Aurul dacic

Aurul dacilor. Intre mit si realitate, intre imbogatire si blestem

Oriunde si oricind a fost vorba despre aur, isteria imbogatirii a dominat omenirea. Fabulatii si legende care de care mai uimitoare, s-au pravalit spre urechile celor avizi de senzational metamorfozindu-se cu rapiditate, capatind noi elemente inventate la gura sobei. Deosebit de incitante povestirile despre aur ajung la cei dornici de imbogatire rapida, provocind adevarate exoduri catre locurile de origine ale acestor legende. Cu toata circumspectia asupra acestor fabulatii trebuie recunoscut faptul ca nici o legenda nu s-a nascut fara un capat de ata care sa fi fost innodat la realitate.
Ultimii ani au readus in actualitate, poate mai furtunos ca niciodata in decursul istoriei, comorile dacilor din Muntii Orastiei. Dupa fabuloasele cantitati de aur si argint care au luat drumul Romei cind Traian si-a instalat talpa in Dacia, dupa zecile de mii de monede descoperite pe la 1500 in albia Streiului de niste pescari, monede ce valorau cit o suta de mii de soldati cu armuri si cai la un loc, dupa alte zeci de descoperiri intimplatoare care au reusit sa imbogateasca generatii intregi si, nu in ultimul rind, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice stiintifice care nu au scos la suprafata aurul mult visat de aventurieri, se parea ca povestile despre aurul dacilor s-au cam terminat.Muntii Orastiei au ramas pret de citeva decenii in liniste. Pe timpul verilor doar, echipe de arheologi mai cotrobaiau prin cetatile lui Decebal facind sapaturi intr-o acuta lipsa de tehnologie si de mijloace financiare.
Scriam "se parea" ca povestile s-au terminat si ca linistea s-a asternut peste tinuturile de unde Burebista tuna acum mai bine de doua mii de ani sa se stirpeasca viile. Tinuturile acestea blestemat de frumoase n-au fost nicodata parasite. Mai cu frica in sin, mai cu sabia in mina, mai cu voia lui Zalmoxis, oamenii au ramas statornici pastrindu-si traditiile, identitatea si, nu in ultimul rind, aurul mostenit din mosi stramosi. Ei si-au ascuns aurul de lacomia si rapacitatea celor care le calcau paminturile sau erau la putere. Rind pe rind mai intii de romani, apoi de hoardele migratoare, de voievozii avizi de aur, de grofi lacomi si dornici de lux, de chiaburi, de comunisti de tot felul de aventurieri care nu se dadeau in laturi de la nimic pentru un pumn de galbeni. Si l-au ascuns in cele mai felurite locuri.In pamint, in zidurile caselor, prin poduri si cocini, pe sub cusca cinelui ferit de ochii si dorintele amatorilor de metal galben.


Aurul jurat

Multi din cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe cealalta lume si secretul locului pe care il alesesera pentru siguranta averii lor. Treceau ani pina cind din acele locuri erau decoperite mai mult sau mai putin intimplator. Mostenitorii de citeva generatii sau aventurieri in cautarea imbogatirii rapide il descopereau si fie il vindeau, fie il ascundeau in locuri numai de ei stiute. Daca descoperirea se facea de mai multi oameni urma imparteala. Si cum comercializarea aurului a fost totdeauna anevoiasa, de cele mai multe ori, in asteptarea unor momente prielnice,descoperitorii il ingropau la rindul lor urmind un ritual mostenit din cele mai vechi timpuri.Toti cei care aveau parte din acest aur, jurau sa nu se atinga de locul cu pricina decit impreuna .Daca unul dintre ei murea, aurul raminea pentru totdeauna in acel loc, ceilalti trebuind sa renunte la el de frica blestemului. Blestemul insa exista nu numai pentru cei ce jurasera. Aurul raminea acolo purtind cu el blestemul peste sute si mii de ani pina cind cineva se incumeta sa-l atinga. Speculatii sau nu, evenimente reale s-au derulat de-alungul timpului, relevind ca legatura dintre aur si nenorociri nu este una tocmai intimplatoare.
Marin V. din satul Ludesti la 52 de ani observa intr-o noapte in gradina sa un foc nefiresc. Flacara avea cam o jumatate de metru inaltime si pilpiia incet de o culoare albastruie si durind mai putin de un minut. Marcind locul merge in casa si ii povesteste nevestei. Cu tot avertismentul ei, dis de dimineata se apuca de sapat si descopera o oala din lut plina de galbeni. Bucuria lui era fara de margini, la fel cu ingrijorarea femeii care se temea de blesteme. Dupa o disputa aprinsa Marin se lasa induplecat de rugamintile femeii si ingroapa aurul. Dar in alt loc, numai de el stiut. In acea seara nevasta isi gaseste barbatul paralizat in grajd. El traieste si acum de peste sapte ani. Incapabil sa rosteasca ceva, incapabil sa-si aminteasca locul in care si-a ascuns averea lui de o noapte.
Milan S. din Gradistea de Munte, bastinas al Muntilor Orastiei stia de la bunicul sau ca undeva prin curtea vecinilor in noaptea Sinzienelor prin treizeci si ceva se aratase foc mare. Minat de saracie si lacomie Milan cauta noptile pe bijbite prin ograda alaturata fara ca vecinul sa prinda de veste. Acesta se trezea de dimineata gasindu-si curtea scormonita si nu pricepea ce se intimpla. Cirtitele nu faceau gropi asa de mari.Intr-una din zile vecinul observa o sapatura mai mare ca de obicei. Puse mina pe lopata si incepu sa dea la oparte pamintul afinat din groapa. Pe la jumatate de metru, cind pamintul devenise mai tare, gasi doi bani de aur. Pe atunci pe la Gradiste tot veneau arheologi care sapau la Cetate. Chema pe doi, le povesti patania si le dadu monedele. Primi pentru fiecare cite 30 de lei. Dupa 37 de ani la o nedeie in Costesti, Milan, baut, se lauda in crisma satului ca are ascuns atita aur cit sa cumpere tot satul. Prietenii il crezura si pusera fel si fel de pariuri.Incinsi de bautura pornira prin bezna impreuna cu Milan spre locul cu pricina. Pe drum acesta apuca sa le spuna ca a gasit aurul in curtea vecinului sau. Cind treceau puntea de lemn peste riul Gradistei aceasta s-a rupt. Au cazut cu toti in apa. Nici unul nu pati nimic in afara de Milan. Intr-o apa ce trecea putin peste genunchi il gasira abia dimineata o suta de metrii mai in jos innecat. Locul unde isi ascunsese banii Milan il mai cauta si azi cei care au aflat de aceasta intimplare.
Cind cotrobaie prin memoria lor incarcata de mituri, batrinii locului isi mai amintesc de povestile bunicilor despre Sapta nebuna. Mergind la pascut cu vacile prin virtoapele de la Valea Rea, gasi intr-o zi o usa mare de piatra care dadea intr-o vagauna. Fara teama ea intra si gasi un adevarat tezaur. Doi ciini mari de aur strajuiau o incapere plina de obiecte de aur care de care mai frumoase si mai mari. Deodata usa se inchise in urma ei dar stralucirea aurului era asa de puternica incit inauntru era lumina. Se aseza pe un jilt mare de aur si privind minunatiile di jurul ei adormi.Cind se trezi, linga ea era un animal nedeslusit care bea apa dintr-o scurgere din bolta incaperii. Fiindu-i sete bau si ea. Cind termina de baut usa se deschise dintr-o data si ea iesi la lumina. Pleca intr-o fuga acasa dar spre surprinderea ei nimeni nu o mai cunostea. Cu toate incercarile ei disperate de a-i convinge ca ea este Sapta care a plecat cu o zi in urma cu vacile la pascut, oamenii o priveau uimiti fara a da un semn ca ar cunoaste-o. Pentru ca era curata si ingrijita ,o familie de margineni a luat-o ca fata in casa. In fiecare zi ea isi depana povestea de nenumarate ori celor care se incumetau sa o asculte. Dupa un timp unii au banuit ca ce povesteste ea nu este doar rodul unei minti ratacite si au incuvintat sa o insoteasca la locul cu pricina. Cu mic cu mare au pornit dupa Sapta care urma sa le arate marea grozavie. Dupa o zi itreaga de cautari zadarnice nu gasira nimic.Usa de piatra parca intrase in pamint. Dezamagiti, satenii au lovit-o cu pietre pe Sapta si au alungat-o.Multi ani dupa aceea, cei care bateau cararile Muntilor Oarastiei o inilneau pe Sapta nebuna care cu privirea ratacita si bolborosind mereu, cauta o usa de piatra.
Poate ca aceasta ultima intimplare ar fi trebuit catalogata ca o legenda pitoreasca a locurilor, perpetuate peste ani.Numai ca, la sfirsitul acestui mileniu, o scrisoare anonima anunta o descoperire senzationala facuta de niste studenti care intr-o drumetie au dat peste o pestera plina de aur. Recompensa ceruta era fabuloasa si cei care au primit scrisoarea au luat-o ca pe o gluma. Descrierile pesterii si a obiectelor de aur semanau insa izbitor cu ceea ce Sapta nebuna le indruga cu mult timp in urma localnicilor.
Astfel de istorii si similitudini exista cu zecile prin aceste zone. Odata cu febra aurului, s-a trezit la viata si izvorul legendelor si al vorbelor purtate cu iuteala vintului. Atunci cind moartea vine pe neasteptate, putini sunt localnicii care nu beneficiaza la propriile priveghiuri, alaturi de traditionalele bocete, de birfe rostite in soapta si pe furis. Atunci babele satului sau dupa caz tinerii aduc vorba despre cum mortul cautase sau gasise aur, cum se inbogatise si nu avusese parte de el, despre averile strinse a celor care sunt in viata,despre juramintele calcate si peste toate despre blestemul neiertator al aurului.


Nota bene:

Trebuie sa mai spun ca de mai multi ani, in calitate de jurnalist, observ si cercetez la cele mai inalte cote jaful arheologic din Muntii Orastiei. Aceasta zona de peste 40 000 de hectare este dovada cea mai puternica a continuitatii dacice .Dovezi etnografice si etnologice cercetate si demonstrate de doamna doctor Lucia Apolzan, certifica o locuire extrem de activa si numeroasa a acestor tinuturi in perioada de dupa retragerea aureliana. Alaturi de aceste dovezi ale ilustrei cercetatoare, faptul ca pe o arie asa de mare se gasesc inca in foarte multe locuri aceste comori, dovedeste inca odata o viata economica si politica foarte dezvoltata in acea perioada, contrar parerilor curentului care sustine ca la venirea lui Atilla aici era pustiu. De sapat in cautarea comorilor s-a sapat decind lumea. Daca la o casa din Costesti sau Gradiste nu este un cautator, a urmatoarea sunt doi. Culmea este ca de aproape o suta de ani arheologi de renume ai Romaniei au scormonit aceasta zona fara sa fi gasit macar un singur banut de aur. Cum oare? Sunt ei niste arheologi slabi sau sunt excroci? Personal dupa ce am intervievat zeci de batrini din zona care in tinerete au sapat alaturi de familia Daicoviciu, tatal si fiul, eu inclin sa acord credit celei de a doua variante. Ca taranii au sapat si sapa in continuare nu ar fi un mare pacat. Pacat este comercializarea obiectelor descoperite peste granita acolo unde altii asteapta cu rabdare sa vina vremea cind ne vor scrie istoria.
Intr-o increngatura mafiota in cel mai strict sens al cuvintului, care are in componenta bisnitari, politisti, politicieni de diferite culori, localnici si reprezentanti ai unor fundatii, obiectele de patrimoniu sunt descoperite, evaluate, impartite, trecute peste granita cu complicitatea vamesilor, si vindute la preturi care ating de cele mai multe ori valoarea de catalog. Dupa stiinta mea au fost carate dincolo valori de patrimoniu care au o valoare de aproximativ 7-8 milioane de dolari. Daca taranul care sapa si gaseste, primeste la prima mina maxim douazeci la suta din valoarea adevarata, rind pe rind urcind in ierarhia mafiota sumele se maresc de la o treapta la alta. Este o ineptie sa gindesti ca o astfel de zona poate fi pazita de trei politisi cit are postul de politie Orastioara de Sus. Dar asta este situatia aici si nimeni nu ia nici o masura. Se dau legi peste legi, una mai proasta ca alta care fac din aceasta situatie un paradis al avocatilor care-i pot scoate basma curata pe ticalosi.

Vladimir Brilinsky, Deva, Romania