DACII/GEŢII VOR RENAŞTE !!!

Articole despre Daci/Geţi, Dacia/Geţia (Articles with Dacians/Getae, Dacia/Getia)

Despre mine

Fotografia mea
Constanta, Romania
OM dac/get mandru de stramosii lui ! (Proud Dacian OM); - studii: postuniversitare - masterat (master degree) Universitatea "Ovidius" Constanta; - hobby: muzica, tatuaje, istorie adevarata (music, tattoos, true history); Daca esti tolerant, tolereaza-mi intoleranta / If you are tolerant, tolerate my intolerance. "Prostul moare de grija altuia."

vineri, 28 mai 2010

CIVILIZATIA DACILOR – IZVOR DE INSPIRATIE ÎN MUZICA CONTEMPORANÃ

Creatia muzicalã recentã, cu precãdere cea postavangardistã recurge la surse de inspiratie din cele mai felurite. Referirea la subiecte sau texte cu aluzii directe sau indirecte la muzica dacilor este, însã, de datã mai putin recentã. Ea poate fi depistatã încã din prima jumãtate a veacului trecut, când unii compozitori, români sau strãini, atacã în compozitiile lor subiecte mitice sau de legendã. Astfel, stadiile parcurse de apelurile -directe sau nu- la muzica dacilor antici se pot rezuma la un numãr de trepte distincte:
1. o etapa incipienta in care creatorii muzicali recurg la subiecte mitice cu referiri indirecte la traditia traco-daca. De pildã, Béla Bartok în a sa “Cantatã profanã” utilizeazã textul “Colindului cerbilor” preluat din folclorul românesc. De notat: cerbul este animal sacru atât la daci, cât si în mitologia românã (vezi mitul lui Orfeu). Alti muzicieni, mai ales autohtoni, recurg la teme istorico-mitice cu posibile aderente la lumea strãbunilor nostri. A se vedea, în acest sens, M. Andreescu-Skeletty: “Regina dunãreanã” (operã în cinci acte);
2. mai evoluatã apare faza în care compozitorii recurg explicit la proportii numerice si combinatii cifrice gãsite în vechea arhitecturã dacã, pe care le transformã în grupuri de sunete si intervale. Exemplu: Stefan Niculescu: “Simfonia a II-a Opus dacicum”;
3. recursul la formule melodice de facturã arhetipalã din folclorul nostru a cãror acuplare liberã dã nastere la piese simfonice sau instrumentale afiliate subconstient substratului muzical arhaic: S. Toduta – “Concertul pentru orchestrã de coarde nr. 1”;
4. abordarea constientã atât a tematicii dacice, cât si cromatizarea intensã si acuplarea conform unei anume strategii sonore a formulelor melodice arhetipale care dau nastere la o ambiantã anticã “sublimata” si transfiguratã: V. Herman: “Muzicã anticã pentru cor de femei si orchestra” (texte din “Zalmoxe” de Lucian Blaga);
5. lãrgirea si generalizarea formulelor de sorginte arhaicã cromatizatã, asociate cu formule ritmice de origine folcloricã - arhetipalã dând nastere la un discurs muzical strict organizat. Acesta poate fi, apoi, colorat cu elemente timbrale ce sugereazã vechile aulodii trace. Exemplu: V. Herman “Akes Samenos” (flaut solo), “Hestia” (cinci grupuri de percutie), “Belagines” (pentru orchestrã de camerã).

Prof. univ. dr. Vasile Herman
*articol preluat din Dacia magazin, iunie 2004

joi, 27 mai 2010

PE URMELE CAUCONILOR

Pornind de la izvoarele antice si medievale timpurii, efectuând si o prealabilã cercetare toponimicã în locurile în care au vietuit în antichitate dacii/tracii cauconi, autorul identificã zone foarte întinse în care sunt atestati acestia, avându-si patria primordialã pe teritoriul tãrii noastre - si anume, în sud-estul Transilvaniei (în Tara Bârsei), o parte a judetului Harghita (spre izvoarele Oltului) si în pãrti ale judetelor Buzãu si Mures, unde, dupã Ammianus Marcellinus, este prea cunoscutã Tara Caucaland, în care s-ar fi refugiat gotii de frica hunilor. Primul îi aminteste Homer pe cauconi, în Odiseea, traci-cauconi care i-au ajutat pe troieni în celebrul rãzboi.
Cauconii au “coborât” spre sudul Peninsulei Balcanice pe la anii 160 î.Hr., când încã îsi pãstrau autonomia lor, pe care si-au mentinut-o si mai târziu, în locurile de sedentarizare: în Asia Micã si în Scandinavia, în N-V Germaniei, lângã Marea Balticã, într-o zonã numitã, nu întâmplãtor, Dacia, “dacisca regio", unde se vorbea dacisca lingua; în Islanda, unde Strabon îi numeste kauko; în Spania, unde sunt amintiti numitii kaukoioi, de la care s-au pãstrat numele a douã localitãti: Caucolihorum si Cauca, pãstrat ulterior sub numele de Coca; în Sicilia, unde denumirea Caucana devine mai apoi Cocanicus; în Lituania, atestati pânã azi în toponimie.
Etimologic, numele cauconilor presupune autorul ar proveni de la Caucas (înãltime/deal, munte, zona de origine a acestora).
La noi încã sunt atestati în toponimie, toponimia fiind o adevãratã minã de aur a continuitãtii în Spatiul traco-geto-dac/românesc. Poate cuvântul Caucas provine dintr-o limbã primordialã. Din Spatiul de origine al cauconilor el se va fi rãspândit, prin “roiurile”, în timp, ale acestora, în toatã Europa si în Asia anterioarã. Poate de aici derivã si Muntele sfânt al geto-dacilor, Cogaion (din Coca-ion/ionon, unde ion/-ionon avea o semnificatie religioasã), amintite de Strabon. Sunt si cuvinte obtinuite în limba românã, pãstrate pânã azi, provenind de la acei cauconi: cuca (v. cuca dealului = coama dealului), Ciuc, Ciucas (maghiar Ciucas), Ciucã (onomasticon) etc.
Înconjurati, în bastina lor, de alti traco-geto-daci, pe un Spatiu întins, în Vechea Europã., cauconii, ca si alti frati ai lor, au “roit” în multe directii, ducând cu ei civilizatie, organizare, spiritualitate, cu care au contribuit la constituirea multor natiuni în locurile de sedentarizare…

Acad. Alexandru Surdu
*articol preluat din Dacia Magazin, iunie 2004

duminică, 23 mai 2010

Euroindeanism si dacism în Antologia sanscritã

Pentru cine îi cunoaste opera, si mai cu seamã traducerile, George Cosbuc, cel prea curând si pe nedrept uitat, este un spirit din familia celor mari, pe care se sprijinã ca pe niste imense coloane templul culturii române: Cantemir, Hasdeu, Eminescu, Iorga, Blaga, Cãlinescu, Mircea Eliade. Cunoscãtor subtil al limbilor latinã si germanã, el a tradus ca nimeni altul capodopere ale literaturii universale: Divina Comedie, Sacuntala, Mahabharata (fragmente), Proverbe indice, Ramayana (fragmente), Eneida, Mazepa, Georgicele, Don Carlos. În toatã aceastã întreprindere el dovedeste o constiinciozitate exemplarã. Pentru traducerile din sanscritã a capodoperelor literaturii indice stie la perfectiune limba germanã; pentru a transpune Divina Comedie, pe care o cunostea pe de rost în italianã, a învãtat italieneste si a consacrat ani studierii bibliografiei critice dantesti.
La fel ca Eminescu, pasionat iubitor al literaturii orientale si indice, în special, George Cosbuc intentiona sã creeze o epopee nationalã inspiratã din literatura popularã. Poemele realizate, din aceastã întreprindere îndrãzneatã, dovedesc interesul pentru substrat, pentru cultura dacicã. Începând cu “Decebal pentru popor” toate poeziile de evocare istoricã sunt strãbãtute de un lait motiv: mândria de a nu ceda vrãsmasului, pilduitoarea mândrie jertfelnicã a regelui erou. În ciuda curentului istoric dominant, reminiscentã a Scolii Ardelene, dacii se revoltã, nu se lasã robiti sau recurg la sacrificii colective, dintr-o demnitate despre care vorbeste marea istoriografie greacã.
Motivarea acestui act e de o mare înlãturare spiritualã: “Din zei de-am fi coborâtori. C-o moarte toti suntem datori! Totuna e dacã-ai murit. Flãcãu ori mos îngârbovit; Dar nu-i totuna leu sã mori. Ori câne-n-lãntuit”...Celãlalt poem dacic, de o superbisimã mãretie, “Un cântec barbar”, este expresia unei uri devastatoare a dacilor sau a românilor de mai târziu împotriva asupritorilor. Mândria nesupunerilor se sprijinã pe zeci de izvoare istorice privitoare la luptele dacilor liberi, ale Dacilor Mari, Costobocilor si Carpilor de-a lungul a trei secole împotriva romanilor din Dacia cuceritã. Vizându-i si pe ungurii împilatori, dacul lui Cosbuc, cu glas de tunet profeseazã amenintãri apocaliptice, pe care nu le vom mai întâlni, la nivel de vehementã decât în Scrisoarea III si în Blestemele lui Arghezi, romanii fiind avertizati cã nici moartea nu-i va scãpa de pedeapsã: “Cã dacã voi toti ati muri. De spaimele morti-nainte. De-al nostru sosit, din morminte. V-am scoate, de-oriunde veti fi!..”.
George Cosbuc este si pionierul teoriei de gramaticã comparativã care dovedea originea comunã a limbilor europene si sanscrite, deci si a limbii latine si tracice, fapt ce l-a determinat sã-si perfectioneze cunostintele în domeniul culturii orientale. Astãzi pe urmele marelui lingvist Max Müller, si în spiritul convingerilor cosbuciene, se explicã faptul cã cele douã limbi europene erau idiomuri gemene ale aceleiasi limbi euroindiene si cã, prin urmare, limba dacilor e limba evoluatã a românilor de astãzi. Pe urmele lui, în zilele noastre, marele cãrturar, mitropolitul Nestor Vornicescu vorbeste prob despre acest subiect si chiar despre existenta unui alfabet dacic la unii dintre autorii protoromâni, subiect asupra cãruia vom reveni.
“Antologia sanscritã” este o opera pe nedrept uitatã azi, desi a cunoscut 4 editii. În anul 1925, în prefata la Comorii indiene, Nicolae Iorga scria, cã în lucrarea lui Cosbuc se regãseste “bãtrâna întelepciune a strãmosilor poeziei si filozofiei omenesti...”.
Epopeele Ramayana si Mahabharata, din care Cosbuc a fãcut majoritatea traducerilor, înfãtiseazã o civilizatie idealã, care va fi fost si cea a dacilor lui Burebista si Decebal, rãmasã în basme, balade si legende, suferinta si credinta, curajul si nobletea, întelepciunea si vitejia unor personaje care stârnesc admiratie.
Pe urmele unor mari cãrturari români, de la Cantemir la Eminescu, Cosbuc si Iorga, Mitropolitul Nestor Vornicescu al Craiovei este preocupat de substratul cultural geto-dacic întâlnit la o întreagã si strãlucitã pleiadã de scriitori protoromâni de literatura religioasã si nu numai, culminând cu Aethicus Histricus, autorul unei Cosmografii si al unui Alfabet dacic. Autorul este un daco-roman de la Pontul Euxin, trãitor pe muchie de secole IV-V e. n. Mentiuni privitoare la acest filozof întâlnim si la Nicolae Densusianu în Dacia Preistorica. Odatã cu Aethicus apare în literatura românã un spirit enciclopedic european care îi anuntã pe Nicolae Milescu Spãtarul, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu si Nicolae Iorga. În vreme ce moesianul Iordanes, autorul Geticei, exprima gândirea Bizantului timpuriu, Hristicus era un scriitor “pagan”, o singularitate inexplicabilã, un gânditor care ilustra spatiul getic romanizat, pãstrãtor al substratului cultural, o dovadã vie a continuitãtii, un get savant, descins din familia preotilor ctisti ai Carpatilor, un geto-latin miraculos. A trãit o viatã aventuroasã ce poate fi asemuitã cu cea a lui Milescu Spãtarul. A cãlãtorit mai mult decât oricare contemporan al sãu, înconjurând Mediterana, ajungând în Baltica si Scandinavia, apoi în Orient, Mongolia, India, Ceylon, Babilonia, Arabia si Egipt. Cosmografia lui nu e doar operã de eruditie, cât un jurnal de cãlãtorie. L-a prefigurat în gândire îndrãzneatã pe însusi Leonardo Da Vinci, gândind la un pod peste Helespont, întocmind un alphabet propriu enigmatic, care probabil cã va fi pãstrat urme de scriere dacicã sacrã, scriere rãmasã astãzi pe portiile maramuresene, în motivele de pe cusãturi, pe rãboaje ciobãnesti si în primele gromovnice. În cosmografia sa, Nestor Vornicescu intuieste ceva “din estoerismul initiatilor geto-daci”, evocati de Iordanes în Getica si un “gen de enciclopedism baroc”. Mitropolitul cãrturar considerã cã opera lui Aethicus “este expresia apartenentei culturale si lingvistice a locuitorilor daco-geti la romanitatea rãsãriteanã” cu traditiile lor materiale si spirituale. Cultura si limba acestor locuri este, zice Nestor Vornicescu, mãrturia origini si continuitãtii, a procesului etnogenezei sale în “limitele teritoriale ale Daciei lui Burebista”. Din pãcate Cosmografia nu este tradusã integral, încât sã cunoastem si sã cinstim ca înaintas un “cãlãtor enciclopedic si întelept, având ca model pe Anachartis Scitul, coborâtor din Carpati în Grecia secolului VIII î.d.H…din categoria lui Zamolxisi”.
Uimitor si enigmatic este Alfabetul lui Aethicus, care argumenteazã cã trebuie sã ne preocupe problema privitoare la scrierea autohtonã. Noi, am atentionat repetat despre Drumul Tãrii si Drumul Pietrelor Scrise cu un alphabet pictografic. Pietrele Scrise la locuri de rugã, monumente megalitice de calcar, în ultimii ani au devenit materie primã pentru varnitele localnicilor.
Astãzi este neîndoios faptul cã teritoriul dacilor liberi (Dacii Mari din Maramuresul istoric, Costobocii si Carpii din Bucovina si Basarabia de Nord) este muzeul unde s-a conservat cultura dacicã, si, cum afirmam mai sus, poate si cea scrisã, prelungitã pânã la Codicele Hurmuzachi. Alfabetul Aethicus poate fi o reminiscentã a acestuia. El a fost conservat în manuscrise medievale care contin abrevierea Cosmografiei. Are 23 de litere, însotite, explicativ, de cate o denumire care indicã prin initialã fiecare semn. El poate fi dupã pãrerea lui Nestor Vornicescu, un alfabet propriu, un alfabet secret, taina putând fi elucidatã prin cercetãri interdisciplinare. În ceea ce ne priveste sugestionãm cercetarea rãboajelor si a motivelor de pe porti, cruci, pieptare. Tatãl meu tinea la grindã, afumat de ani, un raboj de un metru, în patru fete, cu consemnãri secrete de zeci si zeci de ani privind nasterea copiilor, calendarul agrar al gospodãriei, evenimente. Ehei, dacã atunci i-as fi cunoscut valoarea!

Prof. Gligor HAŞA
*articol preluat din DACIA Magazin, iunie 2007

marți, 18 mai 2010

PESTE O MIE DE ANI DE INTERZICERE A DENUMIRILOR DAC/DACIA

Motto: “Si când propria ta viatã singur n-o stii pe de rost sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?” Mihai Eminescu, Scrisoarea I

“Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvatã.” Mircea Eliade


DESFIINTAREA MEMORIEI EXISTENTEI DACILOR A FOST INITIATÃ DE TIMPURIU - OSTILITATE PRIMARÃ

Ostilitatea romanilor fatã de formatiunile statale dacice din bazinul hidrografic al Dunãrii, din spatial carpato-balcano-danubiano-pontic, a început în momentul în care acestia au înteles cã, în timp ce dacii erau în mãsurã sã-si asigure, cu forte proprii, mijloacele de supravietuire din teritoriile pe care le ocupau, ei, romanii, erau obligati sã-si procure elementele de subzistentã prin jaf si cuceriri armate din zonele limitrofe.

Astfel, pe mãsurã ce romanii cuceresc pe rând Nordul Africii, Galia, Asia Micã, Egiptul etc., formatiunile dacice se coaguleazã într-un stat unitar, a cãrui mãrime creste semnificativ, pânã când, pe timpul lui Burebista, acesta acumuleazã puterea care-i permite sã fie considerat chiar arbitru al vietii politice de la Roma.

Poetul roman Horatius Quintus Flaccus (68-8 i.e.n.) releva într-una dintre “Satirele” sale, starea de spirit a romanilor si grija acestora fatã de pericolul care l-ar fi reprezentat dacii, care-si apãrau cu îndârjire teritoriul:
“Hai bunule,... ce-ai mai auzit despre daci?”

RÃZBOAIELE DACILOR CU ROMANII

Dupã începutul rãzboiului cu dacii, din anul 101, Traian face un efort exceptional sã pãtrundã spre inima Daciei si prin defileul Dunãrii la Cazane, croindu-si drum, sãpat în stâncã, pe peretele vertical de pe malul drept al fluviului, navigabilizând canalul Simplegade, Sip, de la Portile de Fier.
În acest fel, atacând pe douã fronturi, a reusit Traian, în anul 106, sã cucereascã Dacia, dar numai o treime din teritoriul sãu, care include minele de aur, de alte minerale si de sare, inclusiv cãile de acces.

Dominatia romanã în Dacia, din anul 106 pânã în anul 271, a întâmpinat o rezistentã permanentã din partea dacilor, care, dupã cum sintetizeazã Nicolae Iorga, s-a manifestat cu conflict armat, în 100 din totalul de 165 de ani.

ANARHIE MILITARÃ LA ROMA

În imperiul roman, între anii 235 si 284 e.n., se declanseazã o puternicã stare de “anarhie militarã” cu neîntrerupte rãzboaie civile, ceea ce face ca la conducerea statului sã se succedã peste 25 de împãrati si coîmpãrati, exact atunci când la granitele imperiului apar populatiile migratoare. În anul 238, se produce primul atac al dacilor, aliati cu carpii si cu gotii, la frontiera românã de la Dunãrea de jos.

ÎMPÃRATII ROMANI CONFIRMÃ EXISTENTA DACILOR

Spre sfârsitul perioadei de dominatie romanã, cinci împãrati, dupã rãzboaiele cu dacii rãzvrãtiti, si-au luat titlul aureolat de “Carpicus Maximus” si de “Dacicus Maximus”: Maximus Tracul în anul 236; Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 si Aurelian în anul 273. Se demonstreazã astfel cã dacii, ca populatie în zonã, erau o prezentã reala, chiar si dupã încheierea perioadei de stãpânire romanã în Dacia.

DIN 253 e.n. ÎNCEPE PÃRÃSIREA DACIEI

În anul 253 e.n., ca urmare a pustiirilor repetate, începe un exod masiv al pãturilor înstãrite din provincial Dacia Traiana spre regiuni mai protejate si mai bine ferite de pericole, din imperiu.

În acelasi an, Gallenius (260-268), din 253 co-impãrat pe lângã Valerian (253-260), tatãl sãu, nu poate împiedica nici constituirea în Gallia, pentru 15 ani, a unui stat independent de Roma.

REGALIANUS REFACE DACIA LA 258 e.n.

Dorinta geto-dacilor de a se elibera de dominatia romanã s-a manifestat prin împãratul Regalianus (258-268), prezentat de cercetãtorii Ion Pachia Tatomirescu si Constantin Pascu-Tasbuga, citati de profesorul Augustin Deac. Regalianus, fiind din neamul geto-dacilor, dupã ce pe plan local a fost proclamat împãrat, fãrã sã ajungã la Roma, reuseste sã refacã o Dacie independentã cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunãrii, din amonte de Viena, din Boemia panã la Nistru si Bug.

În “Scriptores Historiae Augustae”, scrisã de Trebollio Pollio, se precizeazã “Regalianus... de neam dac... fiind chiar rudã cu însusi Decebal...”.

SUPLICIA DRYANTILLA, SOTIA SA, IMPUNE LA 270 RETRAGEREA ROMANILOR DIN DACIA

Desi Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptã de Gallenius, în 268, regatul sãu dacic îsi continuã totusi existenta sub conducerea sotiei sale, Suplicia Dryantilla, (268-270) pânã în anul 270, an în care Aurelian este constrâns sã înceapã tratativele pentru retragerea din Dacia a unitãtilor armate romane. Dupã retragerea Aurelianã, din anii 271-175, imperiul roman se confruntã cu o puternicã ofensivã a rãspândirii noii religii crestine.

PERSECUTII ANTICRESTINE ÎN PERIOADA 303 - 313 e.n.

Edictul imperial din anul 303 condamna cu vehementã pe adeptii noului cult religios crestin, ceea ce conduce la un puternic val de persecutii din timpul domniei lui Diocletian (284 -305). [...] Documentele istorice înregistreazã un numãr deosebit de mare de martiri, în vechiul teritoriu dacic din Dobrogea, din dreapta Dunãrii, la Tomis (Constanta), Axiopolis (Cernavodã), Halmyris (Razelm), Dinogetia, Noviodunum (Isaccea), Durostorum (Silistra).

OFICIALIZAREA CRESTINISMULUI DE LA 313 e.n. CONSTANTIN CEL MARE LA BIZANT

Proclamarea, prin edictul imperial de la Mediolanum, Milano, din anul 313, a libertãtii de credintã si a egalitãtii în drepturi, pentru toti crestinii din imperiul roman, face ca persecutiile împotriva acestora sã înceteze.

În anul 325, Constantin cel Mare (324 - 337), protector al crestinismului, instalat la Bizant ca unic suveran al imperiului Roman, a convocat primul Conciliu Ecumenic, tinut la Niceea, undese pun bazele dogmatice, liturgice si canonice ale bisericii crestine.

Noua structurã organizatoricã ecleziasticã este baza viitorului ortodoxism, cu specificul propriu de conducere autocefalã a bisericii.

ROMA PIERDE DIN IMPORTANTÃ

Roma pierde din importantã, iar structura superioarã ecleziasticã, a vechii religii pãgâne, adoptã crestinismul sperând sã-si pãstreze totusi o anume notã de independentã.

În anul 330, noile reforme constitutionale fac ca senatele din Roma si din Constantinopol sã devinã simple consilii orãsenesti.

ALIANTA DACILOR CU GOTII

Gotii, rãzboinici instalati în teritoriul dacic de la nord de Dunãre, dupã ce s-au aliat cu dacii localnici au preluat conducerea ostilitãtilor militare împotriva imperiului roman de la sudul Dunãrii. Confruntarea l-a determinat pe împãratul Constantin cel Mare sã încheie cu acestia o pace, în anul 332, pentru o duratã de 30 de ani, în care conflictele armate înceteazã. Alianta dacilor cu gotii nu este bine vãzutã de Roma ecleziasticã.

RUPTURA DACILOR CU ROMA, MOTIVATÃ RELIGIOS

Perioada de dominatie romanã în Dacia de la nord de Dunãre si ultimele persecutii religioase de dupã anul 303, la care au fost supusi locuitorii din Dobrogea, din Scytia Minor, i-a îndepãrtat pe daci de Roma si i-a fãcut sã se apropie mai mult de noile structuri religioase de la Constantinopol.

OSTILITATE ÎN PLAN RELIGIOS

În plan religios, una dintre acuzele grave pe care Roma crestinã ecleziasticã le aduce celor de la Constantinopol este cã acestia, pe baza curentului “origenist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de dogma proprii religiei geto-dacilor. Ca exemplu Silviu N. Dragomir îl citeazã pe teologul alexandrin Origene, apologet crestin(185 - 254 e.n.), care, apãrându-si optiunile “împotriva lui Celus”, consemneazã: “Apoi, fiindcã noi crestinii cinstim pe cel prins si mort, el crede ca noi am fãcut la fel ca getii, care îl cinstesc pe Zamolxe...”.

Rezultã cã ostilitatea fatã de tot ce era de sorginte dacicã, chiar si cu privire la practicã religioasã, dãinuia mai de mult, de dinainte de oficializarea religiei crestine din 325.

PARALELE DACO-CRESTINE

Cu privire la paralela între religia zalmoxianã si religia crestinã Mircea Eliade remarcã concludent cã: “Nemurirea geticã devine nemurire crestinã...”.

Simion Mehedinti precizeaza cã strãmosii nostri autohtoni geto-daci au fost “pe jumãtate crestini înainte dea se fi ivit Hristos pe pãmânt”.

ROMA ECLEZIASTICÃ, CA PUTERE POLITICÃ

Nemaiavând acces la forta armatã, care acum era dirijatã din noua capitalã a imperiului, structura ecleziasticã de la Roma, de dupã anul 325, îsi consolideazã mai mult pozitia politicã, întelegând sã stãpâneascã prin religie, ceea ce pânã atunci rezolvaserã cu forta armelor. S-a încercat o apropiere si cu dacii de pe ambele maluri ale Dunãrii, dar dacii care adoptaserã crestinismul direct de la sursã, datoritã si pozitiei geografice mai apropiate de Constantinopol, au refuzat sã colaboreze cu trimisii Romei, în care au recunoscut atât pe reprezentantii militarilor pe care-i alungaserã cu cca. o jumãtate de veac în urmã, cât si pe continuatorii clericilor, care dirijaserã mãsurile de represiune a fratilor lor din dreapta Dunãrii, din Scytia Minor.

Refuzul dacilor de a colabora cu Roma înseamnã si refuzul cooperãrii economice, cãci aici în Dacia era principalul izvor de resurse alimentare si de subzistentã. Astfel Roma este împinsã spre mãsuri extreme.

IMPUNEREA INTERDICTIEI ASUPRA DENUMIRILOR DE DAC SI DE DACIA LA 362

Ca urmare, structura ecleziasticã dela Roma, refuzatã de daci, întelege sã-i pedepseascã pe acestia, interzicând cu strictete pânã si pronuntarea numelui de dac si de Dacia, începând din vremea împãratului Iulian Apostatul (361 - 363). Chiar si Traian este pus la index de bisericã, ca persecutor al crestinilor.


IULIAN APOSTATUL NU-I AGREEAZÃ PE DACI

Iulian Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea etnicã de geti cu cea falsificatã de goti, pe baza prezentei vremelnice, de moment, dar reale, a gotilor în zonã.

Împãratul Iulian Apostatul, desi de acord cu interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia, si-a câstigat titulatura datoritã stãrii de conflict cu biserica, deoarece încercând sã renunte la crestinism, ia o serie de mãsuri anticrestine (a redeschis templele pãgâne si a dat un edict de tolerantã pentru pãgâni, donatisti si evrei), fapt care i-a adus cognomenul de “Apostata”. Mãsurile au fost revocate la moartea sa (363).

ISTORICII ANTICI INTERZISI PENTRU PASAJELE ÎN CARE SE REFERÃ LA DACI SI DACIA

Interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia a presupus si a condus si la scoaterea din circulatie a scrierilor anterioare, cu referire la daci, situatie care a fãcut sã disparã din operele din antichitate peste 200 de referiri a numerosi autori greci si romani, dintre care cei mai importanti au fost: Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus, Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio Cassius Cocceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero, Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp, Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius, Frontius, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din Alexandria, Hieronimus, Horatius, Iordanes, Iulian Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian din Samosata, Ammisnus Marcellinus, Meandru, Trogus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bãtrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptolemeu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu, Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus, Vergilius, Xenophon.

EUTROPIUS, LA 364 e.n., ÎI OMITE PE DACI

Primul care aplicã aceastã interdictie este istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care, la 364, spune cã “daci” nici nu mai existã, cã acestia au dispãrut din istorie când au fost cuceriti si învinsi de Traian.

EMINESCU – “RUGÃCIUNEA UNUI DAC”

Aflând de aceastã formã de persecutie, Eminescu scrie “Rugãciunea unui dac”, în anul 1879, în care redã miezul conflictului de la data când s-a hotãrât interdictia de a se mai folosi numele de Dacia si de daci. Cu alte cuvinte, de atunci, de cu peste 124 de ani în urmã, fatã de azi, Eminescu aflase de interdictia impusã în secolul IV în privinta utilizãrii denumirilor de dac si de Dacia. Cu înãbusita revoltã, din postura crestinului lovit, care se roagã pentru dusmanul sãu, el spune: “Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec/Pân-ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec/Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã/Sã binecuvânteze pe cel ce mã împila/Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste/C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste/Si-acela dintre oameni devinã cel dintâi/Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune cãpãtâi/Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã/
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã/Si-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroana scumpã/Ce-o sã asmute câinii, ca inima-mi s-o rumpã/Spre ura si blesteme as vrea sã te înduplec/Sã simt ca de suflarea-ti, suflarea mea se curmã/Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã.”

ROMA – AUTORITATE CRESTINÃ SUPREMÃ

Roma ecleziasticã, mostenitoare a unei structuri organizatorice în care experienta din timpul vechii religii îsi spune cuvântul, se preocupã intens sã-si dobândeascã un anume grad de influentã si importantã fatã de Constantinopol.

Aceasta chiar reuseste, când în anul 375 episcopul de Roma obtine recunoasterea autoritãtii supreme în cadrul bisericii crestine, ca apoi în anul 380, prin edictul de la Thessalonic, structura ecleziasticã de la Roma, precursoare a catolicismului, sã se impunã ca religie de stat, adoptând principiul conducerii centralizate a bisericii.

În anul 391, are loc interzicerea tuturor cultelor pãgâne, iar crestinismul este decretat unica religie a imperiului.

DIVIZAREA IMPERIULUI ROMAN DE LA 395 e.n.

Totul se consolideazã ca “putere de stat si structurã ecleziasticã proprie”, din anul 395 când, dupã moartea împãratului Theodosius I, Imperiul Roman este divizat si atribuit spre conducere celor doi fii ai fostului împãrat: Flavius Arcadius, împãrat al Imperiului Roman de rãsãrit, având capitala la Constantinopol si structurã ecleziasticã precursoare ortodoxismului; Flavius Honorius, Împãrat al Imperiului Roman de apus, cu capitala la Ravenna, cu structura ecleziasticã precursoare a catolicismului.

PRIMATUL ONORIFIC AL PAPEI DE LA ROMA

În anul 451, la al patrulea Conciliu Ecumenic al bisericii crestine de la Calcidom, se proclamã egalitatea între Scaunul Episcopal din Constantinopol si cel din Roma, recunoscându-i-se Papei de la Roma primatul onorific, gratie vechimii Scaunului sãu, de când functiona clandestin în catacombele de la Roma. Dar faptul în sine a adâncit prãpastia dintre cele douã biserici, care acum se îndreaptã cu pasi siguri spre schisma ce va surveni în douã etape, una pe duratã mai scurta în secolul IX si alta definitivã, în secolul XI.

CÃDEREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

În 4 septembrie 476 e.n. cade imperiul roman de apus. Ultimul împãrat roman, Romulus Augustulus (475 - 476), este detronat de Odoacru, cãpetenia mercenarilor germanici, care trimite la Constantinopol insignele imperiale ale fostului Imperiu Roman de apus.

Interdictia de folosire a numelui de dac si de Dacia se mentine cu strictete.

IORDANES, SALVATOR AL INFORMATIILOR DESPRE DACI

În anul 551, Iordanes, folosind cheia get-got, preia importante date istorice despre geto-daci în lucrarea sa “Getica”, intitulatã si “Despre originea si faptele Getilor”.

În dorinta de a conserva date istorice condamnate la pieire, Iordanes, dupã ce ia cunostintã de Istoria Gotilor scrisã de Cassiodor (480 - 575 e.n.) în 12 volume, azi dispãrutã, pe care a lecturat-o, dupã spusele sale, în trei zile, adaugã la aceasta date din istoria geto-dacilor, despre a cãror pomenire stia cã existã interdictia impusã de Roma ecleziasticã.

Astfel, la istoria mai recentã a gotilor (sositi în 235 e.n.), el include date din multimilenara istorie a getilor, declarând: ”Am fãcut în expunere unele adaosuri potrivite, din istorici greci si latini, amestecând în cuprins, la mijloc si la sfârsit, multe pe care le-am socotit utile”. Desi intituleazã cartea “Getica”, el atribuie întreaga istorie prezentatã gotilor. Acea inversare de denumiri, get-got, a salvat de la cenzura vremii importantele informatii din opera lui Iordanes, care-i priveau pe daci si care astfel au fost preluate, menajate si pãstrate cu grijã de cei interesati, ca fiind mãrturii de istorie anticã a popoarelor germanice. Eroarea a fost înlãturatã în 1853 de Iacob C. Grimm.

HEINRICH PANTALEONIS, LA 1571, CONFIRMÃ SALVAREA INFORMATIILOR DESPRE DACI

Cãrturarul Heinrich Pantaleonis prezintã în “Cartea eroilor natiunii germane”, tipãritã la Basel, între anii 1562 si 1571, date istorice din “Getica” lui Iordanes si le conferã contemporaneitãtii. Dar, referindu-se de la Zamolxe, la Burebista si Deceneu, el evoca de fapt “eroi ai natiunii dacice”, informatii salvate astfel de crunta cenzurã a vremii impusã de structura ecleziasticã de la Roma.

PRIMA SCHISMÃ DE LA 863 e.n.

În anul 863 e.n., ca urmare a accentuãrii diferendelor dintre conducerile politico-religioase ale celor douã centre de influentã cu capitalele la Constantinopol si Roma, se produce prima schismã care dureazã patru ani (863 - 867 e.n.) si se încheie dupã îndepãrtarea din functie atât a conducerii politice (împãratul Mihai al III-lea, 842 – 867 e.n.), cât si a celei religioase (patriarhul Fotie), ale celor din Rãsãrit. Apusul era condus religios de Papa Nicolae I (857 - 867).

Ing. Dan Ioan Predoiu
*articol preluat din Dacia Magazin, octombrie 2004

joi, 13 mai 2010

Dacii liberi şi dorinţa de eliberare a Daciei de sub ocupaţia romanã

Cotropirea unei pãrti a Daciei de cãtre romani nu a însemnat disparitia dacilor, un popor cu rãdãcini strãvechi în spatiul strãbãtut de Carpati si Dunãre si mãrginit de Marea Neagrã. Dorinta lor de a fi liberi a rãmas la fel de puternicã si dupã înfrângerea dramaticã din anul 106, în aceastã dorintã aflându-se în bunã parte secretul dãinuirii noastre în timp de atâtea mii de ani. Atunci dacii au pierdut doar o treime din tara lor: Banatul, Crisana, Maramuresul; Moldova de nord si centralã au rãmas în afara noii provincii romane. De fapt, pânã în anul 275 a existat o Dacie liberã, mereu în rãzboi cu cea romanã. Prin atacurile lor succesive, declansate la scurt timp dupã moartea împãratului Traian, dacii au continuat rãzboiul început în vremea lui Decebal, scopul fiind acum alungarea stãpânirii romane din provincia Dacia.
Deseori dacii s-au coalizat împotriva romanilor cu populatiile barbare asezate în vecinãtatea lor, precum sarmatii iazygi si roxolani si, mai târziu, vandalii, gepizii. Putem considera cã, astfel, ei au participat la o actiune mai largã prin care popoarele aflate la granitele imperiului urmãreau distrugerea puterii romane. Spre sfârsitul secolului al III-lea, aceste lovituri au culminat cu retragerea stãpânirii romane din provincial întemeiatã de Traian la nord de Dunãre.
Informatiile scriitorilor antici în legãturã cu prezenta dacilor la aceste evenimente sunt destul de putine iar atunci când ele existã sunt insuficient de clare. De aceea, de nenumãrate ori putem doar bãnui participarea dacilor la aceste atacuri. O cauzã importantã a acestei situatii este aceea cã majoritatea scrierilor istorice privitoare la primele trei secole ale erei crestine, au fost redactate mult mai târziu, pe baza unor lucrãri mai vechi care nu s-au mai pãstrat. În prezent, lipsa de precizie a acestor izvoare este tot mai mult completatã cu informatiile furnizate de descoperirile arheologice, epigrafice si numismatice.
La scurt timp dupã moartea împãratului Traian (88-117), situatia de la granitele Daciei a devenit deosebit de gravã ca urmare a atacurilor sarmatilor iazygi si roxolani, însotite de o rãscoalã a dacilor din provincie. Confruntat cu aceste evenimente, noul împãrat, Hadrian, (117-138) ia mãsuri pentru apãrarea Daciei, prezenta sa aici în anul 118 fiind atestatã printr-o inscriptie descoperitã la Sarmizegetusa. Informatiile oferite de “Istoria augusta” în legãturã cu cele relatate mai sus nu îi amintesc si pe daci. Participarea lor poate fi înteleasã din afirmatia cã la începutul domniei lui Hadrian “s-au revoltat neamurile pe care le supuse Traian”. 1
Existã însã o mentiune despre un rãzboi dacic într-un papirus descoperit în Egipt. În mod sigur este vorba de atacurile dacilor liberi care, alãturi de iazygi, au continuat lupta si dupã ce roxolanii încheiaserã pace cu romanii. O eventualã rãscoalã a populatiei dacice din provincie este dedusã din epitaful de la Pergam al guvernatorului C. Iulius Quadratus Bassus, care a murit la începutul domniei lui Hadrian, “luptând în Dacia” 2. De asemenea, adãugarea de cãtre acest împãrat la numele Ulpiei Traiane si pe acela de Sarmizegetusa este pusã în legãturã cu o rãscoalã a dacilor împotriva stãpânirii romane. Momentul greu prin care trece imperiul este dovedit si de decizia lui Hadrian de a-l numi ca guvernator al Daciei pe Q. Marcius Turbo, un general experimentat în reprimarea unor revolte ale populatiilor supuse. Împãratul intentiona chiar sã abandoneze aceastã provincie, dar, sfãtuit de prieteni, a renuntat “pentru a nu lãsa pe mâinile barbarilor o multime de cetãteni romani”, dupã cum scrie istoricul Eutropius. 3. Tot acum Hadrian a luat hotãrârea distrugerii suprastructurii podului de peste Dunãre, fãcându-l impracticabil, de teama pericolului trecerii fluviului si invadãrii Moesiei de cãtre barbari. 4
Muntenia si sudul Moldovei, care apartineau Moesiei Inferior, sunt lãsate în afara imperiului, asupra lor mentinându-se numai un control militar al acestuia. Evacuarea acestor teritorii nu poate fi pusã doar pe seama rãzboiului cu roxolanii care au fost repede împãcati prin acceptarea mãririi subsidiilor acordate de cãtre romani. O asemenea hotãrâre a fost determinatã în mai mare mãsurã de o rãscoalã a populatiei dacice din Muntenia, conjugatã cu atacurile sarmatilor.
Confruntãrile, de mai micã amploare însã, au continuat în timpul lui Antoninus Pius (138-161) care, potrivit “Istoriei augusta”, prin guvernatorii si generalii sãi a supus pe germani, pe daci si multe alte neamuri. 5
Primele lupte cu dacii s-au purtat în anul 143. La aceste rãzboaie “pricinuite de nebunia getilor” se referã retorul grec Aeluis Aristide în cuvântarea sa “Laudã Romei”, scrisã în 144. Încercând sã desluseascã aceastã expresie, istoricul Dumitru Tudor considera cã ea se referã mai degrabã la dacii liberi din nord-vest si nu la eventualele rãscoale ale bãstinasilor din provincie. 6. De altfel, Oracolele Sibylline amintesc pentru acesti ani de luptele cu “daci mari”. 7.
Mult mai grele au fost luptele duse împotriva dacilor liberi, cunoscuti sub numele de costoboci, prin anii 156-157. Pentru a face fatã pericolului, au fost aduse în Dacia trupe din alte provincii. Luptele au fost conduse de M. Statius Priscus si cu aceastã ocazie, probabil, Legiunea a XIII-a Gemina a fost distinsã cu epitetul de “pia fidelis”...
O serie de inscriptii acordã împãratului Antoninus Pius titlul de Dacicus iar guvernatorul M. Statius Priscus închinã un altar Victoriei Augusta, în apropierea ruinelor fostei resedinte a lui Decebal. Participarea dacilor din provincia romanã la aceste evenimente este foarte probabilã în conditiile în care atacatorii erau de acelasi neam cu “populatia bãstinasã”. 8.
Deosebit de semnificative pentru marele pericol prin care trecuse Dacia sunt evenimentele înscrise pe un altar închinat la Apulum (în 158) în numele Legiunii a XIII-a Gemina lui Jupiter Optimus Maximus si adunãrii zeilor si zeitelor pentru “salvarea Imperiului Roman.” 9.
Domnia împãratului Marcus Aurelius (161-180) a fost puternic tulburatã de asa-numitul rãzboi marcomanic la care au participat numeroase populatii barbare. Printre cei care “nutriserã împreunã sentimente dusmãnoase poporului roman” sunt amintiti în “Istoria augusta” si peucinii (locuitori ai insulei Peuce) si costobocii, triburi dacice din nordul Moldovei. 10
Provincia Dacia este atacatã în anii 167-170 atât dinspre vest, nord-vest, de cãtre iazygi si triburile germanice, vandalii, cât si dinspre est, nord-est, de cãtre costoboci, bastarni si roxolani. Pentru întãrirea apãrãrii sale, este adusã Legiunea a V-a a Macedoniei, la Potaissa, în Dacia Porolissensis, ca tintã principalã regiunea auriferã din Muntii Apuseni. La Apulum, barbarii au pãtruns pânã sub zidurile lagãrului Legiunii a XIII-a, Gemina. O inscriptie închinatã de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa împãratului Marcus Aurelius drept multumire cã a fost scãpatã de un “dublu pericol” indicã fie un atac venit din douã directii diferite (vest iazygi, est dacii liberi, vandalii) fie un atac din afarã, concomintent cu unul din interior, din partea populatiei autohtone.
Împrejurãrile grele fac necesarã o conducere unicã a celor trei provincii dacice al cãror prim guvernator de rang consular devine M. Claudius Fronto. Faptul cã acesta conduce atât cele trei Dacii, cât si Moesia Superior aratã situatia extrem de criticã prin care trece imperiul. Dar nu numai Dacia romanã a fost atacatã. În anul 170 costobocii au intreprins o puternicã invazie în teritoriile Moesiei Inferior, ajungând pânã în Grecia.
Prin anii 171-172, o parte a tinutului locuit de costoboci este atacat si cucerit de vandalii astingi, la îndemnul si cu sprijinul guvernatorului Daciei, Cornelius Clemens, ca represlii pentru invazia din 170. 11. Aceastã actiune a avut drept consecintã nimicirea puterii politice si militare a costobocilor, autorii antici nemaifãcând referire de acum înainte la ei. Poate în urma acestor evenimente au ajuns la Roma în situatia de captivi sau ostatici sotia regelui costobocilor Pieporus si nepotii sãi.
Dupã mai bine de un deceniu de lupte, fiul lui Marcus Aurelius, Commodus, (180-192) reuseste sã încheie pace cu semintiile barbare. Linistea nu s-a restabilit deplin. Dio Cassius relateazã cã acest împãrat .avu de purtat câteva rãzboaie împotriva barbarilor de dincolo de Dacia. 12., referindu-se probabil la teritoriul dacilor liberi si al altor neamuri de la granita de nord-est a Daciei.
Biograful împãratului din “Istoria augusta” îi aminteste si el pe daci, învinsi, ca si maurii prin legatii sãi. Se pare cã au existat probleme si în interiorul Daciei romane, unde puterea cezarului a fost impusã provincialilor care nu voiau sã-i recunoascã domnia. 13.
Linistea la hotarele imperiului este restabilitã în timpul dinastiei Severinilor (193-235). Apãrarea granitelor statului a fost principala preocupare a împãratilor Septimiu Sever (193-211) si Caracalla (211-217) si a descurajat prea mult timp atacurile barbare. Aflat pe teritoriul Daciei, la Porolissum, Caracalla duce tratative cu populatiile din vecinãtatea provinciei în vederea reglementãrii relatiilor lor cu statul roman. Dio Cassius ne informeazã cã împãratul a luat ostatici de la dacii liberi, i-a învrãjbit pe vandali si marcomani, iar pe regele cvazilor, Gabrionarus, l-a ucis.
Simtind momentul de cumpãnã al puterii imperiale o datã cu asasinarea lui Caracalla, dacii au pustiit provincia traianã în timpul lui Macrinus (217-218). Informatia oferitã de Dio Cassius ne aratã cã este vorba despre aceiasi daci liberi cu care încheiase Caracalla o aliantã si care doreau acum sã îsi ia înapoi ostaticii. Alte atacuri nu au mai avut loc pânã la sfârsitul dinastiei Severilor.
Situatia s-a schimbat radical o datã cu izbucnirea anarhiei militare, în 235. Profitând de criza politico-militarã provocatã de luptele neîncetate pentru tron, ai cãror protagonisti sunt comandantii legiunilor, neamurile barbare atacã tot mai insistent granitele statului roman.
Desi în biografia împãratului Maximin Tracul (235-238) din “Istoria augusta” nu este scris cã a dus lupte cu dacii, titlul de “Dacicus Maximus” pe care si-l ia poate sã însemne fie cã a purtat rãzboaie cu dacii, fie cã a apãrat Dacia de barbarii care o amenintau. Epitafurile datând din perioada domniei lui si apartinând unor soldati din Noricum si Pannonia aratã cã ei si-au pierdut viata într-un rãzboi împotriva dacilor. 14. Acum încep sã se afirme cu vigoare, prin puternice atacuri, carpii, un neam de oameni foarte potriviti pentru rãzboaie, care adesea au produs pagube romanilor, dupã cum îi caracterizeazã Iordanes. 15
Atacurile lor sunt îndreptate mai ales spre provinciile de la sudul Dunãrii de Jos, Moesia Inferior, Thracia, Macedonia, Grecia, dar nici Dacia nu este scutitã de incursiuni. În anul 238, carpii si gotii/getii invadeazã Moesia Inferior, Histria suferind mari distrugeri. Despre acest atac se aminteste si în “Istoria augusta”, un termen folosit pentru a-i desemna pe carpi fiind si acela de “sciti”. 16. Guvernatorul Tullius Menophilus încheie pace cu gotii/getii în schimbul unei sume de bani. Carpii sunt nemultumiti si pretind si ei subsidii. Guvernatorul roman îi refuzã însã. Acest refuz îi determinã pe carpi sã reia atacurile o datã cu anul 242, când ei invadeazã din nou Moesia si Thracia.
Împãratul Gordian al III-lea (238-244) este nevoit sã amâne rãzboiul împotriva pãrtilor pânã la alungarea dusmanilor din aceste provincii.
Cel mai puternic atac al carpilor împotriva imperiului are loc în anul 245, în vremea împãratului Filip Arabul (244-249).
Legenda “Victoria Carpica” de pe monedele emise acum si titlul de “Carpicus Maximus” acordat împãratului consacrã biruinta obtinutã de romani.
Atacurile carpilor s-au prelungit pânã în anul 249, când noul împãrat, Traianus Decius, îi învinge în mod decisiv. Titlul de “Dacicus Maximus” si “Restitutor Daciarum” îi sunt acordate acestuia în urma apãrãrii Daciei de invaziile numeroaselor semintii barbare, printre care erau si carpii.
Victoriile obtinute împotriva gotilor/getilor de Claudius al II-lea Goticul (268-270), la Naissus (270) si de Aurelian (270-275) în anul 271 au salvat imperiul de la o eventualã dezagregare. Pentru anul 272, “Istoria augusta” aminteste de o incursiune a carpilor în Balcani, fiind însã învinsi de Aurelian, în Dobrogea.
Se credea cã sub acest împãrat atât de capabil unitatea imperiului era refãcutã. Dupã victoriile obtinute la toate granitele, Aurelian dorea sã reorganizeze apãrarea frontierelor. Pentru întãrirea limes-ului danubian, a hotãrât pãrãsirea Daciei romane. Retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia, a cãrei datã nu poate fi stabilitã cu precizie (271-275), s-a fãcut într-un moment când inamicii imperiului, printre care si dacii, fuseserã învinsi, dar asa cum se întâmplase de atâtea ori, înfrângerea lor nu durã prea mult. Renuntarea la cea mai glorioasã cucerire a lui Traian, desi dureroasã, a fost acceptatã de contemporani, care au recunoscut meritul lui Aurelian de a fi înteles noile realitãti de la Dunãre. În loc sã mai fie un bastion al imperiului printre neamurile barbare, Dacia romanã împiedicã acum apãrarea eficientã a teritoriilor de la sud de Dunãre.
Consecinta fireascã a disparitiei stãpânirii romane în Dacia a fost refacerea în scurt timp a unitãtii lumii dacice din interiorul si din afara Carpatilor.
Pierderea Daciei a fost preludiul cãderii întregului Imperiu Roman iar dacii contribuiserã din plin la aceasta.

Note:
1. Istoria augusta, Ed. Stiintificã, pag. 73
2. Mihai Macria, Viata în Dacia romanã, Ed. Stiintificã, Buc., 1969, pag. 46
3. Eutropius, Istoria romanã, pag. 102
4. Dio Cassius, Istoria romanã, vol. III, pag. 307
5. Istoria augusta, pag. 81
6. D. Tudor, Rãscoale si atacuri barbare în Dacia romanã, Bucuresti 1957, pag. 115
7. Situatia se linisteste destul de repede deoarece o diplomã militarã din 144 atestã masive lãsãri la vatrã din trupele auxiliare ale Daciei Superior. Mihai Macrea, op.cit., pag. 55
8. D. Protase, Autohtonii în Dacia, vol.I, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã Bucuresti, 1980, pag. 210
9. Mihai Macrea, op.cit., pag. 55
10. Istoria augusta, pag. 91
11. Dio Cassius, op.cit., pag. 348, Vandalii pãtrund pe la 170 în nordul si vestul Daciei romane – Crisana si Maramures
12. Ibidem, pag. 368
13. Istoria augusta, pag. 129
14. Mihai Marcea, op.cit., pag. 436
15. Iordanes, Getica, Fundatia Gândirea, Bucuresti, 201, pag. 36
16. Istoria augusta, pag. 349

Mihai CONSTANTIN
*preluat din Dacia Magazin, aprilie 2008

marți, 11 mai 2010

Vechimea şi continuitatea poporului român

Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pãmânt si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent.
Istoricii pun de obicei începutul vietii poporului nostru la cucerirea Daciei de Traian, un secol dupã nasterea lui Hristos. Nici cã se poate mai superficialã conceptie. Departe de mine de a scãdea cât de putin meritele marelui împãrat. El este, alãturi de Iuliu Cezar, cea mai luminoasã figurã a întregii romanitãti, iar din punctul de vedere etic mi se pare cu mult superior lui Cezar.
Nu era genial ca Cezar si nici nu are lustruirea filozoficã a lui Marc Aureliu. Cum am zice azi era un „realist”, si anume o sintezã a celei mai bune însusiri romane: sinceritatea, cumpãtarea si respectul legilor. Când Pliniu, care, ca multi literati, lungea vorba, îl întrebã ce sã facã cu cei acuzati de idei crestine. Traian îi rãspunde: Dacã sunt acuzati pe fatã, judecã-i. Înainte de toate legea. Dacã nu-s acuzati fãtis, închide ochii. Lasã-i pe seama cugetului lor. Dar nu e mai putin adevãrat cã împãratul este abia un episod în viata milenarã a poporului nostru. Când a sosit el la Dunãre, statul dac era de o sutã si mai bine de ani în culmea înfloririi – era singura putere europeanã capabilã de a tine în cumpãnã Imperiul Roman.
Si nu e de mirare cã ajunsese asa. La 513, când Roma stãpânea doar câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Tara Bârsei), pãrintii nostri de la Dunãre formau un neam mare, închegat si puternic, care tinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Dariu al lui Histaspe. Herodot spunea cã poporul tracilor este cel mai numeros din toatã Europa (al doilea neam dupã indieni), iar getii, stãpânii malurilor dunãrene, erau ”cei mai viteji si mai drepti dintre toti tracii”.
Din nenorocire, aceastã mare tulpinã n-a putut constitui o unitate politicã, ci a rãmas, ca si grecii, sub nivelul romanilor din acest punct de vedere. Nu i-a ajutat unitatea si izolarea unei peninsule ca cea italianã. Dar, cu toatã risipirea, masa lor considerabilã i-a fãcut sã reziste tuturor asalturilor. Cel mai mare cuceritor al lumii antice, Alexandru, fiul lui Filip, a venit pânã la Dunãre, a trecut putin pe celãlalt mal, dar s-a întors cum a venit. Iar urmasii lui au fost bãtuti si luati prizonieri. Numãrul a biruit geniul.
Si n-a fost numai numãrul populatiei getice, ci si civilizatia sa înaintatã care i-a asigurat trãinicia. În contrast cu grecii, care erau oameni de mare, getii erau, ca si romanii, plugari. Când Alexandru Macedon a trecut noaptea peste Dunãre, soldatii sãi au trebuit a doua zi sã culce spicele cu lancea ca sã înainteze printre lanurile strãbunilor nostri. Podgoria geto-dacã era asa de întinsã, încât a fost nevoie sã mai scoatã din viţe. În exploatarea metalelor, îndeosebi a aurului, era vestitã din vechime.
Pe când semintiile germanice trãiau în pãdurile din mijlocul si marginea nordicã a Europei, ca si cele din pãdurile Canadei, locuitorii de la Dunãrea de jos aveau sate, orase, negot, monedã (întâi strãinã, apoi monedã proprie) si exportau cereale spre Egeea, primind în schimb produsele mai fine ale industriei mediteraneene.
Dar alãturi de numãr si civilizatie, aveau ceva si mai de pret: o realã culturã, manifestatã printr-o înaltã conceptie de viatã. Pietatea getilor a fost unicã în toatã antichitatea. Strabo o mãrturiseste ca o trãsãturã caracteristicã, "cunoscutã de când lumea"...Aceeasi pãrere o avea si Socrate. El admira pe Zamolxe ca pe un geniu etic. În opozitie cu conceptia pedagogicã a celor ce puneau mare pret pe educatia fizicã, Zamolxe predica doctrina mai subtilã, cã numai sãnãtatea sufletului poate asigura sãnãtatea si frumusetea corpului. Asadar, cu mult mai adânc si mai adevãrat decât mens sana in corpore sano.
Iar ca dovadã cã pãrerea lui Socrate nu e un cuvânt de ocazie e faptul mãrturisit de marele geograf si cãlãtor Strabo, care ne spune cã aci, în Carpati, era un “munte sfânt”, numit Kogaeonum, la poalele cãruia curgea un râu prin fata unei pesteri (cum ar fi schitul din pestera Ialomicioarei). De asemenea, Dunãrea era privitã de daci ca un fluviu sfânt, dupã cum era Gangele pentru indieni. Înainte de a pleca la rãzboi, strãbunii nostri beau apã din Dunãre. Seriozitatea lor moralã era asa de mare, încât unii discipoli ai lui Zamolxe duceau o viatã de purã contemplatie, hrãnindu-se numai cu vegetale si ferindu-se de orice impuritate. Fãrã exagerare putem zice cã am fost crestini înainte de crestinism.
Fatã de pozitivismul practic al romanilor, si estetismul cam senzual al grecilor, idealismul aproape ascetic al dacilor ne duce cu gândul mai departe spre Iran si spre India. Prin urmare, nu e întâmplãtor cã, pe vremea lui Cezar, dacii stau frunte la frunte cu romanii. Spada lui Boerebista se arãtase pânã la Nipru, iar spre apus pânã la Adriatica, la Alpi si dincolo de Viena. Sora lui Boerbista era sotia lui Ariovist, cãpetenia germanilor care nãvãliserã în Galia. Iatã de ce Cezar, cuceritorul Galiei în lupta contra lui Pompei, îsi întoarce ochii spre Boerebista, reprezentantul unui popor vechi si aproape tot asa de de înaintat ca si cel roman (lipsit însã de semnele decadentei).
Dictatorul moare, dar conflictul dintre daci si romani nu se mai putea înlãtura. Pentru sãpânirea Asiei apusene, Roma avea nevoie de rumurile care tãiau Peninsula Balcanicã. Dupã cucerirea Mãrii Adriatice, a Greciei si a Macedoniei, legiunile cãutau hotarul firesc al Dunãrii. Se întelege cã opera aceasta de infiltrare nu s-a fãcut iute, ci a înaintat pas cu pas timp de aproape 200 de ani. Cum se varsã apele din Alpi spre Dunãre, asa se întinsese si romanitatea. Nicio mirare cã pe vremea lui Tiberiu, seful sãu de stat major ne spune cã limba latinã se vorbea “în toate Panoniile”, adicã pânã în preajma Daciei.
Astfel stând lucrurile, dacii erau siliti sã înceapã rãzboiul de întregire. O sutã de ani, de la Augustus pânã la la Traian, gândul firesc al dacilor a fost sã-si recapete hotarele din vremea lui Boerebista. Legiuni întregi sunt bãtute si desfiintate. Domitian plãteste chiar tribut dacilor. Asa cã Traian soseste la tron tocmai în momentul când conflictul militar ajunsese în momentul decisiv. Supunerea Daciei se înfãtisa la Roma ca un fel de caeterum censo amintind în oarecare mãsurã înversunarea contra cartaginezilor. Si într-adevãr, putem zice cã ne aflãm în momentul cel mai dramatic al istoriei antice. Ciocnirea a fost teribilã. Rãzboiul a durat aproape sapte ani. Columna lui Traian e plinã de episoade crâncene. În cele din urmã romanii înving, dar Decebal nu moare fugar, ca Anibal, nici nu are naivitatea tânãrului Vercingetorix, care ajunge în tainitele de sub Capitoliu, ci cade cu spada în mânã.
Însã poporul sãu nu cade. De ogoare, de vie, de ocne, de mine, de sate, si de orase, omul civilizat nu se desparte lesne. Unii daci, spre Dunãre, se împãcaserã chiar de la început cu romanii, pe unde comertul si limba latinã pãtrunseserã cu douã generatii mai înainte. Pe valea Moraviei înaintaserã soselele si negotul roman încã din vremea lui Tiberiu. Acuma, dupã ce s-a deschis drumul prin clisuri, începu înaintarea cãilor militare si comerciale pe valea Oltului si a Muresului pânã în inima Daciei.
Esential lucru pentru noi este însã altceva: continuitatea dacilor. În pãrtile dinspre miazãnoapte si rãsãrit ale Daciei, poporul autohton a rãmas neclintit. Ptolemeu ni-l aratã dupã moartea lui Traian, stãpânind nu numai lantul carpatic, dar si larga tarã dinspre rãsãrit pânã la Nistru, costobocii, carpii (de unde si numele Carpatilor) stãpânesc mai mult de jumãtate din vechiul lor teritoriu, au regii lor si nu lasã o clipã arma din mânã. La 162 d. Hr., costobocii iau ofensiva si ajung la pânã în Macedonia si Ahia, reînviind vremurile când pãrintii lor sfãrâmau legiunile lui Domitian. Legatul Daciei a trebuit sã atâte pe vandali împotriva lor numai sã scape de ei.
Dar rasa e prolificã. Apoi dacul, cum observaserã romanii, nu se dezlipea bucuros de munti. Iatã de ce îi vedem continuând lupta tot timpul cât legiunile rãmân în Dacia. Aurelian, biruind pe carpi, ia numele de Carpicus (cum Traian luase numele de Dacicus) si, cu toate cã el retrage legiunile în linia Dunãrii, dacii nu se lasã. (Fatalitatea face ca Aurelian sã moarã tocmai în mâna unui dac, Mucapor). Ci abia dupã retragerea legiunilor, a fost un moment de linistire. Urmasul lui Aurelian le întinde mâna prieteneste: Omnes geticos populos in amicitiam recepit. Însã potolirea nu dureazã mult. În secolul ocupatiei gotice si chiar mai târziu, când getii fac loc hunilor, dacii iau parte la lupta contra imperiului si trec Dunãrea de câte ori le vine la îndemânã.
Asadar, Traian cu adevãrat este numai un episod în istoria poporului care stãpânea masivul Carpatilor si sesurile dimprejur. Cu un secol mai înainte, legiunile cuprinseserã vadul Dunãrii, apoi Dobrogea, trecuserã pe malul stâng, întãrind triunghiul dintre Siret si Prut. Iar când vine cucerirea definitivã, poporul dac rãmâne totusi stãpân pe o foarte mare parte a teritoriului sãu la nordul Dunãrii si continuã lupta împotriva romanilor chiar dupã Aurelian.
Dar, oricum ar fi, un lucru este sigur: poporul nostru e, în primul rând, geto-dac si anume unul din cele mai vechi popoare ale Europei; substratul vechi dureazã si dupã ceea ce unii numesc colonizarea Daciei. A vorbi de pieirea dacilor nu numai în vremea lui Traian, dar chiar dupã Aurelian, înseamnã a nega adevãrul etnografic cã o masã omeneascã ajunsã în faza de popor nu mai poate pãrãsi pãmântul sãu, ci numai se transformã pe încetul, crescând sau scãzând timpul de secole si îmbrãcând forme noi de viatã.
Acel pretios caracter etnografic, masivitatea, adicã numãrul, explicã de altfel, în chip organic, fãrã sã mai cãutãm alte cauze, lunga stãruintã a acestui popor. El n-ar fi putut reprezenta la 513 î. Hr. o putere considerabilã si o închegare socialã si militarã, capabilã de împotrivire contra persilor, dacã n-am admite prealabil cel putin douã – trei veacuri de incubatie etnicã. Aceasta dã pãrintilor nostri de la Dunãre aceeasi vechime ca si romanilor, adicã cel putin 7-8 secole de individualizare înainte de era crestinã.
Al doilea rezultat însemnat al numãrului a fost continuitatea.
Pe când toti nãvãlitorii: celti, bastarni, goti, huni, gepizi avari etc, au dispãrut rând pe rând, poporul nostru se gãseste si azi legat de masivul carpatic si de tinuturile dimprejur. Am relevat cã, chiar din antichitate, se pãruse caracteristicã alipirea dacilor de muntii lor: inhaeret montibus Dacus.
Problema continuitãtii a fost privitã de unii cu prea putinã obiectivitate. Pãrãsirea Daciei de populatie este o evidentã sofismã. Mai întâi, din punctul de vedere geografic, o masã de populatie de pe un teritoriu atât de întins ca Dacia nu putea intra în micul tinut botezat Dacia aurelianã, dupã cum Tisa, Somesul, Crisul, Muresul, Oltul si toate celelalte n-ar încãpea în albia Timocului.
La aceasta se adaugã si un argument social: ce ar fi câstigat populatia din Dacia sã fugã de gotii din stânga Dunãrii ca sã gãseascã pe dreapta iarãsi goti? Tesalonicul fusese asediat. Apoi multi goti slujeau în armata romanã: stim si numele cãpeteniilor gotice care luptau atunci sub steagurile romane. Valerian spune lui Aurelian, în scrisoarea de adoptiune la imperiu, cã va avea sub comanda sa pe Harlomundus, Haldegastes, Hildemundus si Cariovicius. Retragerea legiunilor a însemnat deci, pentru Dacia, mai mult un fel de schimbare a garnizoanei. Salvianus spune lãmurit: Întrun glas se rugau tãranii sã-i lase sã trãiascã cu barbarii. Si nu numai cã nu voiesc sã treacã de la ei, dar ne pãrãsesc pe noi ca sã se adãposteascã la ei!...Asadar, pãrãsirea Daciei, pe lângã o imposibilitate etnograficã, mai este si un patent neadevãr istoric.
În al treilea rând, se mai adaugã si un argument mai general. Semintiile se pot muta si se mutã. Când însã o formatiune etnicã ajunge în faza de popor, adicã este o masã considerabilã (cum au fost dacii de la Herodot si pânã la Aurelian), o masã diferentiatã din punct de vedere social prin munca pãmântului: podgorie, exploatare de mine, negot etc., atunci poporul acela poate trimite colonii, dar de emigrat în totalitatea lui, asta, dupã cum am spus, e cu neputintã. Istoria nu ne aratã un astfel de fenomen niciodatã si nicãieri.

Simion Mehedinti (academician, geograf si geopolitician)
*articol preluat din Dacia Magazin, aprilie 2008

miercuri, 5 mai 2010

Strămoşii arieni

In anul 2000 B.C. triburi de origine europeana, autonumindu-se Arieni (in sanscrita Arya=nobil), invadeaza partea nord vestica a Indiei. Originea acestor triburi europene este inca discutata: unii ii considera de origine greaca, germana, celta, dar cei mai multi cred ca erau de origine “latina”- datorita inrudirii multor cuvinte sanskrite cu cele “latine”.
Cercetari fara repros au stabilit, dupa indelungate cautari, ca singurul SPATIU care raspunde conditiilor din vechea literatura vedica, este cel Carpatic, in care invatatii de la Universitatea din Cambridge plaseaza sub titulatura “Ancient India” faza primara a Culturii Vedice. (E.J.Rapson “The Cambridge History of India -pag.65 - 76). In 1993 la editura Barnes & Noble Books apare lucrarea lui V.Gordon Childe “The History of Civilization - The ARYANS”. Autorul expune in aceasta carte la pagina 176-177 o harta a distributiei Aryenilor in timpul primei lor aparitii din care reiese clar amplasarea acestora in spatiul Carpato- Dunarean, intre Carpati si Nistru precum si intre Carpati si Peninsula Balcanica.
Acesti invadatori arieni aveau o organizare tribala, avand in fruntea fiecarui trib un Rege - Rajah a carui functie era ereditara. Viata de familie era dominata de:
TATA (Pitar in sanskrita - nu va suna acest cuvant familiar? … cel care aduce “PITA” in casa) care in germana este VATER, iar in latina PATER.
1) MAMA (MATAR in sanscrita, MUTTER in germana, MATER in latina si MITIR in greaca) se bucura de o oarecare libertate, avand autoritate asupra copiilor si servitorilor.
Aceasta populatie Aryana - alba, se suprapune populatiei locale negroide, fara insa a se amesteca cu aceasta, divizand societatea indiana-hindusa in 4 clase sociale numite CASTE:
1.Casta Preotilor - Brahmanii, Aryenii
2.Casta Domnitorilor si Razboinicilor - Ksatriya
3.Casta Negustorilor si taranilor - Vaisyas
4.Casta Servitorilor - Sudras care “asudau” muncind pentru primii.
Casta cea mai importanta era cea a Brahmanilor, a celor “nascuti de doua ori”, a doua nastere fiind considerata initierea in stiinta Arienilor, in stiinta Vedica. Literatura sacra se imparte in doua mari grupuri:
1) auzita, stiuta - shruti (se pronunta “asruti” - traducerea fonetica este foarte asemanatoare: “stiuti”…”sruti”.)
2) scrisa - smrti - in sanskrita.
Textele din literatura “Shruti” se bucura de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de catre ZEI. Din aceasta grupare fac parte: RIG VEDA, SAMA VEDA, ATHARUA VEDA, BRAHMANAS, ARANYAKAS si UPANISADELE.
Cuvantul “vede” or “vid” in sanskrita , inseamna “a cunoaste”, “a vedea” (cu ce limba din lume seamana… va las pe dumneavoastra, romanilor sa descoperiti!)
Primele 4 colectii contin imne dedicate unor zeitati, in timp ce UPANISADELE, contin gandiri speculative, filozofice, in cautarea permanenta a realitatii absolute. Competitive cu scrierile oricarui mare filozof prezent contemporan, ele contin instructiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament. Sunt in numar de 108, dar mai cunoscute sunt numai 10 din ele. Spre curiozitatea dumneavoastra, sa vedem cum incepe fiecare, chiar traduse in engleza. O alegem pe prima (din cartea “the UppanisHads” ce se poate cumpara la Barnes & Noble Books):
“OM (KATHA)...
May Brahman protect us,
May He guide us,
“OM - PEACE, PEACE, PEACE...”
Singurul cuvant care nu a putut fi “tradus” din sanskrita in engleza, a fost “OM” - cuvant “de neinteles” in “toata lumea”… Sa fie chiar asa?! Iar in prefata lucrarii autorul ni-l explica: ”OM” - symbol of Brahman or God - is to hindus Divine … and has a solemn resonance, indefinitely prolonged.” Cuvantul OM simbolizeaza legatura dintre fiinta suprema si materie, este cuvantul pronuntat in templele hinduse cu respect, cei ce-l rostesc stand in picioare.
Dar cuvantul DEVA ori DAVA (zeu) nu cumva il aveau si stramosii nostri? SUCIDAVA (orasul zeului SUCI)… MOLDAVA (tinutul zeului MOL). Cuvinte inainte fara nici un inteles, incep sa-si capete o explicatie. Sa fie oare si alte cuvinte “asemanatoare”? Cuvantul “IAMA”, nu este cunoscut in limba romana curenta … dar figureaza intr-o expresie proverbiala, foarte frecventa: “a da iama-n vite (cu sensul de a raspandi moarte-n vite) - “IAMA” este domnul si judecatorul mortilor in religia vedica.
Religia si cultura vedica (dupa Gabriel Gheorghe - “Aspecte metodologice din “Franta a fost romanofona”), au reprezentat cea mai veche manifestare culturala in spatiul Carpato - Danubian. Desi cultura vedica a disparut ca realitate nominala cu foarte mult timp in urma, trairile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale crestinilor, au continuat sa fie practicate de populatia romaneasca, ca obiceiuri transmise de-a lungul mileniilor, din tata in fiu. Este un inceput de proba ca romanii care nu cunosc “crestinarea formala” (fortata) administrativa in istoria lor, sunt crestini dinainte de crestinismul formal.
Sa mai luam un cuvant “pelasgic” si sa vedem cum il trateaza arheologia lingvistica… “BAN” - unul din cele mai vechi din relicvele lingvistice, cotat ca vechi de cel putin 4500 de ani. A participat si el la “roirea” populatiei ariene din spatiul Carpato - Danubian… ajungand pana in Asia Centrala, in scrierea sanskrita, avand sens principal de “Stapan”...Polonezii il vor prelua ca BAN - PAN, iar in greceste el ajunge sa insemne mare, celebru, puternic - Pan. Bine ca cel putin sanskritii nu si “l-au adoptat”… Panonia - provincia Panilor (Banilor); in Romania este intalnit peste tot: BANAT, drumul banului, BANEASA etc.
Acesti Arieni ai spatiului Carpatic s-au raspandit nu numai spre Asia. Ei au “roit” peste tot in lume, determinand explozii de civilizatii ca in Mesopotamia, Egipt, Creta - reprezentand de fapt apogeul preistoriei, apogeul culturii carpatice. Dr Giles (in “Cambridge History of India, paginile 68-70) defineste leaganul Aryenilor ca fiind pamantul Carpatic, avand la sud Balcanii si Alpii la vest. El numeste aceasta prima cultura aryana - Danubian I - caracteristic acestei perioade fiind “Spirala dacica” de mai tarziu. Vasle de lut din aceasta perioada avand mazgalite” spirale” fara sens” ?! peste tot. Sa fi fost ele chiar fara sens… ?? Vom vedea mai tarziu in capitolul “Simbolistica la pelasgi”. Acesti Danubieni, Arieni, spune mai departe Dr. GILES, se raspandesc peste tot prin Europa, ocupand o parte considerabila a Poloniei, sudul Germaniei, intalnindu-se cu barbatii inalti ai rasei nordice (probabil deja pastori) si asimilandu-i. Raspanditi in Balcani - in special in Tesalia -nescapandu-le nimic, cuceresc nu atat prin forta, cat prin pregatirea spirituala… din Troia spre Anatolia, cu toporul ca arma de lupta, de acasa de pe malurile Dunarii, ajungand pana in Troia.
Cultul, ritul inmormantarii prin ardere, crematia -apartinandu-le il raspandesc peste tot. Ritualul incinerarii il vom pastra pana tarziu, de atunci din mileniul al III-lea BC pana cand Zalmoxis il va inlocui pe Gebeleizis. Hindu-sanskritii, Chaldeenii, Egiptenii, Evreii (iudaismul), Crestinii (crestinismul) nu sunt altceva decat transmitatori ai vechii culturi pelasgice, ai culturii vedice.
Cu cat inaintam in timp, cunostintele noastre despre trecut se schimba si ele: daca acum 100 de ani limba sanscrita era declarata un dialect grec de catre Lempriere, azi ni se pare o gluma sau ignoranta crasa.
Studiul religiilor si culturilor antice este ca o Aventura care-ti aduce reflexii a unor idei de neconceput. Te aventurezi in “literatura Teosofica ” sau in “Budhismul Esoteric” si te descoperi purtat din Asia in Europa si de acolo in Africa, doar de niste simple conceptii despre lume, ca mai tarziu sa te lovesti din nou de simbolismul lor. Ele descriu lumea in cicluri de cate sapte (7):
- primele doua rase ca fiind nemateriale;
- a treia sexuata -cea a Lemurienilor -populatie negroida ce ar fi trait pe fasia de pamant ce lega Australia de Africa.
- a patra cea a Atlantizilor
- a cincea rasa umana- suntem noi… ne gasim in mijlocul acestei perioade
- a 6-a si a 7-a vor fi din nou imateriale si cu ele se inchide ciclul.
Vechii arhitecti ai lumii vorbeau despre sapte (7) planete: Mercur, Venus, Pamant, Marte, Jupiter, Saturn si Uranus (Neptun si Pluto nu fusesera descoperite) - cu toate ca unii din ei vorbeau despre sistemul nostru solar ca avand 12 planete !!? Ei numesc pe cei din prima si a doua rasa DEVA ori DAVA...un fel de zei pe care limba sanscrita ii divinizeaza… cuvant pe care invadatorii Arieni l-au adus Hindusilor cu inteles de “Zeu”.
Si daca sarim din indepartata Indie la Traci… descoperim Sucidava ca oras al zeului Suci, Moldava ca tinut al zeului Mol si dintr-o data cuvinte dacice “fara sens” incep sa aibe un nou inteles. Ba mai avem si un oras DEVA. Descoperim ca orase, asezari, tinuturi ale vechii Tracii, ale vechii lumi pelasgice, apartineau unor “zei” din prima sau a doua rasa a lumii. Si cand aceiasi tibetani, elevi ai acelor arieni-sanskriti isi incep rugaciunile cu cuvantul “OM” - acelasi cuvant pe care-l gasim peste tot in scrierile vedice si nici un Upanisad nu incepe fara el, OMUL, omul arian ce leaga fiinta suprema, imateriala, de cea materiala, domina viata.
Va veti intreba daca mai sunt si alte cuvinte sanscrite asemanatoare cu ale noastre. Sigur ca da. Exemplu “PARA” in sens de moneda de schimb, cuvantul “BAN” si ele continua.

CREDINTA
Cand teosofilii se leaga de credinta noastra crestina considerandu-ne ocultisti si dogmatici poate ca au si ei punctul lor de vedere. Daca imparatul roman Traian ne-a cucerit 14% din Dacia transformand-o intr-o provincie romana, nu inainte de a ne fura tezaurul lui Decebal, ne-a dat in schimb Crestinismul cu Dogma (crede si nu cerceta) a Imaculatei Conceptii (Referitor la fecioara Maria) cu Magia, Profetia si Magii cu care incepe Nativitatea (nasterea Domnului Isus). Din punctul acesta de vedere ne redescoperim pe noi crestinii ca dogmatici, oculti, crezand in Magi si Magie Profeti si Profetie, intorcandu-ne de fapt la perioada pelasgica. Cum adevarul nu poate fi niciodata distrus, consider si eu, azi, ca acei esoterici ca, “nu exista religie si nici lege mai presus ca adevarul”!
Am fost nascut crestin, sunt crestin si ma mandresc cu asta; este parte a traditiei poporului nostru, crestinismul ortodox care ne-a facuit sa luptam si… sa murim pentru el...Nu inseamna ca nu voi comenta, insa, Adevarul, asa cum este el.
Pentru aceste religii au murit si mor mii si milioane de oameni; daca in perioada medievala a crestinismului si islamismului s-au varsat tone de sange, s-au adunat prozeliti din varful sabiilor si s-au construit biserici si moschei pe hetacombe de victime umane, aceasta a continuat si continua… Evreii macelariti in mod bestial de hitleristi si prozelitii lor… In numele cui si pentru ce?! Irlandezii din Nordul si Sudul tarii, crestini catolici si protestanti, frati, omorandu-se… pentru ce?! Iugoslavii, trei frati din aceeasi mama si tata, vorbind aceeasi limba, isi aleg trei religii si...se macelaresc.
Nu pot astepta ziua aceea cand Isus, Mohamed, Moise, Budha...Gebeleizis si ZALMOXES se vor cobori pe Pamant sa vada ce se intampla aici, in numele lor… cand de fapt esenta tuturor religiilor este cea a bunului simt si al adevarului, ca lege universala… “NICI O RELIGIE SAU LEGE MAI PRESUS CA ADEVARUL!”.

Dr. Napoleon Savescu

luni, 3 mai 2010

Neamul rumun

Ne-a fost dat să auzim dinspre minţile sceleral-iluminate ale iubitorilor de neam şi ţară că limba română este bună numai pentru sudălmi şi înjurături fiindcă nu poate exprima şi altceva. Ba, le spun porcanilor cu rît de oţel şi obraz de tablă că orice cuvînt poate fi mlădiat în semantica lui după mintea celui care îl foloseşte iar dacă în căpăţînele scopite a acestor eunuci ideologi, prin deschiderea gurii nu pot scoate decît înjurături înseamnă că ei sînt nişte lifte înveninate şi nu limba este de vină.
Mare nenorocire pe poporul urgisit că este tîrît ca vita la cuţit şi nu poate face nimic: revoltă - ba; educaţie – canci; bun simţ – ioc şi atunci nu-ţi rămîne decît să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi cauţi loc sub soare pe alte meleaguri! Dar dacă ai dragoste de neamul care te-a adus pe lume şi care a semănat această torişte cu oasele lui timp de milenii iar mulţi au plătit cu viaţa ca noi cei de astăzi să le purtăm numele, atunci trebuie să ne răsculăm şi să punem mîna pe ciomag. Nu este o întîmplare că tot felul de năpîrci se guguţă şi ne învaţă cum să fim români şi mai ales cine sîntem, de unde venit şi încotro ne este drumul! Am fost mult timp un popor de ignoranţi iar comuniştii au mers mai departe şi au vrut să ne transforme într-un popor de proşti care repetă ca nişte papagali şi se bîţîie ca maimuţele la circ după ,,indicaţiile preţioase” ale ţucalilor, tîmpiţilor şi hahalerelor năimite şi smintite ce s-au vrut profeţi de-o veşnicie a clipei peste neamul mioritic.
Orice învăţ are şi dezvăţ iar prostia şi golănia cultivată cu atîta osîrdie de cei care ne conduc, trebuie să o scoatem din universul nostru spiritual dacă vrem să ieşim din lumea dobitoacelor cuvîntătoare şi să ne asumăm statutul de om! Atunci şi numai atunci vom înţelege de ce strămoşii noştri doreau toţi să ajungă în condiţia spirituală de om, de ce dispreţuiau lăcomia, hedonismul, minciuna şi tot ce duce la depravarea şi pervertirea sufletului. Dragostea de glia strămoşească nu este o fandoseală pe care o cumperi la marginea străzii sau din vreun loc deocheat unde călăritul se face pe bani. Ea se cultivă din familie odată cu laptele mamei şi focul din vatră, cu primele cuvinte spuse şi se simte cu primii paşi prin roua şi iarba de acasă. Acasă nu poate fi decît acolo unde-ţi odihnesc moşii şi strămoşii şi nu acolo unde ţi-au îndestulat maţul şi te-au destrăbălat ca un stricat. Acasă este ţărîna pămîntului îngrăşat cu sîngele neamului care l-a apărat de prădători sau de vicleniile unor minţi criminale şi tot acasă este soarele şi umbra Carpaţilor şi vuietul Mării Negre. Niciodată ,,acasă” nu va putea fi înlocuit cu ,,îmi este bine”, îţi poate fi bine în orice străinătate şi chiar străin poţi ajunge de atîta bine faţă de neamul tău dar ,,acasă” este sentimentul de împlinire spirituală şi de rememorare. De cînd neamul nostru a încercat să păşească în modernitate ne-am trezit înşfăcaţi de gît şi puşi la pământ să nu putem vedea mai înainte ci numai în lungul nasului şi sub jugul nenorocirilor. Mulţi vremelnici cu patimi deşarte s-au oţoit în prostie, hoţie şi viclenie ca să poată ţine cît mai bine jugul în care ne-au pus. Dar nu le-a ajuns trupul de pe care luau şapte piei, ci vroiau şi sufletul să-l prindă în ticăloşiile lor şi să-l vîndă Satanei pentru ceva gologani. Aşa au ajuns să ne fie falsificate istoria, originea şi limba iar aceasta din urmă le-a tîrît după ea şi pe celelalte. Trebuie să ne rămînă viu în minte numele lui A. T. Laurian cu plăsmuirea privind exterminarea dacilor şi înlocuirea lor cu coloni aduşi din tot imperiul roman. Aici este rădăcina răului şi nimeni nu are curajul să o dezvăluie pentru că este mare pericol de sfîrşitul lumii în cultura română! De baştină ardelean, de educaţie doctor (jurist) şi iezuit a ajuns să-şi urască strămoşii pentru că nu dădeau bine, după mintea lui, în cultura occidentală şi săracul nu avea viţă nobilă. Cum mintea îi era la fel de rătăcită ca şi sufletul, a descoperit el la un franţuz nebun o zicere care i-a luminat întunecimea glagoriei. Pe la 1860 musiu Vaillant, franţuzul nebun cu mare venin la rînză asupra neamului get, după ce l-a răstălmăcit pe Eutropiu, scria parcă din balamuc: ,, …S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin; il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. (Dacă el a dat hainele sale soldaţilor răniţi - Traian – el îşi va da viaţa să răzbune pe Longin; el le-a jurat …pentru viitor dacilor că îi va trece pe toţi prin vîrful săbiei şi va spăla crima lui Decebal în sîngele întregii sale naţiuni). Această sminteală a ajuns şi sub nasul doctorului ardelean care, împreună cu doctorii Murgu, Maior, Klain şi Papiu au sucit-o, au răsucit-o pînă ce, trecînd ,,preste plaiuri” au poposit în Bucureşti unde se simţea mare lipsă de inteligenţa lor. Cum prostia nu costă bani, au dat cu generozitate şi acestora din preaplinul lor, astfel ne-am procopsit cu nebunia franţuzului înrădăcinată pe plaiurile mioritice. Fiindcă în acele vremuri, legile româneşti erau mai toate traduceri după cele franţuzeşti, a fost băgată şi această traducere tembelă în cărţile noastre de istorie, iar de aici minciuna repetată de zeci de milioane de ori a ajuns adevăr de necontestat. Laurian a fost sprijinit cu multă vigoare de ciocoimea liberală ca să pună la cale această mişelie pentru că ne scotea pe noi nişte maimuţe prăsite de alte maimuţe necunoscute dar cărora ei le spuneau ,,coloni romani” adică ceva de viţă nobilă. Tot din Franţa au adus şi nebunia latinei populare atunci cînd latina clasică nu le-a ajuns la fabrica de cuvinte pe care o puneau ei pe picioare în faimosul ,,Dicţionariu-Glosariu”, pentru a dovedi că sîntem mai latini chiar decît latinii. Şi dacă B. P. Haşdeu a venit prin articolul ,,Perit-au dacii?” din anul 1871 să scoată din capul românilor această nebunie argumentînd lingvistic şi istoric că totul este un fals, nimic nu s-a mai putut schimba, politicul ciocoiesc ne-a scris o istorie plină de strîmbătăţi. Minciuna a fost bătută în cuie pentru veşnicie. Şi poetul V. Alecsandri supărat pe latinismul lui Pumnul care conducea ,,Foaie” din Cernăuţi şi a discipolilor lui ce îi modificau textele după capul lor, scria la 20 aprilie 1868: ,,Dacă Foaia Societăţii ţine ca să mă aibă de colaborator, pretind ca să mă primească cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciunească din cap pînă în picioare şi să-mi schimbe cuvintele. De este Foaia Societăţii o publicaţie serioasă ce are drept scot de a răspîndi idei şi gustul în public, îi dau mîna cu frăţie, iar dacă această foaie are de gând a cădea în păcatul foilor ardelene, adică a propaga pumnismul cu lepturărismul şi fundăcionismul acestui onorabil profesor…eu unul mă despart de ea ca de o nevastă care îşi pierde cărăruşa…Cînd dracu om înţelege că o literatură ca să fie literatură adevărată, naţională, să-şi ieie izvorîrea din geniul poporului, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”! Această ultimă idee trebuie să o batem cu ciocanul în capul tuturor veneticilor pripăşiţi pe la noi care ne învaţă cine sîntem şi cum să gîndim româneşte!
Chiar mai devreme, cînd nebunia latrinistă abia începuse să dea în clocot, au fost români cu capul pe umeri care le-au spus ,,doctorilor ardeleni” că nu ţin cărăruşa neamului şi adevărului.
Alecu Russo(1819-1859) spune despre intelectualii ardeleni care au adunat pe români în 1848 pe cîmpia Blajului, că le-au vorbit nu în româneşte ci într-o ,,babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte”. El remarcă nu fără temei că latinismul ardelenilor a fost în primul rînd o formă de luptă politică dar vremea lui a trecut şi ,,uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag ce nu-şi mai prinde loc acum”. Cu ironie îşi imaginează în una din Cugetările sale, revenirea pe pământ a lui Ştefan cel Mare în Moldova anului 1855 şi uluirea voievodului în faţa limbii cu totul de neînţeles în care ar fi glorificat de către lingviştii latinişti şi cosmopoliţi: ,,Ce ar face el pe un pământ, unde nu au rămas urme de umbra lui măcar?…Vorba lui nu mai este limbajul nostru…Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor şi Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: Eroule ilustru! Trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi neindefinisibilă pentru meritul neinvincibilităţii tale!…la care lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dînsul, Ştefan-vodă bietul ar holba ochii lui cei înfricoşitori…şi s-ar culca iarăşi în mormînt…”
Că puţea rău sminteala latriniştilor o spune geniul spiritualităţii noastre, M. Eminescu care în articolul ,,Bălcescu şi urmaşii lui” din noiembrie 1877, scrie: ,,Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă, că limba românească pe vremea lui şi ’nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gînduri atît de înalte şi simţiri atît de adînci, încît tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei ,,pomadate” a fost curat în dauna limbii române”. Pe atunci Eminescu se putea exprima neîngrădit şi plin de elocinţă în limba strămoşească a românilor în stare să reproducă ,,gînduri înalte şi simţiri adînci”, acum pentru liftele cazare şi celelalte scursuri specializate în limbism şi pupincurism, aceeaşi limbă este bună numai pentru sudălmi!
Înţeleg eu că trebuie să vi se bage furca în gît să o lăsaţi mai moale? Rîtanilor, prea aveţi fălcile groase şi minte puţină!
Obrăznicia lichelelor latriniste o găsim foarte bine exprimată în fiţuica ciocoimii fanariote Românul din august 1881 ce se pretindea singurul loc unde clocotea adevăratul sînge românesc: ,,Românii ca toate popoarele care păşesc spre progres, nu se mai ocupă de a descoperi cine a fost autohton sau nu”. Ce ciocoi isteţi! Şi astăzi auzi acelaşi argument ticălos atunci cînd vrei să ştii altceva decît ne tot îndobitocesc ei.
Din aceeaşi perioadă avem o scrisoare de la Al Hurmuzachi ce spune: ,,Adevărata şcoală de iubire a umanităţii este patriotismul, precum şi şcoala patriotismului este spiritul familiei. ..Dar tineretul român din Bucovina nu este educat în acest spirit, ci…să ne dezbrăcăm de fiinţa noastră firească şi intimă, de însuşirile noastre particulare, de individualitatea noastră…ca să ne pierdem naţionalitatea română…ca să ne pierdem pînă şi amintirea cine am fost, şi conştiinţa ce am rămas, să încetăm de a mai fi români”. Spune mai departe bucovineanul că cine îşi pierde fiinţa naţională acela îşi rupe singur ,,legăturile cele mai scumpe şi mai sfinte cu poporul, cu originea sa, tradiţiile, datinile, amintirile străbune şi se preface în o fiinţă nouă, cosmopolită, adică fără patrie, fără căpătîi moral”. El cere românilor ,,a nu ne lipi haina cea străină pe deasupra fiinţei noastre, a ne polei cu ea, mulţumindu-ne cu nişte firmituri ale ei pe care le primim în nişte şcoli înstrăinate. ..E mai puţin dureros să te desparţi de patrie, decît a trăi în ea şi a vedea individualitatea, adică toată fiinţa adevărată a poporului pierind şi stîngîndu-se.” Cîtă dreptate avea şi are chiar şi în prezent acest om, dovedind că nici după 150 de ani la noi nu s-a schimbat mare lucru, doar maimuţele care fac circ, dar năravurile au cam rămas aceleaşi! Distrugerea identităţii de neam a fost o acţiune programată pusă la cale de toţi veneticii pripăşiţi prin toriştea străbună dar şi de lichelele noastre neaoşe iar comuniştii i-au pus capac cu făcătura lui Roller. Dau în continuare şi alţi români care s-au opus falsificării istoriei şi limbii cu argumente din diferite domenii.
Theohari Antonescu(1866-1910) este unul din marii ,,uitaţi” ai istoriografiei noastre. Avînd o pregătire solidă şi bun cunoscător a limbilor clasice şi-a permis să judece faptele istorice cu propria conştiinţă şi să tragă concluzii care au supărat rău pe specialiştii cu patalama şi pretenţii. În anul 1889 îşi prezintă teza de licenţă intitulată ,,Cultul cabirilor în Dacia” care este o sinteză asupra celor 19 tăbliţe din plumb, bronz şi piatră unde apar ,,cavalerii danubieni” în diferite ipostaze. Despre lipsa totală a informaţiilor din scrierile creştine asupra cultului cabirilor el le pune pe seama fricii de a nu dezvălui fără voie ceva din tainele acestei religii şi asemănările uluitoare cu mitraismul şi cabirismul pe care le-a înlăturat prin violenţă! In munca sa a constatat cu surprindere că multe fapte ale istoriei noastre vechi sînt ocultate cu bună ştiinţă de către specialiştii în plăsmuiri. În anul 1901, publică lucrarea ,,Lumi uitate” unde în capitolul ,,Dacia, patria primitivă ariană” afirmă pe baza unor probe solide şi sigure la acea vreme că toriştea noastră este ţinutul adevărat al arienilor de unde au migrat către cele patru zări! După aproape 80 de ani aceste ideii sînt acceptate de cultura europeană dar venind din SUA, de la arheologul Marija Gimbutas, care ne-a studiat profund istoria noastră veche, dovedind încă odată ticăloşia şi vanitatea oarbă a gunoaielor ce ne-au tot scris, răscris şi falsificat istoria! Lucrările lui au fost ignorate de către specialişti chiar de la apariţie deşi autorul era un perfecţionist.
Teodor Burada, de profesie muzicolog şi jurist a efectuat în perioada 1878-1915 cercetări de etnografie, muzicologie şi folclor peste tot pe unde a auzit că ar exista ,,insule de români”. Pasiunea şi iubirea fără margini pe care a arătat-o neamului românesc l-au făcut să facă vizite în Istria, Macedonia, Bulgaria, Grecia, Turcia/Bitinia, Cehia(regiunea Walaska), Galiţia, Bucovina, Basarabia şi regiunea de pe malul stîng al Nistrului pînă la Bug. De multe ori a fost primit cu ostilitate de către autorităţile pe unde l-a purtat dorul de neam, ajungînd şi la închisoare sau luînd bătaie pentru că dorea să-şi cunoască fraţii. Strădaniile le-a publicat în mai multe articole ce au fost unite mai tîrziu în broşuri dar specialiştii în istorie l-au considerat nebun iar afirmaţiile lui ,,simple nebunii”. Prin călătoriile făcute el a arătat că chiar după 2000 de ani, neamul românilor era pe aceleaşi locuri pe unde i-a menţionat Efor, Herodot şi Strabon pe geţii ce se întindeau de la Don pîna la Adriatica şi din Carpaţii Păduroşi pînă în Rhodope.
N. Densuşianu de profesie jurist şi bun cunoscător al limbilor clasice a muncit toată viaţa adunînd probe să poată dovedi continuitatea de neam a românilor pe aceste meleaguri atît înainte de cucerirea romană cît şi după retragerea acestora din Dacia. A studiat mii de lucrări şi texte ale scriitorilor antici şi pe baza unui material care şi astăzi uimeşte prin dimensiunile şi valoarea lui ştiinţifică, a scris Dacia preistorică lucrare apărută postum în anul 1913 prin grija fratelui său. El dovedeşte cu probe arheologice, epigrafice şi lingvistice accesibile la timpurile acelea că ţinutul nostru carpatin este leagănul de început al civilizaţiei europene şi de aici s-a răspîndit în sud şi vest unde a intrat în contact cu civilizaţiile mediteraneene. Această lucrare putea fi canavaua pe care să se coase adevărata istorie a poporului român. După descoperirea mea privind leagănul civilizaţiei emeş/sumeriene, a legăturii dintre emegi şi limba română veche şi citirea tăbliţelor de plumb ale strămoşilor noştri ascunse şi în prezent la Institutul de Arheologie din Bucureşti pot afirma că Densuşianu, prin inteligenţă, intuiţie şi o muncă de rob, i-a depăşit pe toţi istoricii cu pretenţii şi mult venin în guşă iar ideile lui sînt în cea mai mare parte corecte! La scurt timp de la apariţia lucrării, Vaticanul s-a uitat strîmb la ea şi a interzis-o fiindcă că nu dădea bine la făcătura fariseilor ce au fost sprijiniţi de vechii greci şi latini în acţiunea de confiscare a religiei geţilor pentru binele şi veşnica lor pomenire! Cred că şi lucrarea lui T. Antonescu a fost îngropată în uitare pentru că specialiştii nu se puteau compromite citînd scrieri interzise sau condamnabile după antereele papistăşeşti sau mioritice. Faptul că lucrarea lui Densuşianu a fost desconsiderată de către pretinşii profeţi ai neamului, se datorează în cea mai mare măsură acestei secături a istoriografiei române numită V. Pîrvan, care din invidie şi ură fără margini a spus numai minciuni despre ideile lui Densuşianu iar toate alegaţiile le-a pus în mistificatoarea Getica unde spune la p. 7: ,,… Nicolae Densuşianu scrie romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă, care la apariţia sa(postumă: 1913) deşteaptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie”. Densuşianu a scris mai multe cărţi despre începuturile feudalismului românesc care au fost considerate de către aceeaşi specialişti, de o probitate profesională fără cusur! Dacia preistorică avea însă un mare cusur, spunea un adevăr distrugător ce le rupea gîtul latiniştilor! Dar duşmani şi mai sălbatici au fost istoricii comunişti ieşiţi din clocitoarea lui Roller care prin anii 1965 se gîndeau să ardă această lucrare la fel cum doreau să facă şi cu tăbliţele de plumb! Şi totuşi pentru aceste monstruozităţi criminale nimeni nu tuşeşte, nimeni nu are dureri de cap de parcă absurdul a pogorît din minţile ,,celeste” ale acestor canalii în Mîrlania, ţara tuturor fărădelegilor!
Identitatea noastră de români autohtoni pe aceste meleaguri, a fost apărată cu multă vigoare de cîteva condeie ce trebuie amintite aici şi numite atît de către prieteni cît şi de către duşmani ,,ideologii românismului”!
Eudoxiu Hurmuzachi(1812-1874) s-a născut în apropiere de Cernăuţi dintr-o familie de boieri moldoveni iar studiile le-a făcut la Viena. Bun cunoscător al limbii germane şi a limbilor clasice, toată viaţa şi-a dedicat-o adunării de documente pe propria cheltuială care dovedesc istoria noastră pe aceste pămînturi. În anul 1872, la propunerea lui A.T. Laurian, preşedintele Societăţii Academice Române, E. Hurmuzachi este primit ca membru. Moare la 10 februarie 1874, la vîrsta de 62 de ani. În luna noiembrie a anului 1874 documentele strînse în casa părintească din Bucovina, ajung cu peripeţii la Bucureşti, constituind fondul principal al istoriografie noastre. Din aceste documente s-au publicat 45 de volume pînă în anul 1942(12 volume Slavici, 10 N. Iorga, 6 volume N. Densuşianu, 4 volume I. Nistor) iar din lucrarea de istorie scrisă de el Fragmente, Eminescu a tradus cam o treime. În anul 1974 UNESCO a inclus pe E. Hurmuzachi printre figurile de seamă ale culturii române cu merite remarcabile în istoriografia Europei centrale. În prezent ,,patrioţii români”, pentru a avea merite, se bulucesc să fie stipendiaţi de serviciile secrete din afară ce doresc să fim străini în propria ţară!
Gheorghe Hurmuzachi, fratele lui Eudoxiu, scria în 1865 către Asociaţia Naţională din Arad: "Limba română, scumpă moştenire de la străbunii noştri, a ajuns prin întunericul secolelor, prin vijeliile trecutului, după atîtea lupte cu hunii şi cu avarii, cu turcii şi cu tătarii, omogenă, una şi nedespărţită pînă la noi, în secolul XlX carele se mîndreşte a fi înaintat mai mult cultura românilor decît toţi premergătorii săi. Şi tocmai noi am fi acei care am voi să izbim în unitatea limbii, care am voi să sugrumăm mîndria şi mîngîierea noastră, simbolul măreţ al unităţii poporului român? Credem că nu se va afla român bun şi fiu sincer al naţiunii care să nu cheme blăstămul asupra bărbaţilor care vor putea şi nu vor voi a contribui spre a se delătura dezbinarea ameninţătoare în sînul limbii materne”! Cinste acestei spiţe de români curaţi.
B. P. Haşdeu (1834-1907), născut în ţinutul Lăpuşnei, pe malul drept al Nistrului, istoric şi lingvist a scris numeroase studii împotriva celor ce doreau să ne prezinte ca sălbaticii Europei sau scursura imperiului roman. Contemporanii l-au privit cu suspiciune şi chiar dispreţ pentru că îi punea pe toţi în buzunar în domeniul lingvisticii iar inteligenţa lui nu lăsa niciodată loc prostiei.
M. Eminescu(1850-1889), născut la Ipoteşti – Botoşani este cea mai sclipitoare minte a neamului nostru, a luptat cu o putere neobişnuită împotriva tuturor lichelelor şi lepădăturilor care au pus stăpînire pe ţară după Unirea Principatelor şi au transformat-o într-un cuib de tîlhari. Acuzaţiile de conservator şi duşman al progresului aduse lui de către ciocoii liberali sînt gratuite, fiindcă el a militat pentru un progres cumpătat bazîndu-se pe resursele noastre de materii prime şi făcut în interesul poporului român iar nu un progres realizat de dragul progresului numai în folosul celor ce controlau şi jefuiau ţara! Ceea ce demasca el ca un adevărat jaf asupra poporului român, s-a repetat şi după executarea lui Ceauşescu - în numele aceloraşi principii - de către cei care l-au slujit pe tiranul comunist! Gazetăria marelui poet este la fel de importantă ca poeziile unde descoperim cu uimire cunoştinţele ample din domeniul istoric, lingvistic, statistic, economic, al psihologiei de grup şi altele. Pentru că nu vroia să fie mai milos cu liftele prădătoare din România acelor vremuri aşa cum a fost sfătuit de multe ori, deţinătorii puterii l-au asasinat iar după aproape 20 de ani de la moarte, minţi sifilitice au lansat povestea că poetul ar fi murit de sifilis! Ura ciocoimii liberale împotriva marelui gînditor a dus la ,,uitarea” întregii scrieri gazetăreşti iar după ocuparea României de către armata bolşevică, această duşmănie a fost preluată de secăturile cazare şi astfel toată gazetăria a fost interzise după anul 1947 la fel ca multe poezii!
N. Iorga(1872-1940), născut la Botoşani, este cel mai mare istoric al nostru. A contestat cu argumente curentul latinist susţinînd că dacii nu au dispărut după cucerirea Daciei de către romani şi au rămas locului după retragerea cuceritorului iar limba vorbită de români are un puternic strat venit din limba dacă. A avut relaţii încordate cu toţi latiniştii şi traciştii precum şi cu politicienii amici ai acestor lichele. A fost asasinat de fanaticii legionari!
Nechifor Crainic, ideologul autotohniei românilor, în guvernul mareşalului Antonescu a ocupat funcţia de ministru la Ministerul Propagandei unde a creat un adevărat program de combatere a comunismului propagat de bolşevici şi de canaliile lor din ţară. Pentru aceasta, după ce România a fost ocupată de trupele sovietice, a fost căutat ca iarba de leac de către cazarii bolşevici, stăpînii de atunci ai ţării sub patronajul trupelor cotropitoare. S-a bucurat de protecţia lui Petru Groza şi Pătrăşcanu, stînd ascuns în Ardeal la un fost student de-al său. În vara anului 1947 Pătrăşcanu i-a promis că guvernul va da o lege privind o nouă încadrare juridică a crimele de război şi el se va putea apăra în instanţă spunîndu-i că se poate preda poliţiei. Cumnatul lui Pătrăşcanu, avocatul Pandrea, s-a angajat să îl apere la proces. Dar a aflat de strategia lui Pătrăşcanu monstrul cazar – Ana Pauker, şi banda ei criminală – legea a fost blocată, Nechifor Crainic a fost tîrît prin puşcării pînă în anul 1962 fără a fi fost judecat şi condamnat vreodată, iar după această dată a fost folosit de comunişti pentru a lovi în emigranţii români care îi criticau. Avocatul Pandrea care o apărase pe Ana Pauker în anul 1936 la Craiova în procesul privind atentatul săvîrşit de secătura comunistă în Senatul României în anul 1920, a făcut ani grei de puşcărie!
Vedem cu surprindere, că cele trei curente privind originea limbii şi a poporului român – latinist, tracist şi slavist – sînt aduse din străinătate de către români smintiţi sau lichele pripăşite pe la noi şi au avut (dar au şi în prezent) ca scop înstrăinarea neamului mioritic de la firea lui firească şi de la tradiţiile lui astfel ca orice tîrîtură să-şi poată şterge picioarele mizere de obrazul nostru!
Pentru a dovedi că toată mas-media ne supune unui proces abominabil de îndobitocire, amintesc faptul că zi şi noapte ni se prezintă ca modele numai curve aduse de pe marginea străzii, idioţi, lichele, violatori, politicieni cu minţile întîrziate, manipulatori, mişei, dar niciodată oamenii de valoare ce ar putea punea umărul la propăşirea neamului fiind o cale de urmat şi pentru alţii. Din mulţimea acestor români adevăraţi ţinuţi într-un anonimat total, amintesc doar două nume, foarte cunoscute şi respectate în străinătate dar aproape necunoscute şi blamate acasă, adică în România: muzicianul de excepţie Gheorghe Zamfir şi caricaturistul nepereche Ştefan Popa Popa’s.
Să amintesc şi cum s-au folosit duşmanii noştri de nebunia latinistă ce susţine că după exterminarea dacilor şi repopularea provinciei cu coloni din tot imperiul roman(nu cu italici!) în decurs de cîteva sute de ani s-a format poporul român în Dacia traiană – adică Ardealul care este leagănul acestui neam? Amalgamul etnic adus din tot imperiul s-a dezvoltat într-un popor distinct, vorbitor de o latină populară ce a cucerit mai întîi pe toţi locuitorii din Ardeal, apoi s-a revărsat peste munţi în Moldova şi Ţara Românească pe care le-au luat în stăpînire. Te întrebi plin de uimire, oare aceste teritorii de peste munţi nu erau locuite sau popoarele cotropite de români au fost supuse unui puternic proces de deznaţionalizare? Cum nebunilor nu le trebuie minte, tot aşa latriniştii noştri ne-au pus pe tavă celor ce doreau numai rău să ne facă. Teoria panslavismului asupra românilor se sprijină tocmai pe această inepţie – că românii un popor străin, de prădători – ar fi cucerit populaţiile băştinaşe formate din moldoveni, valahi şi ardeleni amestecaţi cu slavi şi chiar slavizaţi, deci este un stat multinaţional de cuceritori care trebuie desfiinţat. Dogma a fost îmbrăţişată de PCR la 1921, care numai român nu era iar în prezent este vînturată de ,,industriaşii holocaustului” în frunte cu Ellie Wiesel. De aceea mozaicii spun că au fost pe plaiurile mioritice mult înaintea noastră, odată cu ocuparea romană făcînd parte din aceste trupe de stăpîni, iar noi românii am apărut ca popor în secolele X-Xl!
Trebuie la nesfîrşit să trăim în această minciună a latinităţii adusă de aiurea de indivizi care s-au gîndit numai la cîştigul şi sminteala lor fără a cîntări şi ce rezultă din această acţiune şi cu parul ne-au băgat în cap tîmpenia la zeci de generaţii?

Eu am făcut un pas mare pe drumul dezrobirii spirituale a poporului rumun dar trebuie continuat cu:
- accesul liber la tăbliţele de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucureşti, cele de la mănăstirea Sinaia şi alte dovezi arheologice cu scriere getică din ţară.
- analizarea arheologică şi spirituală a urmelor lăsate de neamurile noastre care s-au răzleţit în cele patru zări.
- efectuarea de copii sau fotografii după tăbliţele de plumb descoperite în Bulgaria, Anglia(Salisbury), tăbliţele sacre din aur ale orficilor şi cele de plumb care au circulat în secolele ll-lV al erei creştine, în imperiul roman fiind considerate cu puteri magice şi care sînt în număr important prin muzeele Europei.
- cumpărarea sau copierea electronică a celor 20 de cărţi despre eseni scrise de românul maghiarizat Edmont Bordeaux-Szekeley şi The Origin of Christianity precum şi altora legate de istoria noastră vechi şi traducerea lor în limba română pentru a se putea reconstitui vechea cultura strămoşească.
- scrierea adevăratei istorii a ţinuturilor noastre şi a poporului mioritic începînd cu mileniul Vl î.e.n. pînă la descălecarea voievozilor şi formarea statelor feudale româneşti.
Asemenea muncă poate fi făcută numai de oameni care nu au prejudecăţi, sînt sinceri cu sine şi curajoşi, fiind plini de generozitate.

Ec. Constantin Olariu Arimin
*preluat de pe www.ariminia.ro