Fierul dacilor

Am copilarit in comuna Mintiu Gherlii, unde razboiul i-a adus pe ai mei din Basarabia. Tatal meu luptase in armata romana pana in ultimele zile ale razboiului. Si nu s-a mai intors acasa ca sa nu-l duca rusii in Siberia, asa cum s-a intamplat cu alti conationali. Liceul l-am facut la Gherla, unde mediul intelectual de aici m-a ajutat sa continui ceea ce incepusem in scoala generala: sa citesc mult, aproape obsesiv.

Am dat examen de admitere la Facultatea de istorie a Universitatii din Cluj. Eram 8-9 pe un loc, dar nu am ezitat nici un moment. Simteam ca acesta este drumul pe care trebuie sa-l urmez. Am avut sansa unor profesori extraordinari, pe care, acum cand cei mai multi au plecat dintre noi, mi-i amintesc cu mare respect. Urmaream cu sufletul la gura cursurile actualului academician Camil Muresan, care, desi preda o disciplina la care eu nu am aderat prin meseria mea, istorie universala moderna, realmente ma fascina. Vasile Vesa, care este acum in pragul pensiei, era asistentul lui si se completau extraordinar. Seminariile sale erau o adevarata incantare.
In anul I l-am cunoscut pe Hadrian Daicoviciu. Era un om deosebit, iti atragea atentia de la bun inceput prin fizicul sau, prin tinuta distinsa, prin intregul comportament sobru, dar apropiat de studenti. Il iubeam cu totii. Am avut sansa ca inca de la terminarea anului I, in vara lui 1969, sa ma ia pe santier cu el, la Fetele Albe, in Muntii Orastiei. Eram acolo studenti, dar si muzeografi, asistenti. A fost o ucenicie extraordinara, in ciuda dificultatilor care existau pe santier. O ucenicie care te marcheaza, ca istoric, pentru tot restul vietii: orele de munca extenuanta, dar palpitanta, traiul in cort, focul de tabara in aer liber, ploile, norii care te inconjoara...
Faptul ca am trait destul de mult alaturi de Hadrian Daicoviciu, intr-un anturaj de oameni de calibrul lui, m-a facut partas la istorioarele, povestile, la disputele lor. Eram la inceput de drum, nici nu indrazneam sa intru prea mult in vorba, fiind impresionat de calitatea inalta a discutiilor, asa ca de la fiecare in parte incercam sa "fur" cate ceva. Mi-aduc aminte de vizitele lui Emil Condurachi la Sarmizegetusa - el era ruda prin alianta cu Constantin Daicoviciu - si de discutiile pe care le purta cu acesta. Nu pot uita serile de la Fetele Albe, cand ne intalneam cu profesori din cele doua Germanii, pe atunci, sau din SUA, veniti sa cunoasca la fata locului miracolul civilizatiei dacice, si cand, in fata unui pahar de tuica care mai dezlega limbile, se discuta despre arheologie, despre epigrafie latina, dar si despre tragicii greci. Eram tanar, ascultam cu atentie disputele din jurul meu si...invatam. Au fost momente unice, fundamentale in formarea mea ca istoric.
Aceasta ucenicie m-a convins sa ma specializez in epoca dacica, drept care, in anul trei, mi-am ales ca teza de licenta Prelucrarea fierului in Dacia, avandu-i ca indrumatori pe Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu. De altfel, alaturi de profesorul Glodariu, am publicat in 1979, la editura Dacia, o lucrare mult apreciata in lumea stiintifica: Civilizatia fierului la daci. Apoi, am extins si aprofundat preocuparile de investigare a culturii materiale dacice in teza mea de doctorat, dezvoltata intr-o lucrare de sinteza, unica in literatura de specialitate, pe care am publicat-o in 1997 sub titlul Tehnica la daci.

Puritatea fierului la daci
Daca ma gandesc bine, inca din copilarie eram fascinat de tulburatoarea poveste a fierului. In loc sa alerg cu ceilalti baieti, imi placea sa stau ore intregi la fieraria din sat, langa Albert baci, un fierar cumsecade, care, ca sa ne impresioneze, izbea cu barosul in fierul inrosit, scotand manunchiuri de scantei. Ramaneam langa el ca sa vad tot lantul operator de prelucrare a fierului - de la incalzirea bucatii de metal la realizarea unei banale potcoave. Placerea de a adasta prin fierarii mi-a ramas si astazi. De multe ori, cand merg pe teren si trec prin fata unui asemenea atelier, opresc masina si ma asez la taclale cu mesterii. Mi-am dat seama ca multe lucruri pe care vrem sa le intelegem in meseria noastra de arheologi le putem descoperi stand de vorba cu artizani care mai practica aceste meserii apuse. Asa am fost la fierariile din Varadia sau Vrani, judetul Caras-Severin, unde am vorbit cu fierarii locali, oameni simpli, scoliti pe langa mesteri svabi. Interesant este ca ei nu stiu prea bine terminologia in limba romana pentru anumite operatiuni, desi sunt romani si nu vorbesc germana. Dar atunci cand vor sa spuna ca topesc fierul, folosesc un termen nemtesc, pe care l-au invatat odata cu meseria. Tehnologia lor actuala este asemanatoare cu cea a dacilor. Metodele sunt cele traditionale, simple dar eficiente, fara a folosi curentul electric sau forta aburilor, desi azi dispun de ele. I-am tras de limba si am aflat cum pregatesc mangalul, materia prima cu care incing focul in forja. Si am constatat ca si-l prepara asa cum faceau si dacii, preferand ca esenta de lemn de foc prunul. Chiar si uneltele pe care le folosesc sunt asemanatoare cu cele antice, pe care le-am gasit in sapaturi. Ca sa nu mai spun ca si materialele sunt cele utilizate acum 2.000 de ani.
Una dintre metodele esentiale cu care opereaza arheologii este analogia. Stim anumite lucruri si vrem sa le comparam cu alte civilizatii. In ce ma priveste, am incercat o comparatie a civilizatiei dacice cu celelalte din asa-zisa lume clasica, sclavagista greco-romana. Si mi-am dat seama ca civilizatia dacilor nu este cu nimic mai prejos de cea greaca sau romana, ca populatia daco-getica este comparabila sub toate aspectele, inclusiv al tehnicilor utilizate, cu celelalte civilizatii si este net superioara altora din asa-zisa lume barbara, adica din afara granitelor imperiului. Evident, fieraria dacilor, sub aspect cantitativ, nu se poate compara cu cea romana; mult mai putine piese se produceau in Dacia decat in peninsula italica. Dar sub aspect calitativ este comparabila. O lupa de fier obtinuta de romani nu are o puritate diferita de o lupa obtinuta in muntii Orastiei. In plus, calitatea otelului dacilor este una exceptionala. Lupele lor aveau o puritate de 99,93% fier. Prin tinerea acestora intr-un mediu bogat in carbon, la temperaturi inalte, fierul absorbea treptat din carbon si devenea pe indelete otel, care apoi, prin calire si aruncare in diverse lichide, ajungea la gradul de duritate dorit.

Eugen Iaroslavschi