Dacii liberi împotriva Imperiului Roman

Cucerirea unei pãrti a Daciei de cãtre romani nu a însemnat disparitia dacilor, un popor cu rãdãcini strãvechi în spatiul strãbãtut de Carpati si Dunãre si mãrginit de Marea Neagrã. Dorinta lor de a fi liberi a rãmas la fel de puternicã si dupã înfrângerea dramaticã din anul 106, în aceasta dorintã aflându-se în bunã parte secretul dãinuirii noastre în timp de atâtea mii de ani. Atunci dacii au pierdut doar o treime din tara lor - Banatul, Crisana, Maramuresul, Moldova de nord si centrala rãmânând în afara noii provincii romane. De fapt pânã în anul 275 a existat o Dacia liberã mereu în rãzboi cu cea romanã. Prin atacurile lor succesive, declansate la scurt timp dupã moartea împãratului Traian, dacii au continuat rãzboiul început în vremea lui Decebal, scopul fiind acum alungarea stãpânirii romane din provincia Dacia.

Deseori dacii s-au coalizat împotriva romanilor cu populatiile barbare asezate în vecinãtatea lor, precum sarmatii iazygi si roxolani si mai târziu vandalii, gepizii. Putem considera cã astfel ei au participat la o actiune mai largã prin care popoarele aflate la granitele imperiului urmãreau distrugerea puterii romane. Spre sfârsitul secolului al III-lea aceste lovituri au culminat cu retragerea stãpâniri romane din provincia întemeiatã de Traian la nord de Dunãre.

Informatiile scriitorilor antici în legãturã cu prezenta dacilor în aceste evenimente sunt destul de putine, iar atunci când ele existã sunt insuficient de clare. De aceea, de nenumãrate ori putem doar bãnui participarea dacilor la aceste atacuri. O cauzã importanta a acestei situatii este aceea ca majoritatea scrierilor istorice privitoare la primele trei secole ale erei crestine, au fost redactate mult mai târziu, pe baza unor lucrãri mai vechi care nu s-au mai pãstrat. În prezent, lipsa de precizie a acestor izvoare este tot mai mult completatã cu informatiile furnizate de descoperirile arheologice, epigrafice si numismatice.

La scurt timp dupã moartea împãratului Traian (88-117) situatia de la granitele Daciei a devenit deosebit de gravã ca urmare a atacurilor sarmatitilor iazygi si roxolani, însotite de o rãscoalã a dacilor din provincie. Confruntat cu aceste evenimente, noul împãrat Hadrian (117-138) ia mãsuri pentru apãrarea Daciei, prezenta sa aici în anul 118 fiind atestatã printr-o inscriptie descoperitã la Sarmizegetusa. Informatiile oferite de Istoria augusta în legãturã cu cele relatate mai sus nu îi amintesc si pe daci. Participarea lor poate fi înteleasã din afirmatia cã la începutul domniei lui Hadrian “s-au revoltat neamurile pe care le-a supus Traian”.

Exista însã o mentiune despre un rãzboi dacic într-un papirus descoperit în Egipt. În mod sigur este vorba de atacurile dacilor liberi care alãturi de iazygi au continuat lupta si dupã ce roxolanii încheiaserã pace cu romanii. O eventualã rãscoalã a populatiei dacice din provincie este dedusã din epitaful de la Pergam al guvernatorului C. Iulius Quadratus Bassus, care a murit la începutul domniei lui Hadrian, “luptând în Dacia”. De asemenea, adãugarea de cãtre acest împãrat la numele Ulpiei Traiane si pe acela de Sarmizegetusa este pusã în legãtura cu o rãscoalã a dacilor împotriva stãpânirii romane. Momentul greu prin care trece imperiul este dovedit si de decizia lui Hadrian de a-l numi ca guvernator al Daciei pe Q. Marciu Turbo, un general experimentat în reprimarea unor revolte ale populatiilor supuse. Împãratul intentiona chiar sa abandoneze aceastã provincie, dar sfãtuit de prieteni a renuntat “pentru a nu lãsa pe mâinile barbarilor o multime de cetãteni romani”, dupa cum scrie istoricul Eutropius. Tot acum Hadrian a luat hotãrârea distrugerii suprastructurii podului de peste Dunãre, fãcându-l impracticabil de teama pericolului trecerii fluviului si invadãrii Moesiei de cãtre barbari.

Muntenia si sudul Moldovei, care apartineau Moesiei Inferior sunt lãsate în afara imperiului, asupra lor mentinându-se numai un control militar al acestuia. Evacuarea acestor teritorii nu poate fi pusã doar pe seama rãzboiului cu roxolanii care au fost repede împãcati prin acceptarea mãriri subsidiilor acordate de cãtre romani. O asemenea hotãrâre a fost determinata în mai mare mãsurã de o rãscoalã a populatiei dacice din Muntenia, conjugatã cu atacurile sarmatilor.

Confruntãrile, de mai mica amploare însã, au continuat în timpul lui Antoninus Pius (138-161), care potrivit Istoriei augusta, “prin guvernatorii si generalii sãi a supus pe germani, pe daci si multe alte neamuri”.

Primele lupte cu dacii s-au purtau în anul 143. La aceste rãzboaie “pricinuite de nebunia getilor” se referã retorul grec Aeluis Aristide în cuvântarea sa “Laudã Romei”, scrisa în 144. Încercând sã desluseasca aceastã expresie, istoricul Dumitru Tudor considera cã ea se referã mai degrabã la dacii liberi din nord-vest si nu la eventualele rãscoale ale bãstinasilor din provincie. De altfel, Oracolele Sibylline amintesc pentru acesti ani de luptele cu “dacii mari”.

Mult mai grele au fost luptele duse împotriva dacilor liberi, cunoscuti sub numele de costoboci, prin anii 156-157. Pentru a face fatã pericolului au fost aduse în Dacia trupe din alte provincii. Luptele au fost conduse de M. Statius Priscus si cu aceastã ocazie probabil Legiunea a XIII a Gemina a fost distinsã cu epitetul de “pia fidelis”.

O serie de inscriptii acorda împãratului Antoninus Pius titlul de Dacicus, iar guvernatorul M. Statius Priscus închina un altar Victoriei Augusta, în apropierea ruinelor fostei resedinte a lui Decebal. Participarea dacilor din provincia romanã la aceste evenimente este foarte probabilã în conditiile în care atacatorii erau de acelasi neam cu populatia bãstinasã.

Deosebit de semnificative pentru marele pericol prin care trecuse Dacia, sunt evenimentele înscrise pe un altar închinat la Apulum (în 158) în numele Legiunii a XIII Gemina lui Jupiter Optimus Maximus si adunãrii zeilor si zeitelor pentru “salvarea Imperiului roman”.

Domnia împãratului Marcus Aurelius (161-180) a fost puternic tulburatã de asa-numitul rãzboi marcomanic la care au participat numeroase populatii barbare. Printre cei care “nutriserã împreuna sentimente dusmãnoase poporului roman” sunt amintiti în Istoria augusta si peucinii (locuitori ai insulei Peuce) si costobocii, triburi dacice din nordul Moldovei.

Provincia Dacia este atacatã în anii 167-170 atât dinspre vest, nord-vest de cãtre iazygi si triburile germanice-vandalii, cât si dinspre est, nord-est de cãtre costoboci, bastarni si roxolani. Pentru întãrirea apãrãrii sale este adusã Legiunea a V a Macedoniei la Potaissa, în Dacia Porolissensis, cu tintã principalã regiunea auriferã din Muntii Apuseni. La Apulum, barbarii au pãtruns pânã sub zidurile lagãrului Legiunii a XIII Gemina. O inscriptie închinatã de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa împãratului Marcus Aurelius drept multumire cã a fost scãpatã de un “dublu pericol” indicã fie un atac venit din douã directii diferit, (vest - iazygi, est - dacii liberi), fie un atac din afarã, concomitent cu unul din interior, din partea populatiei autohtone.

Împrejurãrile grele fac necesarã o conducere unicã a celor trei provincii dacice al cãror prim guvernator de rang consular devine M. Claudius Fronto. Faptul cã acesta conduce atât cele trei Dacii, cât si Moesia Superior aratã situatia extrem de criticã prin care trece imperiul. Dar nu numai Dacia romanã a fost atacatã. În anul 170 costobocii au întreprins o puternicã invazie în teritoriile Moesiei Inferior, ajungând pânã în Grecia.

Prin anii 171-172 o parte a tinutului locuit de costoboci este atacat si cucerit de vandalii astingi, la îndemnul si cu sprijinul guvernatorului Daciei, Cornelius Clemens, ca represalii pentru invazia din 170. Aceastã actiune a avut drept consecinte nimicirea puterii politice si militare a costobocilor, autorii antici nemaifãcând referire de acum înainte la ei. Poate în urma acestor evenimente au ajuns la Roma în situatia de captivi sau ostatici sotia regelui costobocilor Pieporus si nepotii sãi.

Dupã mai bine de un deceniu de lupte, fiul lui Marcus Aurelius Commodus (180-192) reuseste sa încheie pace cu semintiile barbare. Linistea nu s-a restabilit deplin. Dio Cassius relateazã cã acest împãrat a avut de purtat câteva rãzboaie împotriva barbarilor de dincolo de Dacia, referindu-se probabil la teritoriul dacilor liberi si al altor neamuri de la granita de nord-est a Daciei.

Biograful împãratului din Istoria augusta îi aminteste si el pe daci, învinsi ca si maurii prin legatii sãi. Se pare cã au existat probleme si în interiorul Daciei romane, unde puterea cezarului a fost impusã provincialilor care nu voiau sã-i recunoascã domnia.

Linistea la hotarele imperiului este restabilitã în timpul dinastiei Severinilor (193-235). Apãrarea granitelor statelor statului a fost principala preocupare a împãratilor Septimiu Sever (193-211) si Caracalla (211-217) si a descurajat mult timp atacurile barbare. Aflat pe teritoriul Daciei, la Porolissum, Caracalla duce tratative cu populatiile din vecinãtatea provinciei în vederea reglementãrii relatiilor lor cu statul roman. Dio Cassius ne informeazã ca împãratul a luat ostatici de la dacii liberi, i-a învrãjbit pe vandali si marcomani, iar pe regele cvazilor - Gabrionarus, l-a ucis.

Simtind momentul de cumpãnã al puterii imperiale odatã cu asasinarea lui Caracalla, dacii au pustiit provincia traianã în timpul lui Macrinus (217-218). Informatia oferitã de Dio Cassius ne aratã cã este vorba despre aceiasi daci liberi cu care încheiase Caracalla o aliantã si care dorea acum sã îsi ia înapoi ostaticii. Alte atacuri nu au mai avut loc pânã la sfârsitul dinastiei Severilor.

Situatia s-a schimbat radical odata cu izbucnirea anarhiei militare, în 235. Profitând de criza politico-militara provocatã de luptele neîncetate pentru tron, ai cãror protagonisti sunt comandantii legiunilor, neamurile barbare atacã tot mai insistent granitele statului roman.

Desi în biografia împãratului Maximin Tracul (235-238) din Istoria augusta nu este scris cã a dus lupte cu dacii, titlul de “Dacicus Maximus” pe care si-l ia poate sã însemne fie ca a purtat rãzboaie cu dacii, fie cã a apãrat Dacia de barbarii care o amenintau. Epitafurile datând din perioada domniei lui si apartinând unor soldati din Noricum si Pannonia arata cã ei si-au pierdut viata într-un rãzboi împotriva dacilor. Acum încep sã se afirme cu vigoare, prin puternice atacuri, carpii, un neam de oameni foarte potriviti pentru rãzboaie, care adesea au produs pagube romanilor, dupã cum ii caracterizeazã Iordanes.

Atacurile lor sunt îndreptate mai ales spre provinciile de la sudul Dunãrii de Jos, Moesia Inferior, Thracia, Macedonia, Grecia, dar nici Dacia nu este scutita de incursiuni. În anul 238, carpii invadeazã Moesia Inferior, Histria suferind mari distrugeri. Despre acest atac se aminteste si în Istoria augusta un termen folosit pentru a-i desemna pe carpi fiind si acela de “sciti”. Guvernatorul Tullius Menophilus încheie pace cu gotii/getii în schimbul unei sume de bani. Carpii sunt nemultumiti si pretind si ei subsidii. Guvernatorul roman îi refuzã însã. Acest refuz îi determinã pe carpi sa reia atacurile odatã cu anul 242, când ei invadeazã din nou Moesia si Thracia.

Împãratul Gordian al III-lea (238-244) este nevoit sã amâne rãzboiul împotriva partilor pânã la alungarea dusmanilor din aceste provincii.
Cel mai puternic atac al carpilor împotriva imperiului are loc în anul 245, în vremea împãratului Filip Arabul (244-249).
Legenda “Victoria Carpica” de pe monedele emise acum si titlul de “Carpicus Maximus” acordat împãratului, consacrã biruinta obtinutã de romani.

Atacurile carpilor s-au prelungit pânã în anul 249, când noul împãrat Traianus Decius îi învinge în mod decisiv. Titlul de “Dacicus Maximus” si “restitutor Daciarum” îi sunt acordate acestuia în urma apãrãrii Daciei de invaziile numeroaselor semintii barbare, printre care erau si carpii.

Victoriile obtinute împotriva gotilor/getilor de Claudius al II-lea Goticul (268-270), la Naissus (270) si de Aurelian (270-275) în anul 271 au salvat imperiul de la o eventualã dezagregare.
Pentru anul 272, Istoria augusta aminteste de o incursiune a carpilor în Balcani, fiind însã învinsi de Aurelian în Dobrogea.

Se credea cã sub acest împãrat atât de capabil unitatea imperiului era refãcutã. Dupã victoriile obtinute la toate granitele, Aurelian dorea sa reorganizeze apãrarea frontierelor. Pentru întãrirea limes-ului danubian a hotãrât pãrãsirea Daciei romane. Retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia, a cãrei datã nu poate fi stabilitã cu precizie, s-a fãcut într-un moment când inamicii imperiului, printre care si dacii fuseserã învinsi, dar asa cum se întâmplase de atâtea ori, înfrângerea lor nu dura prea mult. Renuntarea la cea mai glorioasã cucerire a lui Traian, desi dureroasã, a fost acceptatã de contemporani, care au recunoscut meritul lui Aurelian de a fi înteles noile realitãti de la Dunãre. În loc sã mai fie un bastion al imperiului printre neamurile barbare, Dacia romana împiedicã acum apãrarea eficientã a teritoriilor de la sud de Dunãre.

Consecinta fireascã a disparitiei stãpânirii romane în Dacia a fost refacerea în scurt timp a unitãtii lumii dacice din interiorul si din afara Carpatilor.

Pierderea Daciei a fost preludiu al cãderii întregului Imperiu Roman, iar dacii contribuiserã din plin la aceasta.


Prof. Vlad COSMESCU
*articol preluat din Dacia magazin nr. 23, iunie 2007