Falx - arma letala a dacilor

Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului cultural universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii Tilişca, Bãniţa, Căpîlna, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.
Armele se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie al unei populaţii. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arata stadiul la care ajunsese metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.

Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meştşugarii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Atelierele de fierărie descoperite atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.

Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a dacilor - FALX DACICA — sabia încovoiată.
Falxul este un soi de seceră mai mult sau mai puţin adusă de vîrf, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma sau pe monumentul de la Adamclisi. Puţinătatea exemplarelor găsite în site urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război, dar cu tot acest impediment s-au găsit exemplare—întregi sau numai fragmente—în aproape toate cetăţile importante cercetate. Acest lucru ne dă o dimensiune a numarului de exemplare existent in epoca de maximă înflorire a statului dac.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei. Un astfel de exemplu îl reprezintă o inscripţie de pe o clădire din castrul Cohortei I Aelia Dacorum. Această inscripţie cu relief reprezentînd sabia dacică conţine şi numele tribunului Claudius Menander care a ţinut sa-şi sublinieze descendenţa dacică prin raportarea la sabia încovoiată.
Mai mult încă una din legiunile participante la războaiele dacice şi rămasă în zona Sarmizegetusei pentru supravegherea zonei şi-a incrustat numele unităţii pe un bloc de marmură prin cioplirea literelor sub forma de sabii si pumnale curbe.
Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.
Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină). Falxul era curbat înspre treimea anterioară curburã care o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor si mai ales in cazul loviturilor la cap..
Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea.
Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.
Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.
Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.
Printre primele reprezentări grafice care ilustrează sabia încovoiată poate fi socotit şi blocul de piatră de var descoperit la Grădiştea Muncelului şi păstrat la Muzeul din Deva. Relieful a fost găsit în afara perimetrului cetăţii şi este de dimensiuni modeste (h=0.83m; lat.= 0.57 m şi grosimea de 0.33 m) şi executat grosolan, conservat într-o stare precară, reprezintă două personaje din care unul în picioare cu o lance în mînă şi altul aşezat pe pămînt, avînd capul acoperit cu o bonetă. Lîngă acest personaj—fără îndoială un tarabostes dac—se vede o sabie curbă, de fapt cu lama dreaptă şi numai către capăt curbată brusc. Naţionalitatea acestui individ este precizată de sabia curbă, figurată în spatele lui. Genul acesta de sabie apare des pe monedele imperiale romane bătute dupa terminarea războaielor de cucerire a Daciei cît şi pe monumentul roman din Britania (B. Mitrea, Sabie dacică pe un monument roman din Britania, în Revista ist. Română, IX, 1939, pag. 264—270)

O altă reprezentare a falxului dacic este pe placa de marmură găsită tot la Grădiştea Muncelului printre ruinele unei clădiri şi aflată acum tot in custodia Muzeului din Deva. Această placă de dimensiuni ceva mai mari ( 1,115 mX 0,57m) şi în cîmpul superior, încadrate de o tabula ansata se află mai multe semne adîncite şi executate sub formă de litere întruchipînd într-un fel artistic numele Legiunii a IV Flavia Felix. Cercetătorii au stabilit ca această legiune a fost cantonată la Sarmizegetusa—probabil prin cîteva detaşamente de supraveghere dupa primul război dacic şi sigur prin mai multe efective după cel de al doilea (Dio Cassius, XVIII, 9, 7). Este relevant faptul că o legiune a ales să îşi graveze numele sub formă de săbii curbate pentru a înţelege faima acestui tip de armă. (M. Macrea, Sargeţia, II. 1941, pag. 133-136)
Faptul că aceste arme au reprezentat principalele trofee luate de catre învingători a făcut ca numarul de exemplare găsite să fie extrem de mic.
Pumnalele curbe—Sica—au fost găsite în mai multe morminte dacice din Transilvania cum sunt cele de la Blandiana (H. Ciugudean, în ActaMN, XVII, 1980, pag. 425—426, fig. 2/1—2),
---Tărtăria(H.Ciugudean; D.Ciugudean, Ephemeris Napocensis, III, 1993, p. 77—79.),
---Călan (Sargetia XXX, Mormîntul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), A. Rustoiu; V.Sîrbu, I.V. Ferencz)
---Osen (B.Nikolov, Trakiijski nahodki ot Severozapadna Bălgaria, în Arheologija—Sofia, XXXII, 1990, 4, fig. 9, 10)
---Tărnava (B.Nikolov, Trakiijski pametnici văv Vracansko, în Izvestija—Sofia, XXXII, 1965, (în NV Bulgariei)
---Călăraşi ( C.S Nicolăescu—Plopşor, Antiquites celtiques, în Oltenie, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, pl. I/6)
---Cetate (în Oltenia) (idem)
---Cugir (I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, II, Bucureşti, 1993, fig. 11)
---Popeşti (jud Giurgiu) (Al. Vulpe, La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, pag. 201, fig. 14/2-3)
---Solotvino (Ucraina Transcarpatică)----cea mai nordică---- (A. Rustoiu, E. A. Balaguri, C, Cosma, Solotvino—„Cetate” (Ucraina Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a doua vîrstă a fierului şi din evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 2002,fig. 4 dreapta)
---Histria ( D.M Pippidi et al., Raporta asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în Materiale, V, 1959, pag. 309, fig.11)
Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană


[1] –Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat aşa-numita «harpe». Este un cuţit mare, încovoiat”
[2] –Radu Vulpe; Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor; Editura Sport—Turism; Bucureşti, 1988
[3] –V. Barbu; Adamclisi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965
[4] –I.I. Russu; Daco-geţi în imperiul roman, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980
[5] –I. Glodariu, E. Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
[6] –Gheorghe Tudor; Armata geto-dacă, Edit. Militară, Bucureşti, 1986
[7] –Nicolae Lupu; Tilişca, aşezările arheologice de pe Căţănaş, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
[8] –I.Glodariu, E. Iaroslavski, opera citată
[9] –N. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Edit. Vestala, Bucureşti, 2002

Cătălin Borangic
www.enciclopedia-dacica.ro