Aurul dacic

Aurul dacilor. Intre mit si realitate, intre imbogatire si blestem

Oriunde si oricind a fost vorba despre aur, isteria imbogatirii a dominat omenirea. Fabulatii si legende care de care mai uimitoare, s-au pravalit spre urechile celor avizi de senzational metamorfozindu-se cu rapiditate, capatind noi elemente inventate la gura sobei. Deosebit de incitante povestirile despre aur ajung la cei dornici de imbogatire rapida, provocind adevarate exoduri catre locurile de origine ale acestor legende. Cu toata circumspectia asupra acestor fabulatii trebuie recunoscut faptul ca nici o legenda nu s-a nascut fara un capat de ata care sa fi fost innodat la realitate.
Ultimii ani au readus in actualitate, poate mai furtunos ca niciodata in decursul istoriei, comorile dacilor din Muntii Orastiei. Dupa fabuloasele cantitati de aur si argint care au luat drumul Romei cind Traian si-a instalat talpa in Dacia, dupa zecile de mii de monede descoperite pe la 1500 in albia Streiului de niste pescari, monede ce valorau cit o suta de mii de soldati cu armuri si cai la un loc, dupa alte zeci de descoperiri intimplatoare care au reusit sa imbogateasca generatii intregi si, nu in ultimul rind, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice stiintifice care nu au scos la suprafata aurul mult visat de aventurieri, se parea ca povestile despre aurul dacilor s-au cam terminat.Muntii Orastiei au ramas pret de citeva decenii in liniste. Pe timpul verilor doar, echipe de arheologi mai cotrobaiau prin cetatile lui Decebal facind sapaturi intr-o acuta lipsa de tehnologie si de mijloace financiare.
Scriam "se parea" ca povestile s-au terminat si ca linistea s-a asternut peste tinuturile de unde Burebista tuna acum mai bine de doua mii de ani sa se stirpeasca viile. Tinuturile acestea blestemat de frumoase n-au fost nicodata parasite. Mai cu frica in sin, mai cu sabia in mina, mai cu voia lui Zalmoxis, oamenii au ramas statornici pastrindu-si traditiile, identitatea si, nu in ultimul rind, aurul mostenit din mosi stramosi. Ei si-au ascuns aurul de lacomia si rapacitatea celor care le calcau paminturile sau erau la putere. Rind pe rind mai intii de romani, apoi de hoardele migratoare, de voievozii avizi de aur, de grofi lacomi si dornici de lux, de chiaburi, de comunisti de tot felul de aventurieri care nu se dadeau in laturi de la nimic pentru un pumn de galbeni. Si l-au ascuns in cele mai felurite locuri.In pamint, in zidurile caselor, prin poduri si cocini, pe sub cusca cinelui ferit de ochii si dorintele amatorilor de metal galben.


Aurul jurat

Multi din cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe cealalta lume si secretul locului pe care il alesesera pentru siguranta averii lor. Treceau ani pina cind din acele locuri erau decoperite mai mult sau mai putin intimplator. Mostenitorii de citeva generatii sau aventurieri in cautarea imbogatirii rapide il descopereau si fie il vindeau, fie il ascundeau in locuri numai de ei stiute. Daca descoperirea se facea de mai multi oameni urma imparteala. Si cum comercializarea aurului a fost totdeauna anevoiasa, de cele mai multe ori, in asteptarea unor momente prielnice,descoperitorii il ingropau la rindul lor urmind un ritual mostenit din cele mai vechi timpuri.Toti cei care aveau parte din acest aur, jurau sa nu se atinga de locul cu pricina decit impreuna .Daca unul dintre ei murea, aurul raminea pentru totdeauna in acel loc, ceilalti trebuind sa renunte la el de frica blestemului. Blestemul insa exista nu numai pentru cei ce jurasera. Aurul raminea acolo purtind cu el blestemul peste sute si mii de ani pina cind cineva se incumeta sa-l atinga. Speculatii sau nu, evenimente reale s-au derulat de-alungul timpului, relevind ca legatura dintre aur si nenorociri nu este una tocmai intimplatoare.
Marin V. din satul Ludesti la 52 de ani observa intr-o noapte in gradina sa un foc nefiresc. Flacara avea cam o jumatate de metru inaltime si pilpiia incet de o culoare albastruie si durind mai putin de un minut. Marcind locul merge in casa si ii povesteste nevestei. Cu tot avertismentul ei, dis de dimineata se apuca de sapat si descopera o oala din lut plina de galbeni. Bucuria lui era fara de margini, la fel cu ingrijorarea femeii care se temea de blesteme. Dupa o disputa aprinsa Marin se lasa induplecat de rugamintile femeii si ingroapa aurul. Dar in alt loc, numai de el stiut. In acea seara nevasta isi gaseste barbatul paralizat in grajd. El traieste si acum de peste sapte ani. Incapabil sa rosteasca ceva, incapabil sa-si aminteasca locul in care si-a ascuns averea lui de o noapte.
Milan S. din Gradistea de Munte, bastinas al Muntilor Orastiei stia de la bunicul sau ca undeva prin curtea vecinilor in noaptea Sinzienelor prin treizeci si ceva se aratase foc mare. Minat de saracie si lacomie Milan cauta noptile pe bijbite prin ograda alaturata fara ca vecinul sa prinda de veste. Acesta se trezea de dimineata gasindu-si curtea scormonita si nu pricepea ce se intimpla. Cirtitele nu faceau gropi asa de mari.Intr-una din zile vecinul observa o sapatura mai mare ca de obicei. Puse mina pe lopata si incepu sa dea la oparte pamintul afinat din groapa. Pe la jumatate de metru, cind pamintul devenise mai tare, gasi doi bani de aur. Pe atunci pe la Gradiste tot veneau arheologi care sapau la Cetate. Chema pe doi, le povesti patania si le dadu monedele. Primi pentru fiecare cite 30 de lei. Dupa 37 de ani la o nedeie in Costesti, Milan, baut, se lauda in crisma satului ca are ascuns atita aur cit sa cumpere tot satul. Prietenii il crezura si pusera fel si fel de pariuri.Incinsi de bautura pornira prin bezna impreuna cu Milan spre locul cu pricina. Pe drum acesta apuca sa le spuna ca a gasit aurul in curtea vecinului sau. Cind treceau puntea de lemn peste riul Gradistei aceasta s-a rupt. Au cazut cu toti in apa. Nici unul nu pati nimic in afara de Milan. Intr-o apa ce trecea putin peste genunchi il gasira abia dimineata o suta de metrii mai in jos innecat. Locul unde isi ascunsese banii Milan il mai cauta si azi cei care au aflat de aceasta intimplare.
Cind cotrobaie prin memoria lor incarcata de mituri, batrinii locului isi mai amintesc de povestile bunicilor despre Sapta nebuna. Mergind la pascut cu vacile prin virtoapele de la Valea Rea, gasi intr-o zi o usa mare de piatra care dadea intr-o vagauna. Fara teama ea intra si gasi un adevarat tezaur. Doi ciini mari de aur strajuiau o incapere plina de obiecte de aur care de care mai frumoase si mai mari. Deodata usa se inchise in urma ei dar stralucirea aurului era asa de puternica incit inauntru era lumina. Se aseza pe un jilt mare de aur si privind minunatiile di jurul ei adormi.Cind se trezi, linga ea era un animal nedeslusit care bea apa dintr-o scurgere din bolta incaperii. Fiindu-i sete bau si ea. Cind termina de baut usa se deschise dintr-o data si ea iesi la lumina. Pleca intr-o fuga acasa dar spre surprinderea ei nimeni nu o mai cunostea. Cu toate incercarile ei disperate de a-i convinge ca ea este Sapta care a plecat cu o zi in urma cu vacile la pascut, oamenii o priveau uimiti fara a da un semn ca ar cunoaste-o. Pentru ca era curata si ingrijita ,o familie de margineni a luat-o ca fata in casa. In fiecare zi ea isi depana povestea de nenumarate ori celor care se incumetau sa o asculte. Dupa un timp unii au banuit ca ce povesteste ea nu este doar rodul unei minti ratacite si au incuvintat sa o insoteasca la locul cu pricina. Cu mic cu mare au pornit dupa Sapta care urma sa le arate marea grozavie. Dupa o zi itreaga de cautari zadarnice nu gasira nimic.Usa de piatra parca intrase in pamint. Dezamagiti, satenii au lovit-o cu pietre pe Sapta si au alungat-o.Multi ani dupa aceea, cei care bateau cararile Muntilor Oarastiei o inilneau pe Sapta nebuna care cu privirea ratacita si bolborosind mereu, cauta o usa de piatra.
Poate ca aceasta ultima intimplare ar fi trebuit catalogata ca o legenda pitoreasca a locurilor, perpetuate peste ani.Numai ca, la sfirsitul acestui mileniu, o scrisoare anonima anunta o descoperire senzationala facuta de niste studenti care intr-o drumetie au dat peste o pestera plina de aur. Recompensa ceruta era fabuloasa si cei care au primit scrisoarea au luat-o ca pe o gluma. Descrierile pesterii si a obiectelor de aur semanau insa izbitor cu ceea ce Sapta nebuna le indruga cu mult timp in urma localnicilor.
Astfel de istorii si similitudini exista cu zecile prin aceste zone. Odata cu febra aurului, s-a trezit la viata si izvorul legendelor si al vorbelor purtate cu iuteala vintului. Atunci cind moartea vine pe neasteptate, putini sunt localnicii care nu beneficiaza la propriile priveghiuri, alaturi de traditionalele bocete, de birfe rostite in soapta si pe furis. Atunci babele satului sau dupa caz tinerii aduc vorba despre cum mortul cautase sau gasise aur, cum se inbogatise si nu avusese parte de el, despre averile strinse a celor care sunt in viata,despre juramintele calcate si peste toate despre blestemul neiertator al aurului.


Nota bene:

Trebuie sa mai spun ca de mai multi ani, in calitate de jurnalist, observ si cercetez la cele mai inalte cote jaful arheologic din Muntii Orastiei. Aceasta zona de peste 40 000 de hectare este dovada cea mai puternica a continuitatii dacice .Dovezi etnografice si etnologice cercetate si demonstrate de doamna doctor Lucia Apolzan, certifica o locuire extrem de activa si numeroasa a acestor tinuturi in perioada de dupa retragerea aureliana. Alaturi de aceste dovezi ale ilustrei cercetatoare, faptul ca pe o arie asa de mare se gasesc inca in foarte multe locuri aceste comori, dovedeste inca odata o viata economica si politica foarte dezvoltata in acea perioada, contrar parerilor curentului care sustine ca la venirea lui Atilla aici era pustiu. De sapat in cautarea comorilor s-a sapat decind lumea. Daca la o casa din Costesti sau Gradiste nu este un cautator, a urmatoarea sunt doi. Culmea este ca de aproape o suta de ani arheologi de renume ai Romaniei au scormonit aceasta zona fara sa fi gasit macar un singur banut de aur. Cum oare? Sunt ei niste arheologi slabi sau sunt excroci? Personal dupa ce am intervievat zeci de batrini din zona care in tinerete au sapat alaturi de familia Daicoviciu, tatal si fiul, eu inclin sa acord credit celei de a doua variante. Ca taranii au sapat si sapa in continuare nu ar fi un mare pacat. Pacat este comercializarea obiectelor descoperite peste granita acolo unde altii asteapta cu rabdare sa vina vremea cind ne vor scrie istoria.
Intr-o increngatura mafiota in cel mai strict sens al cuvintului, care are in componenta bisnitari, politisti, politicieni de diferite culori, localnici si reprezentanti ai unor fundatii, obiectele de patrimoniu sunt descoperite, evaluate, impartite, trecute peste granita cu complicitatea vamesilor, si vindute la preturi care ating de cele mai multe ori valoarea de catalog. Dupa stiinta mea au fost carate dincolo valori de patrimoniu care au o valoare de aproximativ 7-8 milioane de dolari. Daca taranul care sapa si gaseste, primeste la prima mina maxim douazeci la suta din valoarea adevarata, rind pe rind urcind in ierarhia mafiota sumele se maresc de la o treapta la alta. Este o ineptie sa gindesti ca o astfel de zona poate fi pazita de trei politisi cit are postul de politie Orastioara de Sus. Dar asta este situatia aici si nimeni nu ia nici o masura. Se dau legi peste legi, una mai proasta ca alta care fac din aceasta situatie un paradis al avocatilor care-i pot scoate basma curata pe ticalosi.

Vladimir Brilinsky, Deva, Romania

Falx - arma letala a dacilor

Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului cultural universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii Tilişca, Bãniţa, Căpîlna, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.
Armele se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie al unei populaţii. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arata stadiul la care ajunsese metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.

Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meştşugarii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Atelierele de fierărie descoperite atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.

Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor - FALX DACICA — sabia încovoiată.
Falxul este un soi de seceră mai mult sau mai puţin adusă de vîrf, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma sau pe monumentul de la Adamclisi. Puţinătatea exemplarelor găsite în site urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război, dar cu tot acest impediment s-au găsit exemplare—întregi sau numai fragmente—în aproape toate cetăţile importante cercetate. Acest lucru ne dă o dimensiune a numarului de exemplare existent in epoca de maximă înflorire a statului dac.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei. Un astfel de exemplu îl reprezintă o inscripţie de pe o clădire din castrul Cohortei I Aelia Dacorum. Această inscripţie cu relief reprezentînd sabia dacică conţine şi numele tribunului Claudius Menander care a ţinut sa-şi sublinieze descendenţa dacică prin raportarea la sabia încovoiată.
Mai mult încă una din legiunile participante la războaiele dacice şi rămasă în zona Sarmizegetusei pentru supravegherea zonei şi-a incrustat numele unităţii pe un bloc de marmură prin cioplirea literelor sub forma de sabii si pumnale curbe.
Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.
Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină). Falxul era curbat înspre treimea anterioară curburã care o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor si mai ales in cazul loviturilor la cap..
Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea.
Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.
Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.
Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.
Printre primele reprezentări grafice care ilustrează sabia încovoiată poate fi socotit şi blocul de piatră de var descoperit la Grădiştea Muncelului şi păstrat la Muzeul din Deva. Relieful a fost găsit în afara perimetrului cetăţii şi este de dimensiuni modeste (h=0.83m; lat.= 0.57 m şi grosimea de 0.33 m) şi executat grosolan, conservat într-o stare precară, reprezintă două personaje din care unul în picioare cu o lance în mînă şi altul aşezat pe pămînt, avînd capul acoperit cu o bonetă. Lîngă acest personaj—fără îndoială un tarabostes dac—se vede o sabie curbă, de fapt cu lama dreaptă şi numai către capăt curbată brusc. Naţionalitatea acestui individ este precizată de sabia curbă, figurată în spatele lui. Genul acesta de sabie apare des pe monedele imperiale romane bătute dupa terminarea războaielor de cucerire a Daciei cît şi pe monumentul roman din Britania (B. Mitrea, Sabie dacică pe un monument roman din Britania, în Revista ist. Română, IX, 1939, pag. 264—270)

O altă reprezentare a falxului dacic este pe placa de marmură găsită tot la Grădiştea Muncelului printre ruinele unei clădiri şi aflată acum tot in custodia Muzeului din Deva. Această placă de dimensiuni ceva mai mari ( 1,115 mX 0,57m) şi în cîmpul superior, încadrate de o tabula ansata se află mai multe semne adîncite şi executate sub formă de litere întruchipînd într-un fel artistic numele Legiunii a IV Flavia Felix. Cercetătorii au stabilit ca această legiune a fost cantonată la Sarmizegetusa—probabil prin cîteva detaşamente de supraveghere dupa primul război dacic şi sigur prin mai multe efective după cel de al doilea (Dio Cassius, XVIII, 9, 7). Este relevant faptul că o legiune a ales să îşi graveze numele sub formă de săbii curbate pentru a înţelege faima acestui tip de armă. (M. Macrea, Sargeţia, II. 1941, pag. 133-136)
Faptul că aceste arme au reprezentat principalele trofee luate de catre învingători a făcut ca numarul de exemplare găsite să fie extrem de mic.
Pumnalele curbe—Sica—au fost găsite în mai multe morminte dacice din Transilvania cum sunt cele de la Blandiana (H. Ciugudean, în ActaMN, XVII, 1980, pag. 425—426, fig. 2/1—2),
---Tărtăria(H.Ciugudean; D.Ciugudean, Ephemeris Napocensis, III, 1993, p. 77—79.),
---Călan (Sargetia XXX, Mormîntul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), A. Rustoiu; V.Sîrbu, I.V. Ferencz)
---Osen (B.Nikolov, Trakiijski nahodki ot Severozapadna Bălgaria, în Arheologija—Sofia, XXXII, 1990, 4, fig. 9, 10)
---Tărnava (B.Nikolov, Trakiijski pametnici văv Vracansko, în Izvestija—Sofia, XXXII, 1965, (în NV Bulgariei)
---Călăraşi ( C.S Nicolăescu—Plopşor, Antiquites celtiques, în Oltenie, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, pl. I/6)
---Cetate (în Oltenia) (idem)
---Cugir (I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, II, Bucureşti, 1993, fig. 11)
---Popeşti (jud Giurgiu) (Al. Vulpe, La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, pag. 201, fig. 14/2-3)
---Solotvino (Ucraina Transcarpatică)----cea mai nordică---- (A. Rustoiu, E. A. Balaguri, C, Cosma, Solotvino—„Cetate” (Ucraina Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a doua vîrstă a fierului şi din evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 2002,fig. 4 dreapta)
---Histria ( D.M Pippidi et al., Raporta asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în Materiale, V, 1959, pag. 309, fig.11)
Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană


[1] –Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat aşa-numita «harpe». Este un cuţit mare, încovoiat”
[2] –Radu Vulpe; Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor; Editura Sport—Turism; Bucureşti, 1988
[3] –V. Barbu; Adamclisi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965
[4] –I.I. Russu; Daco-geţi în imperiul roman, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980
[5] –I. Glodariu, E. Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
[6] –Gheorghe Tudor; Armata geto-dacă, Edit. Militară, Bucureşti, 1986
[7] –Nicolae Lupu; Tilişca, aşezările arheologice de pe Căţănaş, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
[8] –I.Glodariu, E. Iaroslavski, opera citată
[9] –N. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Edit. Vestala, Bucureşti, 2002

Cătălin Borangic
www.enciclopedia-dacica.ro

Fierul dacilor

Am copilarit in comuna Mintiu Gherlii, unde razboiul i-a adus pe ai mei din Basarabia. Tatal meu luptase in armata romana pana in ultimele zile ale razboiului. Si nu s-a mai intors acasa ca sa nu-l duca rusii in Siberia, asa cum s-a intamplat cu alti conationali. Liceul l-am facut la Gherla, unde mediul intelectual de aici m-a ajutat sa continui ceea ce incepusem in scoala generala: sa citesc mult, aproape obsesiv.

Am dat examen de admitere la Facultatea de istorie a Universitatii din Cluj. Eram 8-9 pe un loc, dar nu am ezitat nici un moment. Simteam ca acesta este drumul pe care trebuie sa-l urmez. Am avut sansa unor profesori extraordinari, pe care, acum cand cei mai multi au plecat dintre noi, mi-i amintesc cu mare respect. Urmaream cu sufletul la gura cursurile actualului academician Camil Muresan, care, desi preda o disciplina la care eu nu am aderat prin meseria mea, istorie universala moderna, realmente ma fascina. Vasile Vesa, care este acum in pragul pensiei, era asistentul lui si se completau extraordinar. Seminariile sale erau o adevarata incantare.
In anul I l-am cunoscut pe Hadrian Daicoviciu. Era un om deosebit, iti atragea atentia de la bun inceput prin fizicul sau, prin tinuta distinsa, prin intregul comportament sobru, dar apropiat de studenti. Il iubeam cu totii. Am avut sansa ca inca de la terminarea anului I, in vara lui 1969, sa ma ia pe santier cu el, la Fetele Albe, in Muntii Orastiei. Eram acolo studenti, dar si muzeografi, asistenti. A fost o ucenicie extraordinara, in ciuda dificultatilor care existau pe santier. O ucenicie care te marcheaza, ca istoric, pentru tot restul vietii: orele de munca extenuanta, dar palpitanta, traiul in cort, focul de tabara in aer liber, ploile, norii care te inconjoara...
Faptul ca am trait destul de mult alaturi de Hadrian Daicoviciu, intr-un anturaj de oameni de calibrul lui, m-a facut partas la istorioarele, povestile, la disputele lor. Eram la inceput de drum, nici nu indrazneam sa intru prea mult in vorba, fiind impresionat de calitatea inalta a discutiilor, asa ca de la fiecare in parte incercam sa "fur" cate ceva. Mi-aduc aminte de vizitele lui Emil Condurachi la Sarmizegetusa - el era ruda prin alianta cu Constantin Daicoviciu - si de discutiile pe care le purta cu acesta. Nu pot uita serile de la Fetele Albe, cand ne intalneam cu profesori din cele doua Germanii, pe atunci, sau din SUA, veniti sa cunoasca la fata locului miracolul civilizatiei dacice, si cand, in fata unui pahar de tuica care mai dezlega limbile, se discuta despre arheologie, despre epigrafie latina, dar si despre tragicii greci. Eram tanar, ascultam cu atentie disputele din jurul meu si...invatam. Au fost momente unice, fundamentale in formarea mea ca istoric.
Aceasta ucenicie m-a convins sa ma specializez in epoca dacica, drept care, in anul trei, mi-am ales ca teza de licenta Prelucrarea fierului in Dacia, avandu-i ca indrumatori pe Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu. De altfel, alaturi de profesorul Glodariu, am publicat in 1979, la editura Dacia, o lucrare mult apreciata in lumea stiintifica: Civilizatia fierului la daci. Apoi, am extins si aprofundat preocuparile de investigare a culturii materiale dacice in teza mea de doctorat, dezvoltata intr-o lucrare de sinteza, unica in literatura de specialitate, pe care am publicat-o in 1997 sub titlul Tehnica la daci.

Puritatea fierului la daci
Daca ma gandesc bine, inca din copilarie eram fascinat de tulburatoarea poveste a fierului. In loc sa alerg cu ceilalti baieti, imi placea sa stau ore intregi la fieraria din sat, langa Albert baci, un fierar cumsecade, care, ca sa ne impresioneze, izbea cu barosul in fierul inrosit, scotand manunchiuri de scantei. Ramaneam langa el ca sa vad tot lantul operator de prelucrare a fierului - de la incalzirea bucatii de metal la realizarea unei banale potcoave. Placerea de a adasta prin fierarii mi-a ramas si astazi. De multe ori, cand merg pe teren si trec prin fata unui asemenea atelier, opresc masina si ma asez la taclale cu mesterii. Mi-am dat seama ca multe lucruri pe care vrem sa le intelegem in meseria noastra de arheologi le putem descoperi stand de vorba cu artizani care mai practica aceste meserii apuse. Asa am fost la fierariile din Varadia sau Vrani, judetul Caras-Severin, unde am vorbit cu fierarii locali, oameni simpli, scoliti pe langa mesteri svabi. Interesant este ca ei nu stiu prea bine terminologia in limba romana pentru anumite operatiuni, desi sunt romani si nu vorbesc germana. Dar atunci cand vor sa spuna ca topesc fierul, folosesc un termen nemtesc, pe care l-au invatat odata cu meseria. Tehnologia lor actuala este asemanatoare cu cea a dacilor. Metodele sunt cele traditionale, simple dar eficiente, fara a folosi curentul electric sau forta aburilor, desi azi dispun de ele. I-am tras de limba si am aflat cum pregatesc mangalul, materia prima cu care incing focul in forja. Si am constatat ca si-l prepara asa cum faceau si dacii, preferand ca esenta de lemn de foc prunul. Chiar si uneltele pe care le folosesc sunt asemanatoare cu cele antice, pe care le-am gasit in sapaturi. Ca sa nu mai spun ca si materialele sunt cele utilizate acum 2.000 de ani.
Una dintre metodele esentiale cu care opereaza arheologii este analogia. Stim anumite lucruri si vrem sa le comparam cu alte civilizatii. In ce ma priveste, am incercat o comparatie a civilizatiei dacice cu celelalte din asa-zisa lume clasica, sclavagista greco-romana. Si mi-am dat seama ca civilizatia dacilor nu este cu nimic mai prejos de cea greaca sau romana, ca populatia daco-getica este comparabila sub toate aspectele, inclusiv al tehnicilor utilizate, cu celelalte civilizatii si este net superioara altora din asa-zisa lume barbara, adica din afara granitelor imperiului. Evident, fieraria dacilor, sub aspect cantitativ, nu se poate compara cu cea romana; mult mai putine piese se produceau in Dacia decat in peninsula italica. Dar sub aspect calitativ este comparabila. O lupa de fier obtinuta de romani nu are o puritate diferita de o lupa obtinuta in muntii Orastiei. In plus, calitatea otelului dacilor este una exceptionala. Lupele lor aveau o puritate de 99,93% fier. Prin tinerea acestora intr-un mediu bogat in carbon, la temperaturi inalte, fierul absorbea treptat din carbon si devenea pe indelete otel, care apoi, prin calire si aruncare in diverse lichide, ajungea la gradul de duritate dorit.

Eugen Iaroslavschi

Dacia mare - Basarabia, Bucovina - date istorice

Câteva date reprezentative din istoria Basarabiei si Bucovinei:

1470 (20 august) – Oastea moldoveana învinge la Lipnic, pe Nistru, pe tatari
1479 – Stefan cel Mare ridica pe malul stâng al Dunarii Cetatea Chilia Noua, la care au participat 800 de zidari si 17000 de ajutoare
1497 – Stefan cel Mare îi zdrobeste pe polonezi în lupta de la Codrii Cosminului, în apropiere de Cernauti
1552 – Petru, un fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea, originar din Lapusna, ajunge domn al Moldovei, sub numele de Alexandru Lapusneanu
1616-1620 – Orheenii se rascoala împotriva domnitorilor impusi de Poarta
1715 – Hotinul, ocupat de otomani înca din anul 1713, devine raia ruseasca
1758 – Ultima navalire a tatarilor pe teritoriul românesc, în zona Bugeacului
1775 (7 mai) – Conventie turco-austriaca, prin care Polonia cedeaza Imperiului Habsburgic Bucovina
1777 (1 octombrie) – Pentru ca nu consimtea sa cedeze Bucovina, domnitorul Grigore Ghica al III-lea este executat din ordinul sultanului
1812 (16 mai) – Pacea ruso-turca de la Bucuresti, prin care Imperiul Tarist intra în posesia teritoriului cuprins între Prut si Nistru
1813 – Este înfiintata Eparhia Chisinaului si Hotinului
1818 – Orasul Chisinau devine capitala Moldovei
1826 (25 octombrie) – Semnarea Conventiei ruso-otomane de la Akkerman (Cetatea Alba)
1848 (20 mai) – Adunarea Nationala de la Cernauti formuleaza un program de 12 puncte
1848 (18 septembrie) – La Institutul Teologic si la Liceul Latino-german din Cernauti se introduce limba româna
1856 – În cadrul Congresului de Pace de la Paris, marile puteri hotarasc retrocedarea sudului Basarabiei, catre Moldova
1860 – Bucovina e reunita cu Galitia prin decret imperial
1865 (ianuarie) – din initiativa episcopuluiMelchisedec al Dunarii de Jos, se realizeaza unirea bisericii Basarabiei cu cea a vechii Moldove, noul sediu fiind stabilit la Ismail
1875 – Inaugurarea Universitatii din Cernauti, cu trei facultati: Teologie, Drept si Filosofie
1877 (3 ianuarie) – Rusia si Austro-Ungaria încheie o conventie secreta, prin care prima urma sa reintre în posesia sudului Basarabiei (judetele Cahul, Ismail si Bolgrad)
1878 – Sudul Basarabiei revine Rusiei, conform hotarârii Congresului de la Berlin
1892 (24 februarie) – Se înfiinteaza Partidul National Român din Bucovina
1906 (1 decembrie) – În urma solicitarii clerului basarabean, limba româna este acceptata ca obiect de studiu la Seminarul de Teologie de la Chisinau
1914 (2 septembrie) – Orasul Cernauti este ocupat de trupele rusesti
1917 (8 iulie) – Trupele Puterilor Centrale ocupa orasul Cernauti
1917 (octombrie-noiembrie) – Se desfasoara la ChisinauCongresul Ostasesc, ce proclama autonomia Basarabiei
1917 (noiembrie-decembrie) – Sfatul Tarii proclama Republica Democratica Moldoveneasca
1918 (10 ianuarie) – Trupe ale armatei române trec Prutul, la chemarea oficialitatilor basarabene fiind întâmpinate cu entuziasm de populatie
1918 (24 ianuarie) – Sfatul Tarii proclama independenta RDM
1918 (27 martie) – Sfatul Tarii hotaraste Unirea Basarabiei cu România
1918 (9 aprilie) – Regele Ferdinand semneaza decretul regal cu privire la Unirea Basarabiei cu România
1918 (15 noiembrie) – Congresul General al Bucovinei hotaraste Unirea acestei provincii cu România
1918 (18 decembrie) -Regele Ferdinand semneaza decretul privind Unirea Bucovinei cu România
1920 (28 octombrie) – Prin Tratatul de la Paris se recunoaste pe plan international Unirea Basarabiei cu România, în afara de Ucraina si Rusia
1923 – “Memoriu al românilor din Transnistria”, prezentat la Societatea Natiunilor, prin care se afirma necesitatea crearii Republicii Autonome Socialiste Moldoveneasca pe malul drept al Nistrului
1924 – Se proclama RASSM
1925 (19 aprilie) – La Balta are loc un congres al Comitetului Central Executiv al RASSM. Se introduce conceptul fals de “limba moldoveneasca” ca un artificiu al strategiei sovietice de a izola Basarabia de România
1932 – Comitetul românilor din Transnistria trimit un Protest societatii Natiunilor împotriva macelului românilor din Transnistria. Se mentioneaza aici un numar de 700000 de români în regiunea Kamensk-Podolisk
1939 (23 august) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al carui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei si Bucovinei de Nord
1940 (26 iunie) – URSS adreseaza României un ultimatum, cerând retragerea armatei române de pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord
1940 (28 iunie) – Armata Rosie ocupa Basarabia
1940 (2 august) – Lege prin care Basarabia este anexata la URSS
1940-1941 – În jur de 300000 de români din Basarabia si Bucovina de Nord sunt deportati în Siberia si Asia Centrala de catre sovietici
1941 (iunie-iulie) – Armata româna reocupa Basarabia
1941 – Transnistria este organizata de catre administratia româna
1944 – Trupele sovietice reinvadeaza Basarabia si Bucovina iar Moldova orientala devine Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca.

Monumentul de la Adamclisi

Monumentul este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiş conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfaţişând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conţin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi.
Înălţimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei şi anume circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfăţişează în basorelief scene de război.
Numele Adamclisi (în grafii mai vechi Adamklissi sau Adam Klisi) este forma românizată a denumirii turceşti Adam Kilisse (Casa lui Adam, interpretată ca fiind Biserica Omului). Turcii au considerat impunătorul monument drept biserică. Cu un diametru de 30 m şi o înălţime de 20 m, monumentul are de jur-împrejur 54 de basoreliefuri.

Sursa: wikipedia


Toata lumea a invatat la scoala ca in perioada razboaielor purtate de Traian impotriva lui Decebal, la Adamclisi s-a dat o batalie crunta intre armata romana si armatele regelui dac si ale aliatilor sai, castigata, prin jertfe enorme, de catre romani si asta doar datorita capriciilor vremii. Bazandu-se pe podul de gheata al Dunarii, Decebal si-a trecut armatele la sud de Danubiu unde au trecut prin foc si sabie toate garnizoanele romane. Asta l-a obligat pe Traian sa mute teatrul razboiului departe de muntii sfinti ai dacilor, in zona unde voia regele dac si unde planuise sa distruga in intregime armata romana. Din pacate, la intoarcerea armatelor aliate pe pamantul Daciei, din cauza vremii prea blande, gheata de pe Dunare s-a rupt si mare parte din cavaleristii imbracati in fier ai dacilor au murit inecati.
Intotdeauna s-a considerat ca monumentul de la Adamclisi a fost construit de romani in cinstea victoriei de atunci. Din pacate, putini au incercat sa vada originea adevarata a monumentului. E adevarat, romanii au construit un altar funerar in amintirea mortilor lor, dar acesta nu are nici o legatura cu monumentul propriu zis, altarul fiind construit ceva mai departe de acesta. Ba mai mult, pe altarul roman se poate citi un text in care se arata ca toti romanii au murit de moarte napraznica. Oare ce sa insemne moarte napraznica intr-o epoca in care in fiecare zi se murea in lupta? E una din intrebari la care speram ca viitorul sa ne raspunda.
Privind calaretul din varful monumentului s-ar putea constata cu usurinta ca el nu este roman ci dac. Mai mult, o serie de istorici au incercat sa arate existenta unor personaje care nu au nici o legatura cu monumentul. In ochii lor, pe monument apare insusi Decebal in timp ce isi taie gatul. Din pacate, ochii acestor cercetatori nu au vazut monumentul decat poate in poze. Pentru ca acea figura este cea a unui dac care se apara cu scutul de atacul cu sulita al unui cavalerist roman. Iar cei care s-ar fi straduit sa cunoasca ceva mai mult cultura dacilor, ar fi stiut ca leii de pe monument apar, de regula, doar in cazul constructiilor funerare. Se pare ca pana si Cosbuc stia mai multe atunci cand spunea: “...nu-i totuna leu sa mori / Ori caine-nlantuit...”. Leul la daci era simbol al unei morti eroice, demne de un adevarat luptator ce a plecat in lumea lui Zamolxis...
Din pacate, putini stiu toate aceste lucruri la ora actuala si si mai putini sunt cei care ar avea si curajul sa o spuna. Pana atunci, un monument construit de stramosii nostri, de daci, cu mult inaintea luptei de la Biserica lui Adam (Adamclisi, n. a.) va fi considerat construit de cotropitorii romani.

Eliszar

Imparatii daci ai Romei

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.


Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.


Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.


Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.


Maximinus Daia (Daza)

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.


Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.


Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.


Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.


Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.


Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.


Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Aurora Petan