Capul de lup

Ovidiu, spunea, referindu-se la Dacia: "Asadar mi-a fost sortit sa vad Scitia si tinuturile care se gasesc sub axa lui Lykaon". Lykaon a fost primul rege al Arcadiei, tatal ursoaicei Kallisto, si numele sau se refera la lup (gr. lykos). "Axa lui Lykaon" desemneaza Axis Mundi, Axa polara, fiind o "amintire" a tarâmului hiperborean, si gasim aici o indicatie ca, alaturi de mistret si ursoaica, lupul participa la guvernarea lumii primordiale; faptul ca Lykaon este "tatal" ursoaicei sugereaza ca lupul ar trebui plasat între mistret si urs. Din punct de vedere traditional, functia de Împarat al Lumii contine în unitatea sa, ca si orice alt element sacru, o dualitate în fasa, din care se dezvolta cele doua functii, autoritatea spirituala (Preot) si puterea temporala (Rege). Daca mistretul simbolizeaza pe Împaratul Lumii, fiind lumina suprema a lumii noastre ("Ciclul Mistretului Alb"), iar ursul este sigla puterii temporale ce, prin uzurpare, va ajunge sa ia locul mistretului, în mod necesar mai trebuie sa existe o emblema care sa defineasca autoritatea spirituala: aceasta emblema este lupul. Chiar si lingvistic, lupul apare înrudit cu celelalte doua animale hiperboreene. Cuvântul "lup" provine din sanscr. vrka, cuvânt derivat din aceeasi radacina - var, ca si "mistret" sau "urs". Nu este hazardat sa presupunem ca "tara mistretului" a ajuns la un moment dat "tara lupului", un tarâm hiperborean definit de "axa lui Lykaon", si Dacia s-ar putea sa fi fost mai degraba "tara lupului" decât "tara ursului". La greci, cele doua functii laterale au fost reprezentate de Apollo Lykos ("lupul") si Artemis ursoaica, gemeni "de aur" provenind din acelasi trunchi, si considerati de origine pur hiberboreana; în traditia germana/scandinava, Odin, zeul întelepciunii si al initierii, era însotit de doi lupi; iar peste veacuri, la români, Stefan cel Mare este descris într-o legenda ca umblând prin padure, copil fiind, însotit de doi lupi. Cu alte cuvinte, lupul, înainte de a decadea, ajungând doar o fiara razboinica (ca urmare a "revoltei" ksatriya), a fost simbolul spiritualitatii si emblema sacerdotiului, iar constelatia polara înainte de a se fi numit "Ursa" este posibil sa se fi chemat "Lupul", de unde amintirea despre "axa lui Lykaon".

Multe eforturi au fost cheltuite pentru a lega pe daci de lupi. Dupa Strabon (VII.3.12), dacii se numisera mai întâi daoi si Hesychius, pastrând informatia ca în frigiana daos înseamna "lup", permite formularea opiniei ca dacii sunt de fapt "lupii". Exista numeroase exemple de popoare ce si-au legat originile si existenta de lup, cazul Romei fiind cel mai cunoscut, dar urmele lupului se întâlnesc peste tot în Asia Mica, în zona traca gasindu-se tinuturile Lykia si Lykaonia, tari ale lupului; iar grecii, am vazut, asimilasera pe lup cu Apollo, zeul Soarelui spiritual si al initierii. Deci nu ar parea asa de neobisnuit ca dacii sa aibe si ei o "genealogie lupeasca", argumentul forte si irefutabil fiind, desigur, stindardul dacic ce prezinta un cap de lup. Din punct de vedere traditional, stindardul avea o semnificatie cu mult mai profunda decât cea actuala. Daca în lumea moderna steagul, element important al unei tari, are conotatii mai ales de ordin sentimental si moral, într-o societate traditionala stindardul avea o esenta operativa, simbolizând efectiv "puterea", "chintesenta" ei divina. De pilda, când spaniolii au invadat pe azteci, desi acestia din urma erau de mii de ori mai numerosi, ei s-au predat când spaniolii, sireti, le-au capturat stindardul. Pentru "omul traditional" stindardul nu era numai o insigna, o "eticheta", ci definea Spiritul respectivului popor, fapt pentru care elementele stindardului purtau o încarcatura simbolica profunda si efectiva. De aceea, am putea chiar presupune ca dacii au fost la început, nu un trib, ci o casta sacerdotala, având lupul ca simbol al spiritualitatii, abia cu caderea lumii si rotirea ciclului, când multe din datele spirituale au fost pierdute, ei aparând ca trib iar lupul ca emblema razboinica.

Ni se completeaza astfel imaginea tulburatoare din capitolul precedent: "alesul" dac, "omul drept", se prezinta ca o perfecta oglindire a Omului Universal, ca o desavârsita proiectie în planul dacic a Împaratului Lumii; purtând sabia curba, caciula si stindardul, el îmbina cele trei functii principiale, mistret - lup - urs. Pentru mentalitatea omului profan, aceasta defilare de animale, zugravita aici, este o "copilarie"; în cel mai bun caz, animalele reprezinta "genii" ale naturii sau vegetatiei, legate de anotimpuri, de viata si de moarte, ori totemuri cu functii "magice" pe care oamenii primitivi, atât de ignoranti si de speriosi, le-au folosit sa-si învinga "teroarea" în care supravietuiau. Din punct de vedere traditional însa, toate elementele lumii, deoarece au fost produse de Principiul unic, sunt imagini ale acestuia si deci pot fi utilizate ca suporturi simbolice întru aflarea tainelor divine. Ca urmare, animalele-simbol nu numai ca nu sunt niste vulgare insigne morale, sentimentale sau magice, creatii ale imaginatiei individuale, ci au un caracter spiritual accentuat, reflectând Lumina suprema, si de aceea, adesea, numele lor poarta întelesul de lumina sau stralucire celesta.

La greci, Apollo Lykos, zeul hiperborean ce desemneaza Soarele spiritual si Initiatorul, se refera nu numai la lup dar si la lumina (gr. lykos = "lup", lyke = "lumina"); locuinta lui Apollo este "insula fericitilor", Thule hiperboreana, sau Syria (sanscr. surya, "soare"), sau Ogygia, dar si Leuke, "insula alba", albul indicând spiritualitatea, lumina, si caracterizând centrul spiritual. Dar nu numai lupul contine noima de lumina, ci si ursul; în sanscrita ruch înseamna "a straluci", iar riksha are si semnificatia generala de stea (Guénon, Simb., p. 167). Sanscr. go (de unde engl. cow), "vaca", contine de asemenea întelesul de lumina, înteles sustinut si de simbolismul cirezii de vaci furate de zmeii din traditia hindusa, gest echivalent cu furtul soarelui, lunei si stelelor de catre zmeii traditiei românesti, si referindu-se la "sfârsitul lumii" când lumina se ascunde înapoi în tenebre. Într-o epoca în care lupul si-a pierdut "luminozitatea", functia spirituala fiindu-i uitata, si ramânând numai cea "razboinica" (sau mai bine zise "zmeiasca"), el a fost înlocuit de cerb; simbolismul cerbului înca se refera la o perioada arhaica, dar evident mai recenta, caci daca în cazul lupului nu era nevoie de vreo explicitare pentru a întelege aspectul luminos si spiritual, cerbul, prin coarnele ce le poarta, permite mintii umane sa recunoasca mai usor "razele solare". Este o situatie ce deriva din descendenta ciclului, din trecerea de la sacru la profan, când, datorita obnubilarii intelectuale tot mai accentuate, Cuvântul trebuie înlocuit de cuvinte si de vorbe tot mai multe, simbolurile trebuie explicate si comentate, si apoi comentariile comentate la rândul lor, scripturile sintetice dezvoltate si interpretate. De aceea, cerbul cu coarnele sale devine, în locul lupului, simbol al Soarelui spiritual, al puterii sacerdotale, asa cum apare clar în "Povestea lui Harap Alb" unde, înca face pereche cu ursul; mai mult, înaintând în timp, chiar simbolismul cerbului nu mai este înteles, si atunci a fost nevoie sa se adauge imaginea pietrei pretioase din fruntea cerbului si a celorlalte nestemate de pe corpul lui, în felul acesta explicitându-se si mai tare noima sa simbolica. Continuându-se rotirea ciclului, animalele cu coarne, precum taurul si berbecul, vor deveni preponderente, taurul luând locul ursului ca însemn al constelatiei polare (Guénon, Simb., p. 170).

Uitarea aspectului luminos al lupului devine atât de totala încât el va ramâne cunoscut ca "lupul cel rau", "balaurul", asa cum, de altfel, ni-l prezinta, pare-se, si basmele. În traditia romanilor, Saturn împarte domnia "vârstei de aur" cu Ianus, acesta fiind zeul cu "doua fete", paznicul portilor, celesta si infernala. Prima fata a lui Ianus corespunde lui Ianua Coeli, (în traditia hindusa, deva-yâna, "poarta zeilor"), poarta solstitiului de iarna prin care omul, ajuns la desavârsire spirituala, se poate elibera de conditia individuala si înalta la ceruri, dar prin aceeasi poarta coboara în lume un avatâra, un mântuitor, cum a coborât Cristos de exemplu, care s-a nascut exact la solstitiul de iarna. Cealalta fata se refera la Ianua Inferni (în traditia hindusa, pitri-yâna, "poarta oamenilor"), poarta solstitiului de vara prin care omul (deobicei profanul, ignorantul) revine în lume, fiind prins de vârtelnita nastere-moarte-nastere, de turbionul elicei Existentei. Prima fata este deci Poarta Eliberarii, a nemuririi; a doua este Poarta Mortii, a muririi. Falcile balaurului ("din cer pâna în pamânt") sunt un alt simbol al aceste porti duble, falca superioara, fixa, desemnând Cerul, iar falca inferioara, mobila, Pamântul. Când "alesul", calator pe drumul realizarii spirituale, gaseste Eliberarea, gura reprezinta Ianua Coeli, poarta supernaturala, "gura de rai", deschisa spre nemurire, spre beatitudinea absoluta, spre NeFiinta. Se realizeaza Identitatea Suprema, Sinele fiind reunit cu Principiul. Aceeasi gura este Ianua Inferni, "gura mortii" pentru ignorant (în sens traditional), pentru profan, gura deschisa spre Pamânt si iad. Ignorantul va reveni în Lume, prins de latul existential. Din aceasta cauza, Balaurul este ceva înspaimântator si teribil pentru cei profani; pentru ei Balaurul este Moartea, pentru ei Balaurul este o bestie infernala, Talpa Iadului, o fiinta malefica, pentru ei poarta este "gura lupului", adica primejdie totala. Pentru întelept, Balaurul este salvarea, este Soarele spiritual; a fi înghitit de gura Balaurului înseamna Eliberarea, si în scrierile sacre, inclusiv basmele si baladele românesti, neofitul, dupa ce a fost devorat de balaur, va fi "vomitat" afara, ceea ce simbolizeaza învierea întru nemurire.

"Lupul cel rau" este Balaurul, având toate atributele acestuia. Lupul este, ca si orice balaur, masca Principiului. El este "lup rau" numai pentru ignorant, pentru care reprezinta Moartea, bestia teribila, si odata cu pierderea sacrului, lupul si-a pierdut, ca si Saturn sau mistretul, atributele benefice, ramânând în memoria lumii în special ca un simbol malefic. De fapt, lupul este un fel de Ianus Bifrons, fiind atât Ianua Coeli, cât si Ianua Inferni. În consecinta, "lupul cel rau" este "rau" numai pentru cei rataciti în "tenebrele exterioare". Pentru o societate sacra, lupul este "tatal spiritual", fata Principiului suprem; pentru neofit, lupul este Initiatorul, Balaurul ce devoreaza agregatul psihico-fizic ("eul", individualitate, Corpus si Anima, fratii-iezii mai mari din basme), eliberând Sinele, Spiritus (iedul cel mic); lupul este teribil numai pentru ego, care va fi omorât pentru a dezvalui la lumina Sinele nemuritor. Stindardul dacilor reprezinta un balaur cu cap de lup. O imagine mai clara nici ca se poate. Evident, asa cum am mai spus, este imposibil de gândit ca un popor traditional va avea ca semn esential un simbol malefic si infernal; este limpede ca balaurul dacic simbolizeaza Balaurul suprem, Principiul a carui gura de lup este Poarta solara conducând spre nemurire. Asa cum lupoaica romana, mama gemenilor Romulus si Remus, deci Mama Imperiului Roman, nu poate fi "lupul cel rau", carnivorul feroce, tot asa balaurul cu cap de lup al dacilor nu este o emblema a iadului. Balaurul cu cap de lup este o perfecta reprezentare a unui simbolism gasit în toate traditiile; el este Moartea numai pentru ignorant si fortele "tenebrelor exterioare" (incluzând desigur dusmanii dacilor), pentru dacii însisi fiind însa Principiul supraluminos si mântuitor.

Balaurul dacic prezinta o caracteristica importanta: el este zburator. Purtat în vazduh, balaurul cu cap de lup zboara, dezvaluind o trasatura fundamentala, provenita din Traditia primordiala. "Sarpele zburator" este un simbol universal si primordial, el este balaurul traditiei chineze (Khien, Principiul supernal din I Ching), este Quetzalquatl, "Sarpele cu pene" al aztecilor si toltecilor, unificând fortele terestre (sarpele, uneori pestele) si fortele celeste (pasarea), cei doi curenti cosmici, ascendent si descendent, murirea si nemurirea, în traditia crestina aceasta sinteza aflându-se în povata: "Fiti întelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii" (Matei 10:16). De obicei "Sarpele zburator" are ca emblema fizica lebada a carei forma când zboara seamana mult cu un sarpe; lebada (hamsa) este în traditia hindusa sigla oamenilor primordiali, a hiperboreenilor, ea este, de asemenea, pasarea lui Apollo Hiperboreanul. Alaturi de lebada, barza (care a ramas în amintirea lumii ca aducatoare de noi-nascuti, deci ca Principiu generator), cocorul (pasarea sacra a taoistilor), bâtlanul (pasarea sfânta a aztecilor), au aceeasi noima, forma corpului lor în zbor ilustrând exact "Sarpele zburator".

În fine, trebuie sa remarcam o alta caracteristica, la fel de importanta, a stindardului dacic: el nu este un simplu balaur zburator, ci unul cu un cap schimbat, cu cap de lup. Decapitarea si înlocuirea capului este un rit sacru întâlnit în varii traditii. La nordici, uriasul zeu asen Mimir a fost decapitat de zeii vani, iar Odin a preluat capul, acesta fiind izvorul întelepciunii, strajuind chiar izvorul stiintei de la radacina Frasinului Lumii; la fel, capul tracului Orfeu este descris plutind pe apele fluviului Hebrus, fiind un cap vorbitor ("cap profetic"). În traditia hindusa, zeul întelepciunii si simbol al autoritatii spirituale, Ganesa, are capul înlocuit cu un cap de elefant; în Satapatha Brâhmana (XIV.I) se povesteste despre înteleptul (rshi) Dadhyac ca era amenintat de Indra cu decapitarea daca va transmite învatatura melifera (madhu-vidya), de aceea Asvinii (gemenii calareti, fiii Soarelui si ai Iepei, aceeasi Iapa din I Ching si din basme) vor înlocui capul brahmanului cu un cap de cal si acest cap de cal le va transmite învatatura; Indra îl va decapita pe Dadhyac si gemenii Asvini îi vor pune la loc capul originar. Columna lui Traian dezvaluie obiceiul de a înfige în pari capetele dusmanilor, ori aceste capete ce au dobândit un nou "corp", sunt proiectiile "capului sacrificiului", parul fiind Axis Mundi; si dovada ca, de fapt, este vorba despre o noima profund spirituala si chiar benefica o gasim tot la stindardul dacic unde capul de lup apare tras în teapa. În "Povestea lui Harap Alb" regasim acelasi scenariu: Spânu îl decapiteaza pe Harap Alb, iar fata împaratului Ros va repune capul sacrificiului. Capul de lup al dacilor se înscrie în acest tablou initiatic si spiritual. Indiferent de cât de constienti mai erau dacii lui Decebal despre aceste noime sacre ale capului, simbolismul sau ramâne vesnic si imuabil. Balaurul cu cap de lup este, prin urmare, nu numai "Sarpele zburator", emblema a Principiului suprem, a Balaurului supraluminos, dar si "capul" întelepciunii divine, gura de lup fiind cu adevarat "gura de rai" sau "gura de aur".

*articol preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro