PESTE O MIE DE ANI DE INTERZICERE A DENUMIRILOR DAC/DACIA

Motto: “Si când propria ta viatã singur n-o stii pe de rost sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?” Mihai Eminescu, Scrisoarea I

“Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvatã.” Mircea Eliade


DESFIINTAREA MEMORIEI EXISTENTEI DACILOR A FOST INITIATÃ DE TIMPURIU - OSTILITATE PRIMARÃ

Ostilitatea romanilor fatã de formatiunile statale dacice din bazinul hidrografic al Dunãrii, din spatial carpato-balcano-danubiano-pontic, a început în momentul în care acestia au înteles cã, în timp ce dacii erau în mãsurã sã-si asigure, cu forte proprii, mijloacele de supravietuire din teritoriile pe care le ocupau, ei, romanii, erau obligati sã-si procure elementele de subzistentã prin jaf si cuceriri armate din zonele limitrofe.

Astfel, pe mãsurã ce romanii cuceresc pe rând Nordul Africii, Galia, Asia Micã, Egiptul etc., formatiunile dacice se coaguleazã într-un stat unitar, a cãrui mãrime creste semnificativ, pânã când, pe timpul lui Burebista, acesta acumuleazã puterea care-i permite sã fie considerat chiar arbitru al vietii politice de la Roma.

Poetul roman Horatius Quintus Flaccus (68-8 i.e.n.) releva într-una dintre “Satirele” sale, starea de spirit a romanilor si grija acestora fatã de pericolul care l-ar fi reprezentat dacii, care-si apãrau cu îndârjire teritoriul:
“Hai bunule,... ce-ai mai auzit despre daci?”

RÃZBOAIELE DACILOR CU ROMANII

Dupã începutul rãzboiului cu dacii, din anul 101, Traian face un efort exceptional sã pãtrundã spre inima Daciei si prin defileul Dunãrii la Cazane, croindu-si drum, sãpat în stâncã, pe peretele vertical de pe malul drept al fluviului, navigabilizând canalul Simplegade, Sip, de la Portile de Fier.
În acest fel, atacând pe douã fronturi, a reusit Traian, în anul 106, sã cucereascã Dacia, dar numai o treime din teritoriul sãu, care include minele de aur, de alte minerale si de sare, inclusiv cãile de acces.

Dominatia romanã în Dacia, din anul 106 pânã în anul 271, a întâmpinat o rezistentã permanentã din partea dacilor, care, dupã cum sintetizeazã Nicolae Iorga, s-a manifestat cu conflict armat, în 100 din totalul de 165 de ani.

ANARHIE MILITARÃ LA ROMA

În imperiul roman, între anii 235 si 284 e.n., se declanseazã o puternicã stare de “anarhie militarã” cu neîntrerupte rãzboaie civile, ceea ce face ca la conducerea statului sã se succedã peste 25 de împãrati si coîmpãrati, exact atunci când la granitele imperiului apar populatiile migratoare. În anul 238, se produce primul atac al dacilor, aliati cu carpii si cu gotii, la frontiera românã de la Dunãrea de jos.

ÎMPÃRATII ROMANI CONFIRMÃ EXISTENTA DACILOR

Spre sfârsitul perioadei de dominatie romanã, cinci împãrati, dupã rãzboaiele cu dacii rãzvrãtiti, si-au luat titlul aureolat de “Carpicus Maximus” si de “Dacicus Maximus”: Maximus Tracul în anul 236; Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 si Aurelian în anul 273. Se demonstreazã astfel cã dacii, ca populatie în zonã, erau o prezentã reala, chiar si dupã încheierea perioadei de stãpânire romanã în Dacia.

DIN 253 e.n. ÎNCEPE PÃRÃSIREA DACIEI

În anul 253 e.n., ca urmare a pustiirilor repetate, începe un exod masiv al pãturilor înstãrite din provincial Dacia Traiana spre regiuni mai protejate si mai bine ferite de pericole, din imperiu.

În acelasi an, Gallenius (260-268), din 253 co-impãrat pe lângã Valerian (253-260), tatãl sãu, nu poate împiedica nici constituirea în Gallia, pentru 15 ani, a unui stat independent de Roma.

REGALIANUS REFACE DACIA LA 258 e.n.

Dorinta geto-dacilor de a se elibera de dominatia romanã s-a manifestat prin împãratul Regalianus (258-268), prezentat de cercetãtorii Ion Pachia Tatomirescu si Constantin Pascu-Tasbuga, citati de profesorul Augustin Deac. Regalianus, fiind din neamul geto-dacilor, dupã ce pe plan local a fost proclamat împãrat, fãrã sã ajungã la Roma, reuseste sã refacã o Dacie independentã cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunãrii, din amonte de Viena, din Boemia panã la Nistru si Bug.

În “Scriptores Historiae Augustae”, scrisã de Trebollio Pollio, se precizeazã “Regalianus... de neam dac... fiind chiar rudã cu însusi Decebal...”.

SUPLICIA DRYANTILLA, SOTIA SA, IMPUNE LA 270 RETRAGEREA ROMANILOR DIN DACIA

Desi Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptã de Gallenius, în 268, regatul sãu dacic îsi continuã totusi existenta sub conducerea sotiei sale, Suplicia Dryantilla, (268-270) pânã în anul 270, an în care Aurelian este constrâns sã înceapã tratativele pentru retragerea din Dacia a unitãtilor armate romane. Dupã retragerea Aurelianã, din anii 271-175, imperiul roman se confruntã cu o puternicã ofensivã a rãspândirii noii religii crestine.

PERSECUTII ANTICRESTINE ÎN PERIOADA 303 - 313 e.n.

Edictul imperial din anul 303 condamna cu vehementã pe adeptii noului cult religios crestin, ceea ce conduce la un puternic val de persecutii din timpul domniei lui Diocletian (284 -305). [...] Documentele istorice înregistreazã un numãr deosebit de mare de martiri, în vechiul teritoriu dacic din Dobrogea, din dreapta Dunãrii, la Tomis (Constanta), Axiopolis (Cernavodã), Halmyris (Razelm), Dinogetia, Noviodunum (Isaccea), Durostorum (Silistra).

OFICIALIZAREA CRESTINISMULUI DE LA 313 e.n. CONSTANTIN CEL MARE LA BIZANT

Proclamarea, prin edictul imperial de la Mediolanum, Milano, din anul 313, a libertãtii de credintã si a egalitãtii în drepturi, pentru toti crestinii din imperiul roman, face ca persecutiile împotriva acestora sã înceteze.

În anul 325, Constantin cel Mare (324 - 337), protector al crestinismului, instalat la Bizant ca unic suveran al imperiului Roman, a convocat primul Conciliu Ecumenic, tinut la Niceea, undese pun bazele dogmatice, liturgice si canonice ale bisericii crestine.

Noua structurã organizatoricã ecleziasticã este baza viitorului ortodoxism, cu specificul propriu de conducere autocefalã a bisericii.

ROMA PIERDE DIN IMPORTANTÃ

Roma pierde din importantã, iar structura superioarã ecleziasticã, a vechii religii pãgâne, adoptã crestinismul sperând sã-si pãstreze totusi o anume notã de independentã.

În anul 330, noile reforme constitutionale fac ca senatele din Roma si din Constantinopol sã devinã simple consilii orãsenesti.

ALIANTA DACILOR CU GOTII

Gotii, rãzboinici instalati în teritoriul dacic de la nord de Dunãre, dupã ce s-au aliat cu dacii localnici au preluat conducerea ostilitãtilor militare împotriva imperiului roman de la sudul Dunãrii. Confruntarea l-a determinat pe împãratul Constantin cel Mare sã încheie cu acestia o pace, în anul 332, pentru o duratã de 30 de ani, în care conflictele armate înceteazã. Alianta dacilor cu gotii nu este bine vãzutã de Roma ecleziasticã.

RUPTURA DACILOR CU ROMA, MOTIVATÃ RELIGIOS

Perioada de dominatie romanã în Dacia de la nord de Dunãre si ultimele persecutii religioase de dupã anul 303, la care au fost supusi locuitorii din Dobrogea, din Scytia Minor, i-a îndepãrtat pe daci de Roma si i-a fãcut sã se apropie mai mult de noile structuri religioase de la Constantinopol.

OSTILITATE ÎN PLAN RELIGIOS

În plan religios, una dintre acuzele grave pe care Roma crestinã ecleziasticã le aduce celor de la Constantinopol este cã acestia, pe baza curentului “origenist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de dogma proprii religiei geto-dacilor. Ca exemplu Silviu N. Dragomir îl citeazã pe teologul alexandrin Origene, apologet crestin(185 - 254 e.n.), care, apãrându-si optiunile “împotriva lui Celus”, consemneazã: “Apoi, fiindcã noi crestinii cinstim pe cel prins si mort, el crede ca noi am fãcut la fel ca getii, care îl cinstesc pe Zamolxe...”.

Rezultã cã ostilitatea fatã de tot ce era de sorginte dacicã, chiar si cu privire la practicã religioasã, dãinuia mai de mult, de dinainte de oficializarea religiei crestine din 325.

PARALELE DACO-CRESTINE

Cu privire la paralela între religia zalmoxianã si religia crestinã Mircea Eliade remarcã concludent cã: “Nemurirea geticã devine nemurire crestinã...”.

Simion Mehedinti precizeaza cã strãmosii nostri autohtoni geto-daci au fost “pe jumãtate crestini înainte dea se fi ivit Hristos pe pãmânt”.

ROMA ECLEZIASTICÃ, CA PUTERE POLITICÃ

Nemaiavând acces la forta armatã, care acum era dirijatã din noua capitalã a imperiului, structura ecleziasticã de la Roma, de dupã anul 325, îsi consolideazã mai mult pozitia politicã, întelegând sã stãpâneascã prin religie, ceea ce pânã atunci rezolvaserã cu forta armelor. S-a încercat o apropiere si cu dacii de pe ambele maluri ale Dunãrii, dar dacii care adoptaserã crestinismul direct de la sursã, datoritã si pozitiei geografice mai apropiate de Constantinopol, au refuzat sã colaboreze cu trimisii Romei, în care au recunoscut atât pe reprezentantii militarilor pe care-i alungaserã cu cca. o jumãtate de veac în urmã, cât si pe continuatorii clericilor, care dirijaserã mãsurile de represiune a fratilor lor din dreapta Dunãrii, din Scytia Minor.

Refuzul dacilor de a colabora cu Roma înseamnã si refuzul cooperãrii economice, cãci aici în Dacia era principalul izvor de resurse alimentare si de subzistentã. Astfel Roma este împinsã spre mãsuri extreme.

IMPUNEREA INTERDICTIEI ASUPRA DENUMIRILOR DE DAC SI DE DACIA LA 362

Ca urmare, structura ecleziasticã dela Roma, refuzatã de daci, întelege sã-i pedepseascã pe acestia, interzicând cu strictete pânã si pronuntarea numelui de dac si de Dacia, începând din vremea împãratului Iulian Apostatul (361 - 363). Chiar si Traian este pus la index de bisericã, ca persecutor al crestinilor.


IULIAN APOSTATUL NU-I AGREEAZÃ PE DACI

Iulian Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea etnicã de geti cu cea falsificatã de goti, pe baza prezentei vremelnice, de moment, dar reale, a gotilor în zonã.

Împãratul Iulian Apostatul, desi de acord cu interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia, si-a câstigat titulatura datoritã stãrii de conflict cu biserica, deoarece încercând sã renunte la crestinism, ia o serie de mãsuri anticrestine (a redeschis templele pãgâne si a dat un edict de tolerantã pentru pãgâni, donatisti si evrei), fapt care i-a adus cognomenul de “Apostata”. Mãsurile au fost revocate la moartea sa (363).

ISTORICII ANTICI INTERZISI PENTRU PASAJELE ÎN CARE SE REFERÃ LA DACI SI DACIA

Interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia a presupus si a condus si la scoaterea din circulatie a scrierilor anterioare, cu referire la daci, situatie care a fãcut sã disparã din operele din antichitate peste 200 de referiri a numerosi autori greci si romani, dintre care cei mai importanti au fost: Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus, Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio Cassius Cocceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero, Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp, Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius, Frontius, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din Alexandria, Hieronimus, Horatius, Iordanes, Iulian Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian din Samosata, Ammisnus Marcellinus, Meandru, Trogus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bãtrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptolemeu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu, Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus, Vergilius, Xenophon.

EUTROPIUS, LA 364 e.n., ÎI OMITE PE DACI

Primul care aplicã aceastã interdictie este istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care, la 364, spune cã “daci” nici nu mai existã, cã acestia au dispãrut din istorie când au fost cuceriti si învinsi de Traian.

EMINESCU – “RUGÃCIUNEA UNUI DAC”

Aflând de aceastã formã de persecutie, Eminescu scrie “Rugãciunea unui dac”, în anul 1879, în care redã miezul conflictului de la data când s-a hotãrât interdictia de a se mai folosi numele de Dacia si de daci. Cu alte cuvinte, de atunci, de cu peste 124 de ani în urmã, fatã de azi, Eminescu aflase de interdictia impusã în secolul IV în privinta utilizãrii denumirilor de dac si de Dacia. Cu înãbusita revoltã, din postura crestinului lovit, care se roagã pentru dusmanul sãu, el spune: “Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec/Pân-ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec/Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã/Sã binecuvânteze pe cel ce mã împila/Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste/C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste/Si-acela dintre oameni devinã cel dintâi/Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune cãpãtâi/Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã/
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã/Si-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroana scumpã/Ce-o sã asmute câinii, ca inima-mi s-o rumpã/Spre ura si blesteme as vrea sã te înduplec/Sã simt ca de suflarea-ti, suflarea mea se curmã/Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã.”

ROMA – AUTORITATE CRESTINÃ SUPREMÃ

Roma ecleziasticã, mostenitoare a unei structuri organizatorice în care experienta din timpul vechii religii îsi spune cuvântul, se preocupã intens sã-si dobândeascã un anume grad de influentã si importantã fatã de Constantinopol.

Aceasta chiar reuseste, când în anul 375 episcopul de Roma obtine recunoasterea autoritãtii supreme în cadrul bisericii crestine, ca apoi în anul 380, prin edictul de la Thessalonic, structura ecleziasticã de la Roma, precursoare a catolicismului, sã se impunã ca religie de stat, adoptând principiul conducerii centralizate a bisericii.

În anul 391, are loc interzicerea tuturor cultelor pãgâne, iar crestinismul este decretat unica religie a imperiului.

DIVIZAREA IMPERIULUI ROMAN DE LA 395 e.n.

Totul se consolideazã ca “putere de stat si structurã ecleziasticã proprie”, din anul 395 când, dupã moartea împãratului Theodosius I, Imperiul Roman este divizat si atribuit spre conducere celor doi fii ai fostului împãrat: Flavius Arcadius, împãrat al Imperiului Roman de rãsãrit, având capitala la Constantinopol si structurã ecleziasticã precursoare ortodoxismului; Flavius Honorius, Împãrat al Imperiului Roman de apus, cu capitala la Ravenna, cu structura ecleziasticã precursoare a catolicismului.

PRIMATUL ONORIFIC AL PAPEI DE LA ROMA

În anul 451, la al patrulea Conciliu Ecumenic al bisericii crestine de la Calcidom, se proclamã egalitatea între Scaunul Episcopal din Constantinopol si cel din Roma, recunoscându-i-se Papei de la Roma primatul onorific, gratie vechimii Scaunului sãu, de când functiona clandestin în catacombele de la Roma. Dar faptul în sine a adâncit prãpastia dintre cele douã biserici, care acum se îndreaptã cu pasi siguri spre schisma ce va surveni în douã etape, una pe duratã mai scurta în secolul IX si alta definitivã, în secolul XI.

CÃDEREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

În 4 septembrie 476 e.n. cade imperiul roman de apus. Ultimul împãrat roman, Romulus Augustulus (475 - 476), este detronat de Odoacru, cãpetenia mercenarilor germanici, care trimite la Constantinopol insignele imperiale ale fostului Imperiu Roman de apus.

Interdictia de folosire a numelui de dac si de Dacia se mentine cu strictete.

IORDANES, SALVATOR AL INFORMATIILOR DESPRE DACI

În anul 551, Iordanes, folosind cheia get-got, preia importante date istorice despre geto-daci în lucrarea sa “Getica”, intitulatã si “Despre originea si faptele Getilor”.

În dorinta de a conserva date istorice condamnate la pieire, Iordanes, dupã ce ia cunostintã de Istoria Gotilor scrisã de Cassiodor (480 - 575 e.n.) în 12 volume, azi dispãrutã, pe care a lecturat-o, dupã spusele sale, în trei zile, adaugã la aceasta date din istoria geto-dacilor, despre a cãror pomenire stia cã existã interdictia impusã de Roma ecleziasticã.

Astfel, la istoria mai recentã a gotilor (sositi în 235 e.n.), el include date din multimilenara istorie a getilor, declarând: ”Am fãcut în expunere unele adaosuri potrivite, din istorici greci si latini, amestecând în cuprins, la mijloc si la sfârsit, multe pe care le-am socotit utile”. Desi intituleazã cartea “Getica”, el atribuie întreaga istorie prezentatã gotilor. Acea inversare de denumiri, get-got, a salvat de la cenzura vremii importantele informatii din opera lui Iordanes, care-i priveau pe daci si care astfel au fost preluate, menajate si pãstrate cu grijã de cei interesati, ca fiind mãrturii de istorie anticã a popoarelor germanice. Eroarea a fost înlãturatã în 1853 de Iacob C. Grimm.

HEINRICH PANTALEONIS, LA 1571, CONFIRMÃ SALVAREA INFORMATIILOR DESPRE DACI

Cãrturarul Heinrich Pantaleonis prezintã în “Cartea eroilor natiunii germane”, tipãritã la Basel, între anii 1562 si 1571, date istorice din “Getica” lui Iordanes si le conferã contemporaneitãtii. Dar, referindu-se de la Zamolxe, la Burebista si Deceneu, el evoca de fapt “eroi ai natiunii dacice”, informatii salvate astfel de crunta cenzurã a vremii impusã de structura ecleziasticã de la Roma.

PRIMA SCHISMÃ DE LA 863 e.n.

În anul 863 e.n., ca urmare a accentuãrii diferendelor dintre conducerile politico-religioase ale celor douã centre de influentã cu capitalele la Constantinopol si Roma, se produce prima schismã care dureazã patru ani (863 - 867 e.n.) si se încheie dupã îndepãrtarea din functie atât a conducerii politice (împãratul Mihai al III-lea, 842 – 867 e.n.), cât si a celei religioase (patriarhul Fotie), ale celor din Rãsãrit. Apusul era condus religios de Papa Nicolae I (857 - 867).

Ing. Dan Ioan Predoiu
*articol preluat din Dacia Magazin, octombrie 2004