornandes cu privire la leges bellagines sînt în mare parte corecte numai că noi românii umblăm tot cu părul în ochi şi scuipăm pe adevăr pentru că supără anumite căpăţîni nebune! Mai spune că sistemul juridic suedez de la acea vreme avea rădăcini adînci în legile lui Zamolxe şi nimeni nu cuteza să pună la îndoială această istorie. Îl invocă pe Seneca cu privire la judecătorii infernului pentru a arăta că au elemente comune şi cu vechiul sistem juridic al romanilor. La judeţul din lumea tăcerii cei trei magiştri Minos, Rhandamanthes şi Aeascus erau singurii care aveau dreptul de judecată şi împărţire a dreptăţii. Cel mai important dintre judecătorii era Minos, căruia îi urma Aeascus după afirmaţiile lui Platon şi Plutarh şi el putea să judece singur cînd lipseau ceilalţi doi. Numele lui la Svioni, înseamnă ,,mai bun” căci man, minn, minur, madur şi cuvîntul compus lagmadur îl susţin. Aşa cum se arată din legile străvechi suedeze această expresie înseamnă, a judeca foarte drept, a desfăşura audierea corectă a martorilor, a conduce procesul în locul regelui. Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită la Svioni şi Gothoni kasla şi staf. Din acest motiv, la goţii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest termen sau sceptru judecătoresc numit stava şi judecătorul s-a numit tot stava, iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Pe tăbliţa 30 avem felul de judecată descris de Lundius şi practicat în Moesia pe la 150 î.e.n. dar şi în vremea cînd goţii erau pe meleagurile de la sudul Istrului. Bazorio era foc de nemulţumit cum merg treburile în Moesia şi a pornit cu oaste să îndrepte strîmbătatea lui Eneo pe care l-a adus la judeţ sub un copac fiind judecat în faţa neamului său. Pentru că nu avea pe unul mai vrednic să pună în loc i-a dat înapoi sceptrul acestui nimic de Eneo! Tot despre judeţ la geţi se mai vorbeşte în tăbliţa 33 unde solul trimis la besi nu a făcut treabă bună iar cînd s-a întors pe şapte cărări a fost judecat de dage balo şi măsurat cu toiagul în văzut tuturor spre a fi pildă. În limba română avem stava cu sensul de loc umbros unde se odihnesc animalele şi stavăr cu sensul de fermitate, hotărîre, stabilitate iar stol înseamnă masă şi stola are sensul de strat iar figurat făcut cu mare grijă. Uite că sîntem şi oleacă de suedezi sau mai corect ei au ceva împrumutat de la noi aşa cum o spune cu mîndrie chiar Lundius! Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că la vechii suedezi judecătorul slăbea mînerul bastonaşului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăţi de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit şi de colecţionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici şi scrierile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare, skaptebreff(scapă-te bre!) cum se obişnuieşte să li se spună în Goţia de Vest şi în multe alte locuri. Iar scrierile Eddice ne spun că zeii tocmai sub frasin îşi desfăşurau judecăţile pe lîngă alte raţiuni mai ales pentru că dintre toţi copacii, frasinul este cel mai puternic şi cel mai bun. Ei foloseau pe radmenn care erau sfetnicii înţelepţi ai regelui în număr de 12, şi mai îndeplineau funcţia de asesori judecătoreşti. Plin de mîndrie încheie: ,,…Aşa cum s-a arătat filozofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis şi a neamului nostru; din izvoarele ce s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for; ele sînt exemplul de nezdruncinat al adevărului.…Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai puţin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la geţi, mă refer în primul rînd la Samolse ei crezînd cu tărie că erudiţii noştri s-ar fi inspirat din literele greceşti dar literele getice, fiind deja inventate şi puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi şi a înţelepţilor noştri experimentaţi în literatura scriitorilor vechi, de asemenea inşi, ei nu vor fi socotiţi ca atare, pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posterităţii îi va condamna – şi sînt demni de a fi condamnaţi în unanimitate, aceasta, deoarece despre stilul lui Samolse ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează cu toată claritatea adevărul”! Bravos neică, le-ai dat în bot să-i saturi de lehăit!
În cele mai vechi documente suedeze, scrierile Eddice, se distinge la mare cinste spune Lundius şi ,,Teologia lui Samolse care este, în acelaşi timp şi cea a celor mai vechi cetăţeni ai Sueoniei, se face deosebire între viaţa viitoare a celor drepţi, dusă în fericire şi cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpămînteni. Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pămîntul şi toate cele care se găsesc pe el şi ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul al cărui suflet i s-a introdus în trup ca nemurire, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere, sau dacă este ars, în cenuşă. Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff, cei nedrepţi însă sînt aruncaţi la zeii subpămînteni”. Şi ne lămureşte el cum vine vorba despre acest ţinut misterios şi plin de încîntare Gimle. ,,În partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu şi cu un soare mai strălucitor decît oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cît timp vor fi focul, cerul şi pămîntul şi acolo vor locui în veci cei cinstiţi şi drepţi. Toate aceste scrieri spun că această lume unică ar trebui să piară în flăcări astfel: într-o zi această lume va dispărea prin foc”. Rămîi uimit despre asemănarea zicerilor vechilor suedezi şi basmele noastre populare dar şi tradiţiile precreştine ale poporului român păstrare atît de bine în mituri şi legende. Limba română veche are cuvîntul cimili cu sensul de a explica, a clarifica, a tîlcui, adică un ţinut al judecăţii. Edda face referiri privitoare la fericirea de după moarte a celor drepţi şi la pedepsirea, chiar şi răstignirea celor nedrepţi în iad. El ne spune că acest ţinut al fericirii este în partea sudică a cerului pe care localnicii o numesc gimle, cuvînt care în emegi este compus din gim cu sensul de mesager, direcţie, călătorie şi le cu sensul de strălucitor, încîntător, măsură dreaptă. Mai adaugă cu acribie că despre acestea se găsesc informaţii şi în inscripţiile vechi gravate în piatră de către profani unde le vedem cu sufletul şi cu ochii noştri de pe aceste meleaguri şi locuinţe de la lăcaşurile celor fericiţi la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrăţişînd şi înlănţuind toate. El nu folosesc cuvîntul Walhalla pentru a arăta ţinutul eroilor şi a oamenilor merituoşi precum goţii din Germania. Dar şi acest cuvînt are legături cu plaiurile noastre mioritice fiind apropiat fonetic de Valahia. În Edda mai sînt descrise pe scurt lucruri despre nemurirea sufletelor în care geţii au crezut din totdeauna(geţii adică gautoi, gautar, gothar, gothi) şi ne dă spre adîncă şi tristă meditaţie cuvintele meritorii ale lui Bonaventura Vulcanius din De literis et lingua getarum sive gothorum(Despre literele şi limba geţilor sau goţilor) apărută la Lyon în anul 1597. ,,Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decît al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adîncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnînd puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”. La noi multe adevăruri au fost trecute sub tăcere iar asemenea gînduri venite din partea unui străin te lasă fără cuvinte!
Dar să revin la vechea denumire Guta din regiunea Smaland situată în sudul Suediei şi la locuitorii ei guti sau gutari, ce făceau parte din neamul goţilor. Informaţiile vechi spun că obîrşia neamurilor goţilor era undeva deasupra Mării de Azov (Lacul Meotic) şi de acolo au migrat în timp spre vest sau nord-vest. În scrierile sumeriene s-a consemnat că oraşele-state ale lor au intrat sub stăpînirea unui popor foarte violent care a năvălit din munţii din nord numit guti sau gutei. Au stăpînit neamul emeşilor în perioada 2150 – 2060 după care au dispărut din istoria acelei zone. Se spune că erau roşcaţi şi cu pielea albă iar emeşii i-au numit ,,balauri ai munţilor” ce vorbeau o limbă bolborosită. Şi în prezent în ţinutul muntos al Kurdistanului din Iraq în zona oraşului Erbil – vechiul ţinut de unde năvăleau guţii peste emeşi - există o populaţie cu părul roşcat, pielea albă şi ochii albaştri. Dacă trecem aceşti munţi spre nord şi ne mişcăm ceva spre est, ajungem exact în regiunea de baştină a neamului goţilor cu rămurica lui suedeză guţii din Guta. Nu întîmplător limba gotică dar şi suedeza veche şi germana au cuvinte comune cu limba arabă chiar dacă aceste neamuri nu au fost vecine după cum spune istoria. Şi totuşi ele au fost împreună la sfîrşitul mileniului lll î.e.n. aşa cum am arătat mai sus iar guţii i-au alungat pe akadieni – popor semit, cînd au ocupat statele sumeriene.

Dau mai jos cîteva cuvinte din limba gotică şi suedeză veche luate din cartea lui Carolus Lundius şi le compar cu limba română şi arabă. Primul este cuvîntul gotic, al doilea este cuvîntul românesc iar ultimul este cuvîntul arab.
achtbar: onorabil, remarcabil = akbar: înalt, mare, inegalabil, din înaltul cerului; aet: rubedenie, arbore genealogic = aed: poet grec din vechime care transmitea legendele şi miturile unui neam; aewe: a avea = aieve: întocmai, aici, a confirma ceva = awan,ewan: a avea; agha: stăpîn, feudal = agă: comandant, şef de poliţie = aghaewer: stăpîn; al: progenitură, urmaş = a lu: fiul lui, urmaşul lui; arf: arc, săgeată = arc: unealtă cu coardă folosită pentru aruncat săgeţi; arfdabolker: moştenitor ereditar = cuvînt compus din arc + dabo: cetate + licăr: luminiţă mică, prelingere; atta: tată = ata: tată în aromână = at: tată; begia: a împrăştia, a răspîndi = begea: ferestruica din acoperişul casei pe unde iese fumul sau se face aerisirea; bassa, pasa: principe, important = başi: căpetenie, cap = paşa: conducător; baera: copii = baera: sfoara de care se agaţă traista, legătură, amuletă = bar: copil; baer: pământ, proprietate = baer: salbă, legătură, barieră = ber,baer: pământ; burga: a ocroti, a ascunde în castel = burca: haină bărbătească ţărănească, turtă ţărănească din mălai coaptă pe vatră = burca: voal cu care femeile musulmane acopera fata; der: poartă = dereg: stîlp de lemn la casă; dor: poartă = dor: stare sufletească de nostalgie sau tristeţe: gaeta: a răspîndi, a oferi, a dărui = gaiţă: persoană prea vorbăreaţă, gură-rea; ghaeti: plini de vigoare = geţi: strămoşii românilor; ghuti: energici, plini de vigoare = guţi: strămoşii guţilor şi goţilor: ghaema: a distruge, a se plînge de soarta sa = gemea: a suferi o durere sau un necaz; gia: pământ, spaţiu = gia: spaţiu, regiune, pământ; giabir: a-şi atribui pe drept mai mult = geaba: a-şi atribui pe nedrept ceva = giabir: mîndru; giba: dat ca dar = giba în emegi: dansator, cununa miresei, graţie; giga: gigant = giga mîndru, frumos; giran: vecini, consorţi = girant: garant, asociat prin garanţie; girannar: vecinătate = granar: vecinătate haba: a avea, a poseda = haba: şezătoare, bube rele; hira: a mişca, a agita = hîră: ceartă neînţelegere, tuse rea, boală de piele; hyta: vîrtej al capului, nebunie cînd cineva nu ştie ce face = hîţa: a se mişca încolo şi în coace, a scutura puternic; juk: povară, jug = Juc: localitate în judeţul Cluj, jug: dispozitiv la care se prind boii pentru a trage la car; ilmaela: a profera o injurie, a bartjocori = imala: murdărie, noroi, a întina cu vorbe; im,is,ist: sînt, eşti, este = ime: uite!, îs: a fi, ist: acest; yra: a agita = ira: strigăt de nemulţumire sau supărare; iri: stăpîn = ir: în emegi, bărbat, a conduce, a bate, piaţă; kasla: baghetă judecătorească = cîşlă: aşezămînt provizoriu de păstori; kiri: stăpîn, domn = chir: domn, stăpîn, în emegi înseamnă a închide gura cuiva, a se impune; kira,kirr: liniştit = cir: turtă de pîine coaptă pe plită, în emegi înseamnă soartă; koghla: a defăima, a murdări cu vorbe = cocli: a se ameţi de băutură; lag: lege, datină, obligaţie = leg: testament, lag în emegi înseamnă a fi împreună, liturghie pentru meditaţie; lalla: a cînta, a lălăi pentru a adormi ţîncul = lălăi: a fredona fără cuvinte, lala în emegi înseamnă a cînta, a se veseli; lesa: a aduna, a alege, a culege spicele = lisă: cîmp necurăţat; lysa: lucitoare, sclipitoare, a lumina = lisă: cu părul sclipitor şi cu pată albă pe frunte sau pe bot; lita: a uni, a concilia = Lita: localitate în judeţul Cluj, liţă: epitet pentru fete şi femei tinere; man: mai bun, mai reuşit = man: în emegi este asociat, belşug, soţie; mana: rodnicie, rădăcină = mană: belşug, spor în produse agricole; mulka: a mulge = mulgă: mulsoare, cantitatea de lapte de la o turmă; oma: bunică = oama: femeie, cea care a născut copii. În eme-gi ,,ama” înseamnă mamă, a îngriji ca o mamă. plugum: ogoare arate = plug: unealta cu care se ară; rada: ţinut, neam = radă: sfat, adunarea unui neam; Radu: bărbat, ban, drapel = Radu: nume şi prenume; rast: a se odihni = rast: repaus, popas, odihnă; rug: revenire, reîntoarcere = ruga; sărbătoare bănăţeană cu ocazia reîntîlnirii fiilor satului, rug în emgi înseamnă a înapoia, a reveni; ruf: exilare = rufă: figurat a-i face necazuri cuiva; sa: a însămînţa, a semăna = sa: în emegi înseamnă a cultiva o grădină, a plivi buruienile; saek: gras, corpolent = saiac: postav aspru de culoare închisă din care se făceau haine lungi; sassa: însoţitor, împreună = sasău: papură; semia: a administra cu demnitate = same: recensăminte care se făceau în Ţările Române pentru stabilirea birului; semi: sumă de bani; satt: a veni la un loc, a se aduna, a intra şi a ieşi = sat: locuinţele unei comunităţi rurale; setta: dar, ofrandă făcută pentru iertare = seta: a înseta; sewr,seur: bou, turmă = şez: ocol pentru vite folosit vara = sewr: bou, turmă; sir: domn, stăpîn = siră: succesiune, urmaşii cuiva; sitia: a se aşeza = şedea: a se aşeza; skaptebreff: act de eliberare din sclavie, cuvînt compus: scapă-te + bre; skura: vorbăreţ, flecar = scura: a curăţa, a scăpa de păcate; styg: a striga, a invoca, a vrăji = stig: a striga; strale: săgeată = zreli: a face aşchii, a se rupe osul în aşchii; stava: sceptru judecătoresc, judecător = stava: loc umbros unde se odihnesc animalele şi stavăr: fermitate, hotărîre, stabilitate; stola: masa judecătorului = stol: masă; tina: grămadă = tînas: grămadă de grîu, tina: noroi, pămînt; weckia: a trezi din somn = veghea; a supraveghea, a fi treaz, a fi atent la; wisir: administrator suprem = wezir: principe, administrator, şef.
Am să dau cîteva cuvinte găsite în Edda scrise în norvegiana veche(primul cuvînt) care sînt identice sau asemănătoare cu cele din limba română sau emegi(după semnul =).
afl: alb, luminos, strălucitor = alb: culoare; ahwa: apă = apa; ai: străbunic = ai: ani; amma: bunica = oama: femeie, mamă şi ama: mamă, mătuşă în emegi; blid: prietenoasa = blid: strachină, farfurie; boddi: cel cu barbă de ţap = badi: frate mai mare; Dag: numele unui Asen = dagă: cuţit cu trei muchii purtat de geţi pentru a arăta un rang social şi dag: strălucitor, luminos, existenţă, adunare, cameră din emegi; edda: străbunica = edia: preot judecător la geţi sau deciziile acestuia; gardrofa: cea care rupe gardurile = gard + rufa: a face rău cuiva; glad: cel sprinten = Glad: numele unui voievod român; gust: suflătorul = gust: senzaţie olfactivă; har: măreţul = har: dar sau răsplată divină, graţie; hati: cel plin de răutate = hăţi: a smuci pe cineva, a zgîlţîi; hold: ţăran liber = holdă: cîmp de grîu; holm: insulă = Holm: deal în comuna Flămîni; Hrist: nume de walkirie ce duce cornul din care eroii îşi beau berea = Hrist: nume pentru Iisus; igg: cel roditor, nume dat lui Odin = ig: a iriga, a adăpa vitele, a aduna laolaltă în emegi; kor: patul în care zace bolnavul = cori: pojar; legg: bărbatul = leg: testament; lyr: aducător de căldură = Ler: personaj mitologic invocat în urăturile de Anul Nou la români; olrun: cea care cunoaşte runele băuturii = ol: cană de lut + Rona: localitate în Maramureş; ristil: energica = răsti: a striga cu putere; Sad: cel ce chema cu gras tare, alt nume pentru Odin = sad: soi, sămînţă de plante; syn: tăgada = sin: nepot, fiul lui; Sin este duhul lunii şi al înţelepciunii în emegi; skald: trubadurul care spunea baladele nordicilor = scald: a spune poveşti, a îndruga verzi şi uscate; Rig: numele unui Asen = rigă: rege şi rig: a aduce, a păzi, a se înclina, buzdugan, sceptru în eme-gi; thrud: putere = trudă: muncă, putere, efort; wallasi: strămoşi în quechua, limba incaşilor = valahi: român.

*articol preluat de pe www.ariminia.ro

Capul de lup

Ovidiu, spunea, referindu-se la Dacia: "Asadar mi-a fost sortit sa vad Scitia si tinuturile care se gasesc sub axa lui Lykaon". Lykaon a fost primul rege al Arcadiei, tatal ursoaicei Kallisto, si numele sau se refera la lup (gr. lykos). "Axa lui Lykaon" desemneaza Axis Mundi, Axa polara, fiind o "amintire" a tarâmului hiperborean, si gasim aici o indicatie ca, alaturi de mistret si ursoaica, lupul participa la guvernarea lumii primordiale; faptul ca Lykaon este "tatal" ursoaicei sugereaza ca lupul ar trebui plasat între mistret si urs. Din punct de vedere traditional, functia de Împarat al Lumii contine în unitatea sa, ca si orice alt element sacru, o dualitate în fasa, din care se dezvolta cele doua functii, autoritatea spirituala (Preot) si puterea temporala (Rege). Daca mistretul simbolizeaza pe Împaratul Lumii, fiind lumina suprema a lumii noastre ("Ciclul Mistretului Alb"), iar ursul este sigla puterii temporale ce, prin uzurpare, va ajunge sa ia locul mistretului, în mod necesar mai trebuie sa existe o emblema care sa defineasca autoritatea spirituala: aceasta emblema este lupul. Chiar si lingvistic, lupul apare înrudit cu celelalte doua animale hiperboreene. Cuvântul "lup" provine din sanscr. vrka, cuvânt derivat din aceeasi radacina - var, ca si "mistret" sau "urs". Nu este hazardat sa presupunem ca "tara mistretului" a ajuns la un moment dat "tara lupului", un tarâm hiperborean definit de "axa lui Lykaon", si Dacia s-ar putea sa fi fost mai degraba "tara lupului" decât "tara ursului". La greci, cele doua functii laterale au fost reprezentate de Apollo Lykos ("lupul") si Artemis ursoaica, gemeni "de aur" provenind din acelasi trunchi, si considerati de origine pur hiberboreana; în traditia germana/scandinava, Odin, zeul întelepciunii si al initierii, era însotit de doi lupi; iar peste veacuri, la români, Stefan cel Mare este descris într-o legenda ca umblând prin padure, copil fiind, însotit de doi lupi. Cu alte cuvinte, lupul, înainte de a decadea, ajungând doar o fiara razboinica (ca urmare a "revoltei" ksatriya), a fost simbolul spiritualitatii si emblema sacerdotiului, iar constelatia polara înainte de a se fi numit "Ursa" este posibil sa se fi chemat "Lupul", de unde amintirea despre "axa lui Lykaon".

Multe eforturi au fost cheltuite pentru a lega pe daci de lupi. Dupa Strabon (VII.3.12), dacii se numisera mai întâi daoi si Hesychius, pastrând informatia ca în frigiana daos înseamna "lup", permite formularea opiniei ca dacii sunt de fapt "lupii". Exista numeroase exemple de popoare ce si-au legat originile si existenta de lup, cazul Romei fiind cel mai cunoscut, dar urmele lupului se întâlnesc peste tot în Asia Mica, în zona traca gasindu-se tinuturile Lykia si Lykaonia, tari ale lupului; iar grecii, am vazut, asimilasera pe lup cu Apollo, zeul Soarelui spiritual si al initierii. Deci nu ar parea asa de neobisnuit ca dacii sa aibe si ei o "genealogie lupeasca", argumentul forte si irefutabil fiind, desigur, stindardul dacic ce prezinta un cap de lup. Din punct de vedere traditional, stindardul avea o semnificatie cu mult mai profunda decât cea actuala. Daca în lumea moderna steagul, element important al unei tari, are conotatii mai ales de ordin sentimental si moral, într-o societate traditionala stindardul avea o esenta operativa, simbolizând efectiv "puterea", "chintesenta" ei divina. De pilda, când spaniolii au invadat pe azteci, desi acestia din urma erau de mii de ori mai numerosi, ei s-au predat când spaniolii, sireti, le-au capturat stindardul. Pentru "omul traditional" stindardul nu era numai o insigna, o "eticheta", ci definea Spiritul respectivului popor, fapt pentru care elementele stindardului purtau o încarcatura simbolica profunda si efectiva. De aceea, am putea chiar presupune ca dacii au fost la început, nu un trib, ci o casta sacerdotala, având lupul ca simbol al spiritualitatii, abia cu caderea lumii si rotirea ciclului, când multe din datele spirituale au fost pierdute, ei aparând ca trib iar lupul ca emblema razboinica.

Ni se completeaza astfel imaginea tulburatoare din capitolul precedent: "alesul" dac, "omul drept", se prezinta ca o perfecta oglindire a Omului Universal, ca o desavârsita proiectie în planul dacic a Împaratului Lumii; purtând sabia curba, caciula si stindardul, el îmbina cele trei functii principiale, mistret - lup - urs. Pentru mentalitatea omului profan, aceasta defilare de animale, zugravita aici, este o "copilarie"; în cel mai bun caz, animalele reprezinta "genii" ale naturii sau vegetatiei, legate de anotimpuri, de viata si de moarte, ori totemuri cu functii "magice" pe care oamenii primitivi, atât de ignoranti si de speriosi, le-au folosit sa-si învinga "teroarea" în care supravietuiau. Din punct de vedere traditional însa, toate elementele lumii, deoarece au fost produse de Principiul unic, sunt imagini ale acestuia si deci pot fi utilizate ca suporturi simbolice întru aflarea tainelor divine. Ca urmare, animalele-simbol nu numai ca nu sunt niste vulgare insigne morale, sentimentale sau magice, creatii ale imaginatiei individuale, ci au un caracter spiritual accentuat, reflectând Lumina suprema, si de aceea, adesea, numele lor poarta întelesul de lumina sau stralucire celesta.

La greci, Apollo Lykos, zeul hiperborean ce desemneaza Soarele spiritual si Initiatorul, se refera nu numai la lup dar si la lumina (gr. lykos = "lup", lyke = "lumina"); locuinta lui Apollo este "insula fericitilor", Thule hiperboreana, sau Syria (sanscr. surya, "soare"), sau Ogygia, dar si Leuke, "insula alba", albul indicând spiritualitatea, lumina, si caracterizând centrul spiritual. Dar nu numai lupul contine noima de lumina, ci si ursul; în sanscrita ruch înseamna "a straluci", iar riksha are si semnificatia generala de stea (Guénon, Simb., p. 167). Sanscr. go (de unde engl. cow), "vaca", contine de asemenea întelesul de lumina, înteles sustinut si de simbolismul cirezii de vaci furate de zmeii din traditia hindusa, gest echivalent cu furtul soarelui, lunei si stelelor de catre zmeii traditiei românesti, si referindu-se la "sfârsitul lumii" când lumina se ascunde înapoi în tenebre. Într-o epoca în care lupul si-a pierdut "luminozitatea", functia spirituala fiindu-i uitata, si ramânând numai cea "razboinica" (sau mai bine zise "zmeiasca"), el a fost înlocuit de cerb; simbolismul cerbului înca se refera la o perioada arhaica, dar evident mai recenta, caci daca în cazul lupului nu era nevoie de vreo explicitare pentru a întelege aspectul luminos si spiritual, cerbul, prin coarnele ce le poarta, permite mintii umane sa recunoasca mai usor "razele solare". Este o situatie ce deriva din descendenta ciclului, din trecerea de la sacru la profan, când, datorita obnubilarii intelectuale tot mai accentuate, Cuvântul trebuie înlocuit de cuvinte si de vorbe tot mai multe, simbolurile trebuie explicate si comentate, si apoi comentariile comentate la rândul lor, scripturile sintetice dezvoltate si interpretate. De aceea, cerbul cu coarnele sale devine, în locul lupului, simbol al Soarelui spiritual, al puterii sacerdotale, asa cum apare clar în "Povestea lui Harap Alb" unde, înca face pereche cu ursul; mai mult, înaintând în timp, chiar simbolismul cerbului nu mai este înteles, si atunci a fost nevoie sa se adauge imaginea pietrei pretioase din fruntea cerbului si a celorlalte nestemate de pe corpul lui, în felul acesta explicitându-se si mai tare noima sa simbolica. Continuându-se rotirea ciclului, animalele cu coarne, precum taurul si berbecul, vor deveni preponderente, taurul luând locul ursului ca însemn al constelatiei polare (Guénon, Simb., p. 170).

Uitarea aspectului luminos al lupului devine atât de totala încât el va ramâne cunoscut ca "lupul cel rau", "balaurul", asa cum, de altfel, ni-l prezinta, pare-se, si basmele. În traditia romanilor, Saturn împarte domnia "vârstei de aur" cu Ianus, acesta fiind zeul cu "doua fete", paznicul portilor, celesta si infernala. Prima fata a lui Ianus corespunde lui Ianua Coeli, (în traditia hindusa, deva-yâna, "poarta zeilor"), poarta solstitiului de iarna prin care omul, ajuns la desavârsire spirituala, se poate elibera de conditia individuala si înalta la ceruri, dar prin aceeasi poarta coboara în lume un avatâra, un mântuitor, cum a coborât Cristos de exemplu, care s-a nascut exact la solstitiul de iarna. Cealalta fata se refera la Ianua Inferni (în traditia hindusa, pitri-yâna, "poarta oamenilor"), poarta solstitiului de vara prin care omul (deobicei profanul, ignorantul) revine în lume, fiind prins de vârtelnita nastere-moarte-nastere, de turbionul elicei Existentei. Prima fata este deci Poarta Eliberarii, a nemuririi; a doua este Poarta Mortii, a muririi. Falcile balaurului ("din cer pâna în pamânt") sunt un alt simbol al aceste porti duble, falca superioara, fixa, desemnând Cerul, iar falca inferioara, mobila, Pamântul. Când "alesul", calator pe drumul realizarii spirituale, gaseste Eliberarea, gura reprezinta Ianua Coeli, poarta supernaturala, "gura de rai", deschisa spre nemurire, spre beatitudinea absoluta, spre NeFiinta. Se realizeaza Identitatea Suprema, Sinele fiind reunit cu Principiul. Aceeasi gura este Ianua Inferni, "gura mortii" pentru ignorant (în sens traditional), pentru profan, gura deschisa spre Pamânt si iad. Ignorantul va reveni în Lume, prins de latul existential. Din aceasta cauza, Balaurul este ceva înspaimântator si teribil pentru cei profani; pentru ei Balaurul este Moartea, pentru ei Balaurul este o bestie infernala, Talpa Iadului, o fiinta malefica, pentru ei poarta este "gura lupului", adica primejdie totala. Pentru întelept, Balaurul este salvarea, este Soarele spiritual; a fi înghitit de gura Balaurului înseamna Eliberarea, si în scrierile sacre, inclusiv basmele si baladele românesti, neofitul, dupa ce a fost devorat de balaur, va fi "vomitat" afara, ceea ce simbolizeaza învierea întru nemurire.

"Lupul cel rau" este Balaurul, având toate atributele acestuia. Lupul este, ca si orice balaur, masca Principiului. El este "lup rau" numai pentru ignorant, pentru care reprezinta Moartea, bestia teribila, si odata cu pierderea sacrului, lupul si-a pierdut, ca si Saturn sau mistretul, atributele benefice, ramânând în memoria lumii în special ca un simbol malefic. De fapt, lupul este un fel de Ianus Bifrons, fiind atât Ianua Coeli, cât si Ianua Inferni. În consecinta, "lupul cel rau" este "rau" numai pentru cei rataciti în "tenebrele exterioare". Pentru o societate sacra, lupul este "tatal spiritual", fata Principiului suprem; pentru neofit, lupul este Initiatorul, Balaurul ce devoreaza agregatul psihico-fizic ("eul", individualitate, Corpus si Anima, fratii-iezii mai mari din basme), eliberând Sinele, Spiritus (iedul cel mic); lupul este teribil numai pentru ego, care va fi omorât pentru a dezvalui la lumina Sinele nemuritor. Stindardul dacilor reprezinta un balaur cu cap de lup. O imagine mai clara nici ca se poate. Evident, asa cum am mai spus, este imposibil de gândit ca un popor traditional va avea ca semn esential un simbol malefic si infernal; este limpede ca balaurul dacic simbolizeaza Balaurul suprem, Principiul a carui gura de lup este Poarta solara conducând spre nemurire. Asa cum lupoaica romana, mama gemenilor Romulus si Remus, deci Mama Imperiului Roman, nu poate fi "lupul cel rau", carnivorul feroce, tot asa balaurul cu cap de lup al dacilor nu este o emblema a iadului. Balaurul cu cap de lup este o perfecta reprezentare a unui simbolism gasit în toate traditiile; el este Moartea numai pentru ignorant si fortele "tenebrelor exterioare" (incluzând desigur dusmanii dacilor), pentru dacii însisi fiind însa Principiul supraluminos si mântuitor.

Balaurul dacic prezinta o caracteristica importanta: el este zburator. Purtat în vazduh, balaurul cu cap de lup zboara, dezvaluind o trasatura fundamentala, provenita din Traditia primordiala. "Sarpele zburator" este un simbol universal si primordial, el este balaurul traditiei chineze (Khien, Principiul supernal din I Ching), este Quetzalquatl, "Sarpele cu pene" al aztecilor si toltecilor, unificând fortele terestre (sarpele, uneori pestele) si fortele celeste (pasarea), cei doi curenti cosmici, ascendent si descendent, murirea si nemurirea, în traditia crestina aceasta sinteza aflându-se în povata: "Fiti întelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii" (Matei 10:16). De obicei "Sarpele zburator" are ca emblema fizica lebada a carei forma când zboara seamana mult cu un sarpe; lebada (hamsa) este în traditia hindusa sigla oamenilor primordiali, a hiperboreenilor, ea este, de asemenea, pasarea lui Apollo Hiperboreanul. Alaturi de lebada, barza (care a ramas în amintirea lumii ca aducatoare de noi-nascuti, deci ca Principiu generator), cocorul (pasarea sacra a taoistilor), bâtlanul (pasarea sfânta a aztecilor), au aceeasi noima, forma corpului lor în zbor ilustrând exact "Sarpele zburator".

În fine, trebuie sa remarcam o alta caracteristica, la fel de importanta, a stindardului dacic: el nu este un simplu balaur zburator, ci unul cu un cap schimbat, cu cap de lup. Decapitarea si înlocuirea capului este un rit sacru întâlnit în varii traditii. La nordici, uriasul zeu asen Mimir a fost decapitat de zeii vani, iar Odin a preluat capul, acesta fiind izvorul întelepciunii, strajuind chiar izvorul stiintei de la radacina Frasinului Lumii; la fel, capul tracului Orfeu este descris plutind pe apele fluviului Hebrus, fiind un cap vorbitor ("cap profetic"). În traditia hindusa, zeul întelepciunii si simbol al autoritatii spirituale, Ganesa, are capul înlocuit cu un cap de elefant; în Satapatha Brâhmana (XIV.I) se povesteste despre înteleptul (rshi) Dadhyac ca era amenintat de Indra cu decapitarea daca va transmite învatatura melifera (madhu-vidya), de aceea Asvinii (gemenii calareti, fiii Soarelui si ai Iepei, aceeasi Iapa din I Ching si din basme) vor înlocui capul brahmanului cu un cap de cal si acest cap de cal le va transmite învatatura; Indra îl va decapita pe Dadhyac si gemenii Asvini îi vor pune la loc capul originar. Columna lui Traian dezvaluie obiceiul de a înfige în pari capetele dusmanilor, ori aceste capete ce au dobândit un nou "corp", sunt proiectiile "capului sacrificiului", parul fiind Axis Mundi; si dovada ca, de fapt, este vorba despre o noima profund spirituala si chiar benefica o gasim tot la stindardul dacic unde capul de lup apare tras în teapa. În "Povestea lui Harap Alb" regasim acelasi scenariu: Spânu îl decapiteaza pe Harap Alb, iar fata împaratului Ros va repune capul sacrificiului. Capul de lup al dacilor se înscrie în acest tablou initiatic si spiritual. Indiferent de cât de constienti mai erau dacii lui Decebal despre aceste noime sacre ale capului, simbolismul sau ramâne vesnic si imuabil. Balaurul cu cap de lup este, prin urmare, nu numai "Sarpele zburator", emblema a Principiului suprem, a Balaurului supraluminos, dar si "capul" întelepciunii divine, gura de lup fiind cu adevarat "gura de rai" sau "gura de aur".

*articol preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro