Limba getă/rumuna

Acest domeniu ca argument unic şi de necontestat al latriniştilor privind dispariţia limbii vorbită de rumuni/geţi după măcelul romanilor este trăsnaia unor indivizi năimiţi, smintiţi sau smoniţi. Pentru desluşirea textelor de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, am folosit Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme realizat de Gh. Bulgăre şi Gh. Constantinescu-Dobridor apărut în anul 2000 şi care are cca. 35000 cuvinte. Peste 95% din cuvintele folosite în scrierea acestor tăbliţe se găsesc în formă identică sau apropiată în această lucrare. În anul 1966 a apărut la Editura Ştiinţifică un Dicţionar latin-român care are 7350 cuvinte. Dacă povestea latinităţii neamului român ar fi adevărată, atunci mare parte din aceste cuvinte ar trebui să se găsească în formă identică sau foarte apropiată în arhaismele şi regionalismele româneşti din dicţionarul amintit mai sus. Aceste două dicţionare au un singur cuvînt comun în formă identică – ursa, şi aproximativ 100 în formă apropiată! Minciuna este mai mult decît evidentă şi pentru a o masca, atunci cînd se discută despre latinitate, lichelele scot la atac limba română contemporană care are multe cuvinte cu sonoritate latină, dar intrate în fondul lingvistic în secolele XlX şi XX din cultura franceză. Iar cînd nici această şmecherie nu ajută la marea plăsmuire, se scoate din pălărie limba latină populară, o invenţie şugubeaţă pe care nu a văzut-o sau auzit-o nimeni dar maeştrii în minciuni o pot inchipui de cîte ori doresc să găsească ouăle de aur a latinităţii răsăritene! Am să aduc lumină şi în direcţia întunericului şi a întunecaţilor. Homer ne spune în Iliada că Troia avea trupe de mercenari misi care au luptat alături de troieni împotriva aheilor. Dar troienii sînt strămoşii romanilor. În vestul Troadei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. s-au aşezat misii, populaţie getă de pe malul drept al Istrului, care şi-au numit ţara tot Misia în amintirea celei părăsite. Au trăit în înţelegere cu troienii şi i-au ajutat la mare necaz, dovedind că aceste populaţii se cunoşteau cu mult înaintea cotropirii Geţiei de către romani. După distrugerea Troiei, populaţia a plecat în bejenie către alte meleaguri, unii pe mare alţii pe uscat pînă s-au întregit iar în Italia. Pe drum s-au însoţit cu sabelii populaţie din neamul sabinilor care s-au aşezat în nord-estul Romei, ţinutul Apeninilor.

Dar sabelii sînt sabeii, neam scitic sau getic amintit şi la Istru iar Pliniu în secolul l spune despre neamul sacilor din Persia că se numeau aramei după limba greacă şi aramani după limba latină. "Persae illos (Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos" În egipteană cuvîntul saba are sensul de înţelept, învăţat sau dascăl, iar o ramură a lor s-a stabilit în peninsula Arabia, formînd regatul sabeilor cu capitala în oraşul Saba. În regiunea munţilor Apenini exista oraşul Ariminum iar Jupiter purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. Geţii aveau ca divinitate a naşterii vieţii din lumină şi a binelui pe Sabelio/Zabelio iar strămoşul lor ancestral era Moş Ariminus sau Arumunus. Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., scrie în Istorii că tracii erau de acelaşi neam cu geţii şi în altă parte că: "geţii şi dacii sînt un singur popor dar numiţi diferit după ţinutul în care locuiesc", iar Strabon(64 î.e.n. – 23 e.n.) scrie în Geografia sa că: "Există şi o altă împărţire a ţării, o împărţire mai veche, astfel că unii se numesc daci alţii geţi. Geţi se numesc cei din Răsărit care sînt la Mare iar numele de daci se dă populaţiilor de la Apus, cele care trăiesc lîngă germani. Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaştem mai bine pe geţi, cauza e că aceştia şi-au schimbat necontenit aşezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor". Este o neghiobie să-l acuzăm pe istoricul grec că era beat cînd a scris asemenea informaţii pe la începutul secolului l al erei noastre despre limba noastră cea străbună. Şi tot el spune despre gali pe care grecii îi numesc galati că sînt fraţii romanilor! Cu ceva timp mai devreme, Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, apărută pe la anii 30 î.e.n. spune despre Galia în cartea XV: "Galia este locuită de numeroase popoare, unele mai mari, altele mai mici. Cele mai mari numără vreo două sute de mii de bărbaţi, iar cel mai puţin numeroase, vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit şi aliat cu romanii – din timpuri străvechi – iar prietenia lor dăinuieşte pînă în zilele noastre".

Adica adio latinitate!

În poemul Tristele al lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), geţii şi sarmaţii sau sciţii ne apar ca două popoare vecine şi înrudite. Tot el face o afirmaţie năucitoare cu privire la grecii din Dobrogea: "Limba greacă sună aici mai mult a getică, fiind amestecată cu multe getisme (Grajaque quod getico mixta loquela sono)". Dacă pînă şi grecii cei ţîfnoşi şi-au "getizat" limba este o neghiobie şi o crimă împotriva adevărului, susţinerea latiniştilor că strămoşii noştri şi-au pierdut limba luptîndu-se cu romanii. Aceeaşi afirmaţie o face şi Vulcanius dar după 1600 de ani! Marţial, cîntăreţul lui Domiţian, îl critică pe palavragiul Philomuses, colportor de zvonuri pe la toate porticurile Romei, care spune numai minciuni şi ştie tot; ştie ce s-a hotărît la curtea regelui parţilor Pacorus, pe cîtă oaste se bizuiau cei de pe Rin şi din Sarmaţia, desface ordinele aşternute pe pergament de căpetenia dacilor (Verba ducis Daci chartis mandata resignas) şi vede laurii victoriei înainte ca ea să se ivit. Adică atunci cînd Gezina şi Diogio se luptau cu armatele romane ale lui Domiţian pentru glia străbună, geţii scriau şi pe pergament nu numai pe tăbliţele de plumb şi asta o spune un roman fără să clipească. Plesni-le-ar ochii specialiştilor noştri pentru îndobitocirea în care ne-au adus! Arrianus(95-175) din Nicomedia, un grec instruit care a ajuns guvernatorul Capadociei în anul 134, scrie către sfîrşitul vieţii lucrarea Arta tacticii militare, unde vorbeşte de călăreţii sciţi adică veniţi din stînga Istrului, ţinut numit şi Sciţia dar care era baştina geţilor, ce luptau în armata romană însă cu steagurile şi armele lor, adică getice. Spune despre instrucţia primită de oşteni că: "învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi". Dacă în armata romană, soldaţii geţi foloseau propria limbă pentru a se îndemna în luptă aşa cum scrie un funcţionar roman pe la anii 160–170 al erei noastre, întreb leprele lat(r)iniste unde văd sau aud ele latinizare? Stîrpiturilor, pe unde ar trebui să vă bag otrava voastră drăcească numită latinitate? Continuînd ideea lui Arrianus, aş putea zice despre voi că strigaţi prostii în limba prostească şi trădări de neam şi ţară în limba trădaria. Symmachus scrie pe la anul 500 lucrarea Vita Maximini, unde, în cartea a V a despre Maximin Tracul, găsim informaţii privitoare la limba strămoşească a geţilor: "Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia/Dacia şi mama era născută din neamul alanilor...A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor...Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor...în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi; acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat". Specialiştii noştri în plăsmuiri sînt în stare să spună că Maximin i-a vorbit împăratului roman în limba tătară, chineză sau amneză numai în getă/tracă/rumună nu, chiar dacă Strabon a scris că limba getă şi limba tracă sînt una, pentru ei însă, este nici una! Textul ne mai spune că la începutul secolului lll, exista poporul get care l-a iubit pe Maximin, dar românii "români" şi patrioţi "de serviciu" au ajuns să iubească numai minciuna şi trădarea, falsificîndu-se în totalitate istoria şi cultura strămoşească, îndobitocindu-ne în mîlul otrăvitor al latrinităţii! Iordanes scria în Getica pe la anii 550, despre aceleaşi fapte amintite de Symmachus, la paragraful 84, unde ne lămureşte ce "latină" vorbeau neamurile arimine pe la anii 200: "Acesta într-o zi pe cînd domnea împăratul Severus care tocmai serba ziua de naştere a fiului său, a venit la armată ca tînăr recrut, după ce îşi petrecuse anii ca păstor la ţară. Împăratul tocmai dăduse nişte jocuri militare, iar Maximin cînd le-a văzut, deşi adolescent semibarbar, fiindcă se puseseră premii, în limba părinţilor săi, a cerut împăratului permisiunea de a lupta cu militarii pregătiţi pentru concurs". Textele scrise la mijlocul secolului Vl al erei noastre le dau rău în bot latriniştilor cu snoava lor urduroasă şi otrăvitoare! Dacă Strabon ne-a lăsat informaţia că limba tracă şi limba getă sînt una şi aceeaşi, iar Symmachus şi Iordanes spun despre tracul Maximin "pe atunci neştiutor de latină", că s-a adresat împăratului roman de neam get/trac Septimius Severus pe la anul 195 "în limba părinţilor săi". Intreb leprele trădătoare unde se zbenguie veseloasa latinitate prin limba neamurilor arimine? Să le luăm la desluşit şi pieptănat pe îndelete, astfel să nu mai înghiţim gogoşi cu plete şi să ne ploconim în faţa maimuţelor cu ţilindru. Maximin Tracul s-a născut în anul 173, iar fapta la care fac referire cei doi autori se petrece în primii ani de domnie ai împăratului roman Septimius Severus(193-211) pe care senatorii de neam romanic îl batjocoreau cu expresia "micul trac". Regatul Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre şi deci după 150 de ani de ocupaţie a romanilor, canci latinizare printre traci!!! Rău aţi deocheat istoria, întunecaţilor! Dacă tracii nici după 150 de ani de ocupaţie romană nu cunoşteau latina, iar soldaţii geţi încorporaţi în armata imperială, cam în aceeaşi perioadă se îndemnau la luptă cu strigătele strămoşeşti, adică limba getă cum am arătat mai sus, este o crimă şi o infamie la adresa adevărului să susţii că geţii, în acelaşi număr de ani şi-au pierdut complet limba, însuşindu-şi latina populară, pe care Arrianus o numeşte fără ezitare "limba getă".

Aceste informaţii dovedesc faptul că istoricii şi limbiştii români au organizat o mare conspiraţie împotriva istoriei, culturii şi identităţii geţilor ca strămoşi ai românilor, pentru a-şi sluji cu mare supuşenie stăpînii ce îi plăteau; şărpăria romanică de la Vatican sub controlul iezuiţilor şi şărpăria iahvistă sub controlul mafiei sioniste.

Pe la anii 396, Paulinus din Nola îşi vizitează prietenul Nicetas care era episcop de Remesiana, la sud de Dunăre şi spune că-i avea sub îndrumarea sa pe geţi şi daci, de pe ambele maluri ale fluviului. "Marele istoric al românilor" V. Pîrvan în Getica sa are o străfulgerare genială şi spune că prin "geţi şi daci" trebuie înţeleşi "goţii" de pe ambele maluri ale Dunării iar prin "sciţii",potrivit limbii literare a vremii nu sînt decît "locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru care pot fi goţi sau daci". Iar aceasta este una dintre sclipitoarele tîmpenii cu care se făleşte cu neruşinare cultura română.

Mai găsim în Getica lui Iordanes o informaţie interesantă pentru neamul nostru la paragraful 176 "Căci îi tulburase o mînă de goţi federaţi, care cu contele Gaina, prădaseră Constantinopolul. Aşadar patriciul Aetius, pe atunci şeful armatei, născut în cetatea Durostor, din neamul vitejilor moesieni, prin imense pierderi omeneşti silise trufaşa barbarie a suevilor şi francilor să-şi pună ceafa sub jugul imperiului roman". Faptele se petrec pe la anul 439 dar nu este vorbă că aceşti geţi/goţi federaţi în frunte cu o Găină, au palit rău faimoasa armie a romeilor formată toată numai din cocoşi de soi. Nu numai că existau ca popor vînjos şi năvalnic la nord de Istru, numit geţi sau goţi, ce primeau bani de la bizantini în calitate de federaţi, dar se încumetau să prade capitala Constantinopol, fioroşii geţi ai contelui Gaina îndrăznînd a pătrunde prin acţiuni militare pînă în inima imperiului roman. Nu se leagă deloc latrinitatea voastră mincinoasă cu adevărul istoric relatat de atîtea ori de izvoarele epigrafice.

Un alt înscris vechi care îi pomeneşte pe geţi sau valahi pe la mijlocul secolului V, este "Historia delle azione d’Attila cognominato flagello di Dio" apărută la anul 1710, care scrie, că la năvălirea hunilor conduşi de Attila asupra oraşului Aquilea din anul 452, au participat şi corpuri de oştire ale valahilor şi cumanilor.

Şi în scrierile timpurii ale germanilor Nibelungenlied găsim informaţii despre "ducele Rumunc din ţara Valahă" care a venit la curtea lui Atilla împreună cu 700 de oşteni. Această informaţie arată că baştina neamului nostru străbun nu a fost părăsită de geţi sau daci aşa cum minte cu neruşinare Pîrvan, iar dacă Rumunc era duce înseamnă că exista o structură statală ce se subordona hunilor dar aveau propria organizare şi armată! Adevărul arătat mai sus este confirmat de mai multe ori de Getica lui Iordanes.

Dar limba şi cultura geţilor, cu tot holocaustul pornit de Militia Cristi împotriva lor, a supravieţuit în unele regiuni unde aceste hoarde criminale nu şi-au putut face de cap ca la Roma şi Bizanţ. În anul 1597 apare la Bruxelles, scrierea latină "Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor", avîndu-l ca autor pe Bonaventura Vulcanius. El ne spune în lucrare despre literele getice care au fost chiar înaintea celor greceşti şi latine şi despre o literatură getică scrisă în limba geţilor din care el a văzut "nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu". Criminalii acestui naufragiu provocat sînt căpeteniile iudeo-satanismului impus prin foc şi sabie în anul 380 ca religie oficială în imperiul roman. Sigur există şi alte informaţii dar specialiştii noştri în plăsmuiri lucrează numai după plan sau "indicaţii preţioase".

O altă sursă a dovedirii existenţei limbii strămoşeşti şi după ocuparea parţială a Geţiei din anul 106, sînt inscripţiile cultului mitraic. În număr de cîteva mii, aceste inscripţii figurează la capitolul "cultura elenistică" o născocire a culturnicilor occidentali de pe la mijlocul secolului XlX, cînd descoperind o mulţime de texte care nu puteau fi citite nici în latină dar nici în greacă, au tras ei concluzia, că această limbă o vorbea oştirea lui Alexandru Macedon. Citirea acestor texte "elenistice" este toată falsă şi intră în acea amplă acţiune de manipulare şi falsificare a istoriei şi culturii Europei din secolul XlX, cînd unii nu mai aveau loc de alţii iar mintea le clocotea ca un vulcan în erupţie.

Mitraismul în imperiu roman a început să se răspîndească de la Dunărea de Jos, adică provinciile Mesia şi Dacia, iar pe începutul secolului 3, geţii formau baza oştirii romane cum sînt faptele consemnate în atîtea scrieri antice. Scriitorul latin Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 lucrarea De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, şi ne cam lasă cu ochii în soare despre obîrşia acestei limbi, dar o putem afla foarte uşor dacă vrem. Mitraismul a ajuns în Roma pe la mijlocul secolului l al erei noastre şi începînd cu anul 181, a devenit cultul oficial al împăraţilor pînă în anul 378 cînd a murit ultimul împărat get Valens, care conducea imperiul roman. Ori acest cult era practicat în special de armată şi funcţionărimea imperială, iar oştirea era formată în mare parte din neamurile arimine ale geţilor, tracilor şi mesilor, dar şi soldaţii altor neamuri din armata romană practicau acest cult. Limba de slujire a mitraismului, era limba getă aşa cum ne spune Arrianus despre soldăţimea getă din armată imperială care îşi folosea propria limbă în treburile militare. Cum originea mitraismului este dovedită arheologic în lumea geţilor din Mesia şi Getia, limba cultică a fost limba getă/rumuna, informaţie venită chiar din lumea latină care nu-i prea înghitea pe geţi cu mare iubire.

Wulfila (311 - 381), cărturar got spun ei, dar mai sigur capadocian născut şi crescut în Geţia, le-a scris goţilor din nordul Istrului către sfîrşitul vieţii o tălmăcire după Tora, într-un alfabet luat tot din tolba neamului arimin. În tălmăcirea lui Wulfila există cîteva sute de cuvinte româneşti, şi asta cu 1000 de ani înainte de pretinsa formare a limbii române! Goţii au format împreună cu geţii din estul Carpaţilor după anul 106 imperiul Amal care a dăinuit pînă ce l-au distrus hunii în anul 376. Dacă cuvintele româneşti existau în limba gotă cînd Wulfila a scris cartea, înseamnă că limba getă/rumună era deja formată cu un lexic bogat din care se înfruptau şi alţii! Mai rămîne să spuneţi tovarăşi specialişti că neamul get a venit de pe lună sau ai ieşit de sub pământ, la puhoiul de fărădelegi făcut în dauna strămoşilor mei – voi pretindeţi că aveţi alte rădăcini – una în plus nu mai poate distruge prea mult!

Generalul bizantin Belizarie, după ce a învins în anul 553 regatul "ostrogot" creat de Teodoric cel Mare în Italia, şi-a luat numele de GETICUS MAXIMUS pentru a arăta istoriei pe cine a cucerit. Ori nu ştia el cu cine a purtat luptele în Italia, ori istoria este atît de falsificată, încît o rescriere a ei, ar produce un adevărat dezastru la unele bordeie de jeguri alese şi feţe cu educaţie de tîlhari! Dacă tot avem "specialişti" în născociri, propun ca regatul ostrogot să se numească "piticot", iar generalul bizantin se va numi piticoticus maximus, de nu se va supăra răposatul, sau poate că s-a luptat cu un popor de năluci, aşa cum s-au luptat romanii după anul 106, cînd îi tot atacau nălucile geţilor morţi în luptele din anii 101-102 şi 105-106! Dar mai există în literatura anitcă o altă denumire a limbii geţilor, menţionată sub numele de ausona. Ovidiu, nefericitul roman care a fost mazîlit la Tomis pentru că avea venin pe limbă împotriva lui Octavian, scrie înainte de anul 17, anul morţii sale pe pămînturi geţice, în Pontice I,2, 83-84 despre luptătorii geţi următoarele: "Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent". Versurile tălmăcite pe limba noastră zic aşa: "În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu!".

Adică geţilor nu le tremura freza de faima Romei cum ne este de mărturie scrierea lui Ovidiu, aşa cum se întîmplă astăzi cu conducătorii românilor care ajunşi în fruntea mesei, în loc să-şi apere neamul şi glia de răi şi rele, îi pradă şi îi vînd ca pe o turmă de vite.

Prelatul hispanic Paulus Orosius scrie în lucrarea Istorii terminată în anul 417 despre aseni care erau sufletele geţilor ce au murit în luptă şi se bucurau de cinstirea tuturor ca mari eroi iar într-un sens mai larg erau acei oameni pătrunşi de o adîncă înţelepciune a cărţilor sfinte ce te duceau la nemurire. În anul 448 împăratul Teodosiu ll al Bizanţului trimite la Atila o solie ca să trateze despre birul pretins de huni ca să nu le calce graniţele romeilor. Din delegaţie a făcut parte şi istoricul Priscus care ne-a lăsat informaţia că apropiindu-se de reşedinţa hunilor ce era undeva în Banat a stat de vorbă cu o persoană care a spus că este de neam auson şi băştinaş. La masa dată în cinstea soliei bizantine de către căpetenia hunilor, grecul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi în limba ausonă dar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă: "..apropiindu-se cineva pe care după haina lui scitică eu îl luasem drept barbar, m-a salutat în limba elină zicîndu-mi: Gaire! Aşa că eu fireşte m-am mirat că unul dintre sciţi vorbeşte elineşte, căci, amestecătură de neamuri ei se mulţumesc cu propria limbă barbară a fiecăruia, fie cea a hunilor, fie cea a goţilor, ba fie cea a ausonilor, aceia care sînt mai amestecaţi cu romanii şi nu uşor le vine lor a vorbi elineşte, afară numai doară a celor robiţi din Tracia sau de pe coastele Iliriei". În pasajul al doilea Priscus aminteşte că la masa lui Attila apare un măscărici numit Zercon, care făcea pe toţi să rîdă împleticind talmeş-balmeş la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ţării, anume limba ausonilor, hunilor şi goţilor. În al treilea pasaj, Priscus ne spune că la acelaşi prînz, un barbar care şedea la masă lîngă dînsul şi care cunoştea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă şi Priscus l-a şi înţeles, - ceea ce nu se putea întîmpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latină cea vorbită de pe atunci pe care o cunoştea solul grec. În textul lui Suidas din secolul X în care este reprodus Priscus este făcută precizarea "iar ausoni însemnează regi".
Bizantinul Ioan Cinnamus scrie o Historiae şi la Vl/3 îi aminteşte pe vitejii ausoni: "Iar lui Leon, i-a dat ordin să năvălească cu o armată din altă parte, mai ales cu o nenumărată mulţime de valahi despre care se spune că au fost colonii de odinioară ai italicilor, să atace Ungaria din locurile vecine cu Pontul Euxin, pe unde nimeni pînă acum, din primele veacuri nu i-a atacat...şi invadînd Ungaria au ajuns în mai multe sate populate şi fac o mare pradă. Ucid mulţi oameni şi pe foarte mulţi îi iau prizonieri şi cînd s-au gîndit să plece de acolo, fac o troiţă de metal pe care o aşază acolo cu următoarea inscripţie: în vreme cînd la Roma stăpînirea o avea divul Manuel (1143-1175), cea mai de seamă glorie a augustei dinastii a Comnenilor". Deci la mijlocul secolului Xll, dar sigur şi mult mai înainte, chiar înainte de secolul l al erei noastre, poporul ales de Sîntu, adică neamul geţilor scoborîtor din zei, mai era numit, ausoni, aseni sau eseni.

După căpăţînile istoricilor noştri, geţii pot fi numiţi şi huni, turci sau tătari pentru că tot nu mai interesează pe nimeni istoria românilor de astăzi. În anexa lucrării "Fasti Getici o Gotici" o adăugire la "Storia d’Italia del Medio Evo", istoricul italian Carlo Troya, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de mato Gezina în anul 86, citîndu-l pe Orosius scrie: "Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că au plecat cu Odin în Scandinavia". Astăzi, urmaşii faimoşilor geţi iubitori de Zamolxe, au ajuns un popor de balamuc care urăsc şi trădează glia străbună ca pe o curvă de margine de drum.

Identificarea ausonei cu limba getă sau valahă cum au fost numiţi mai tîrziu strămoşii noştri, este făcută şi de către prelatul ungur Otrokocis în lucrarea Origines hungarice, tipărită în anul 1693, care scrie la cap. lV despre vizita lui Priscus la curtea hunilor: "N-a neglijat acest Priscus să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila...Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să vorbească limba gotă (care este înrudită cu alana) şi ausona. Unde prin limba ausonă înţeleg valaha, leită latina coruptă".

Dar limba getă apare amintită în unele texte din secolele lV-Vll ale erei creştine sub numele de limba besă, nume, care limbiştilor şi istoricilor români nu le spune nimic pentru că ei nu fac cercetare, ci execută nişte ordine criminale ale altora sau îşi consideră propriile nebunii drept revelaţii şi adevăruri absolute!

Ioan Chrysostomul (349-407), zis şi Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai luminaţi prelaţi ai bisericii creştine şi, datorită culturii sale şi modului de viaţă foarte simplu, a fost impus ca patriarh al Constantinopolului în anul 397 de către împăratul Arcadios, apoi depus şi exilat în Armenia în anul 404 pentru atitudinea lui împotriva abuzurilor clerului şi a inechităţilor sociale grave pe care le promova noua religie în imperiu. În scrierile lui teologice aminteşte de mai multe ori că tracii şi besii aveau în limba lor ca texte sacre o carte numită Biblia. Dacă era făcătura satanistă a iudeilor – Tora sau/şi Talmud – prelatul grec trebuia să scrie Pentateuh, Sfînta Scriptură sau Scrierile Sfinte, pentru că aşa numeau ei în acele timpuri scrierile mozaicilor. Biblia era scrierea sacră a neamurilor arimine amintită chiar de greci, încă din secolul V î.e.n. cînd pe hornurile ivriţilor nu se vedeau fumegaţii de revelaţii şi alte născociri sataniste. Iar Strabon scrie că limba tracă este una cu limba getă, dar nu pun punct discuţiei pentru că mai sînt şi alte informaţii de lămurit.

La British Library din Londra există o carte foarte veche pe care englezii o numesc Biblia Bessica fiind scrisă într-un alfabet care foloseşte semne asemănătoare cu cel grec şi semne asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic, dar cu mult timp înaintea apariţiei "alfabetului chirilic"!

Din lucrarea Vieţile Sfînţilor, aflăm că sfîntul Teodosie a întemeiat o mănăstirea pe la 465 la răsărit de Bethleem, adică în regiunea unde esenii veniţi din Carpaţi erau "acasă" la ei de cîteva sute de ani iar pe la sfîrşitul secolului lV, li s-a alăturat sfîntul Ieronim şi tot în acele vremi şi prin acele locuri existau patru biserici: una ce slujea de bolniţă bolnavilor mintal, alta în care ţinea slujba în greacă, alta unde "neamul besilor înălţa în limba lor rugăciunile Stăpînului comun" şi o alta, care era a armenilor/siriecilor sau caldeenilor. Este de reţinut că autorul spune că besii înălţau rugăciuni în limba lor "Stăpînului comun", prin această precizare el dorea să arate că neamul lor în baştina din Balcani, Dobrogea şi sudul Moldovei mai practica un cult – adevărata religie a crucii, adică religia strămoşilor geţi – foarte apropiat de făcătura iudeilor numită creştinism. Slujbele le ţineau în limba besă cum spune autorul, adică limba lor din baştina carpatină. Mai mulţi scriitori din acele vremuri amintesc de mănăstirile besilor din Palestina precum şi de cea pe care o aveau la anul 553 în Constantinopol.

În anul 570 A. D. Antonius Placentius scrie în Hierosolymitanum că a ajuns în valea dintre munţii Horeb şi Sina: "Cum am intrat mai jos în mănăstirea de origine şi unde, de asemenea sînt trei abaţii, slujite cu pricepere în limbile greacă, latină, siriacă, egipteană şi besă". Autorul scrie despre două limbi distincte: latina şi besa, excluzîndu-se orice confuzie dacă nu ai în cap ceva infuzie de prostie şi golănie trădătoare. Ioan Moscu, ne lasă informaţii că în acele vremuri din secolul Vl în Palestina exista o mănăstire unde se slujea în limba besă şi una în limba siriacă iar în Viaţa sfîntului Sava se vorbeşte de mai multe mănăstiri din Palestina unde se slujea în limba besă. Besii au fost geţii cei plimbăreţi care treceau Istrul din nord spre sud, iar izvoarele istorice îi aminteşte pe un teritoriu ce este în prezent cuprins la graniţele dintre Bulgariei, Serbiei - Cosovo, Macedoniei şi Greciei, obîrşia lor fiind se pare în sudul Moldovei. Lingvistic, timpul ne-a păstrat un indiciu în această direcţie: partea sudică a Moldovei dintre Siret şi Nistru, apare cu numele de Bessarabia pe o hartă de pe la anii 1200. Cuvîntul este compus din numele populaţiei care stăpînea acest teritoriu, neamul bes şi cuvîntul sarabi cu sensul de preoţi sau înţelepţi, adică exact ce ne transmit mai multe izvoare scrise din secolele lV-Vl.

După atîta ură, venin şi munci îndrăcite ale întunecaţilor ivriţi, greci şi latini iar în epoca modernă chiar românii s-au întrecut, străduindu-se să-şi mutileze în totalitate propria identitate lingvistică, istorică şi culturală: din limba besă a rămas chiar o besă!

Cam aşa stăteau adevărurile în capetele unor străini cînd istoria mai încerca să aibă legătură cu adevărul. Odată cu eruperea noilor "revelaţii mozaice" de la mijlocul secolului XlX – comunismul, semitismul şi falsificarea prin semitizare a culturii europene şi sionismul – şi românii au avut "privilegiul" de a se bucura de asemenea atenţii din partea leprelor cazare. Le-a fost dat mioriticilor carpatini să audă de la această adunătură de urdori ale istoriei, că ei nu sînt băştinaşi ci venetici, pentru că mult timp înaintea lor, a trăit aici un popor semit venit din Palestina, plecînd mai spre est după un popas de cîteva sute de ani să vadă ce este prin alte luni, şi după ce s-a sătura de pribegit prin cîmpiile Rusiei, vrea să vină acasă în Carpaţi, iar românii să-şi caute alt loc sub soare! Au scris secăturile o "bogată literatură istorică" prin care urmăreau să se "înrădăcineze" în jurul Carpaţilor dar mai ales în partea de est, unde era grosul lor. În acele vremuri, spre deosebire de cele de astăzi, au fost români care le-au dat peste bot urlătorilor de profesie, scriind cu mult curaj adevărul atît de supărător în mutrele născocitorilor.

În studiul Originea românilor şi fonologia dacică, publicat în Timpul nr. 9 din 13 ianuarie 1878, M. Eminescu combate trăsnăile ilustrului istoric austriac Fligier, cazar şi mare iubitor al lui Iahwe, care a ţinut mai multe conferinţe în anii 1876 şi 1877 privind originea românilor iar sinteza a fost făcută în articolul Die Abstammung der Rumänen, apărut în publicaţia Fremden Blatt din 5 ianuarie 1878. El susţinea că românii nu se trag din soldaţii coloni italici, cum apăruse o molimă prin Europa care s-a scurs şi pe meleagurile mioritice, pentru că datorită războaielor civile, Italia a fost secătuită de bărbaţi chiar înaintea lui Traian. Trupele romane care au cucerit Dacia şi apoi au participat la însămînţarea femeilor dace şi deci formarea neamului românilor, ar fi fost formate din semiţi din Asia Mică, Siria şi Palestina iar pentru românii de astăzi este o mare ruşine că nu se taie împrejur ca strămoşii lor!

În articolul menţionat, Eminescu scrie: "Limba română e unică în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc, n-au putut să fie decît numai două. În orice caz, însă semiţii d-lui Fligier ar fi lăsat o urmă cît de slabă, care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gîtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de fonologie semitică în limba română, caz care asemenea nu se întîmplă. Am trebui azi să avem o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu că jidanii moderni de exemplu, chiar de o sută de ani să fie în ţară, nu sînt în stare să pronunţe româneşte. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbio Romano a lui Eutropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare), nu poate fi interpretat prin Siria, Asia mică ş.a".

Coborîrea din traci o negăm pur şi simplu. Afirmati obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chinezi şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic. Mozaicii au păstrat în mare taină adevărul că în ebraica veche există sute de cuvinte care sînt identice sau asemănătoare cu limba română veche pentru că atunci lucrurile s-ar fi discutat altfel şi primatul semitismului în lume cu care ei făceau atîta tărăboi prin Europa, s-ar fi dus dracului, dispărînd şi miracolul revelaţiilor Torei, iar iudeo-cretinii ar fi descoperit că totul este o făcătură oribilă.

Ne mai spune Marele Român, că aceste născociri despre originea neamului nostru, îi poate da dreptul oricărui netrebnic să spună orice despre identitatea românilor fără a fi obligat să arate cu dovezi istorice şi lingvistice ce susţine. Astăzi nişte lepre, chiar mioritice, ne fac traci migraţi din sudul Dunării pentru că ei slujesc MOSAD-ul şi Satana. Ce să le faci acestor scapeţi, şi ţeapa ar fi o cinste prea mare! Dacă noi am luat mulţimi de cuvinte de la bulgari, slavi, greci şi turci, înseamnă că ne-am format ca popor după ei, dar în sudul Dunării iar Roesller are dreptate în totalitate, la fel şi cazarii care spun că ei au fost primii locuitori în Carpaţi potrivit planului Poexoto. Slavii sud-dunăreni spun că atunci cînd au luat ei în stăpînire aceste ţinuturi nu mirosea nicăieri a opincă mioritică, deci patria noastră este pe nicăieri!

Iorga spunea despre istoricii români din vremea sa, că sînt scribii oficiali ai partidelor politice care au făcut numai rău adevărului istoric, dar ce te faci cu tîrîturile care au ajuns "istorici de serviciu" în solda duşmanilor românilor. În Istoria literaturii române contemporane, considera cunoştinţele lui Tocilescu în domeniul istoriei "o erudiţie de paradă" iar istoricul Theohari Antonescu spunea despre acelaşi personaj că este un amator cu pretenţii de profesor. Mai scria Iorga despre aceşti istorici că sînt "mediocrităţi convenabile" care au otrăvit minţile multor generaţii de studenţi şi elevi, iar nivelul lor de cunoaştere a fost totdeauna foarte departe de vanitatea pretenţiilor. În Istoria poporului român, lucrare apărută în limba română în anul 1985, fiind tradusă după Geschichte des Rümänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen apărută la Gotha în anul 1905, marele om de cultură scrie la p. 13: "Ură şi exagerare de sine au îndrumat pînă acum pana celor mai mulţi dintre scriitorii istoriei românilor şi ce a rezultat de aici nu e greu de ghicit; numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi le-au însuşit şi răspîndit cu o grabă uimitoare".

Programul acesta drăcesc de falsificare a istoriei noastre de către "specialiştii" în istorie şi istorii plăsmuite şi îndobitocire a românilor, a fost observat prima dată de Mihai Eminescu, care prin articolele sale a încercat să combată acţiunea criminală. Dar ei au lucrat în continuare în şărpăria întunecaţilor cu mult spor, iar revolta lui Iorga a fost încă un puternic strigăt de groază la ceea ce li se pregătea urmaşilor geţilor.

Unul dintre cei mai perfizi uneltitori împotriva adevărului, a fost V. Pîrvan cu Getica lui, o adevărată evanghelie a minciunilor antiromâneşti.

Astăzi avem chiar "patrioţi de serviciu" care fac circ în public cu negarea pretinsului holocaust din România, dar refuză să probeze cu dovezi aceste alegaţii, deşi ele stau la îndemînă şi sînt cu miile sau sutele de mii! Ba încă se mai laudă cu neruşinare aceşti "patrioţi de serviciu" că defilează la toartă cu rabinii iubitori de români. Halal gând de visare la o Românie Mare! La dovezile zdrobitoare venite de la scriitorii antici prezentate mai sus, istoricii şi limbiştii români răspund cam aşa: ei şi, îi priveşte ce au scris şi de ce au scris! Noi avem de îndeplinit nişte planuri cu indicaţii preţioase şi nu ne vom abate de la ele cu nimic!

Ec. Constantin Olariu Arimin
*preluat de pe www.ariminia.ro

Imperiul get

Strabon (63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în Geografia la Vll, despre geţi şi conducătorii săi că: "Boerobista, get de naţionalitate, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiască pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor". După 1900 de ani nişte secături române născocesc "tracismul" ca o negare directă a continuităţii de neam dintre vechii geţi şi românii de astăzi, şi se obrăznicesc peste tot că vajnicul boero Bisto a fost trac şi toţi cei de la nordul Istrului erau traci şi punct. Şi eu aş vrea să vă trag în cap o ploaie de pumni pînă veţi pune punct acestei sminteli. Poetul Ovidiu care era mazîlit la Tomis peste 70 de ani mai tîrziu, confirmă acest statut politic al statului get în Pontice ll/9, trimiţînd o scrisoare lui Cotiso al geţilor pe la anii 15 al erei noastre unde spune "că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău"; să le spunem şi acelora cu moaca strîmbă şi mintea şuie că sintagma "imperiul tău" nu înseamnă stîna ta, coteţul tău, sălaşul tău sau tribul tău. O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso. Dar acest imperiu arimin format din geţi şi traci a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani. În anii 12-9 î.e.n. romanii cotropesc Panonia iar în anul 9 geţii pornesc o mare răscoală ajutaţi de cei din est dar sînt înfrînţi. În anul 29 Mesia, teritoriul de la sudul Istrului care despărţea Geţia de Tracia este cotropită de către romani şi transformată în provincie. Pe la anii 46, regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie romană astfel că imperiul get rămîne numai la nord de Istru. După războaiele purtate de împăratul Traian, partea de vest a imperiului get este ocupată şi transformată în provincia romană Dacia, nume care nu a existat înainte de această nenorocire pentru strămoşii noştri. O parte dintre preoţii ajunşi sub stăpînirea romană împreună cu unii nobili şi oameni de rînd s-au retras la est de Carpaţi şi au continuat statalitatea imperiului get dar şi lupta împotriva cotropitorului roman. Istoricul italian Carlo Troya scrie Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo în cinci volume în anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către J. F. Neigebaur care a publicat la Breslau în anul 1859 o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei. Nici în prezent aceste texte nu sînt traduse în limba română pentru că nu prinde bine plăsmuirea lat(r)inităţii şi ar da posibilitatea românilor să guste şi altceva decît zoaia făcută de "doctorii ardeleni" la 20 de ani după apariţia scrierii lui Troya. Nu există în istoria lumii o monstruozitate asemănătoare, străinii ne recunosc merite în istoria Europei iar noi le negăm în totalitate ca să fim un neam de tîrîturi. Informaţiile istoricului italian sînt luate din Getica lui Iordanes dar şi din alte numeroase izvoare. Cîtîndu-l pe Ptolomeus, spune că romanii s-au înstăpînit pe teritoriul geţilor cuprins între Tisa pînă la Grath/Siret? "De acolo pînă la Nistru, marele imperiu rămase neatins şi se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureş şi Galiţia pînă la Pădurea Herciniană". Este uimitor că tocmai aceste teritorii care nu a fost niciodată sub stăpînire romană, cazarii mozaici/jidanii de pe Volga în partea a doua a secolului XlX prin planul Poexotto îl revendicau ca patrie a lor pentru că l-ar fi cucerit ei pe cînd erau soldăţoi ai imperiului roman! Ori cei ce spun că au venit ca trupe romane erau semiţi din Palestina iar cazarii sînt de neam germanic şi au trecut la mozaism în partea a doua a secolul Vlll. Dar mai este un adevăr cu care trebuie să le dăm în cap acestor lifte; iudeii nu serveau milităria pentru că se descurcau mult mai bine în cămătărie şi samsarlîc. Să continui cu Troya care spune: "Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor...". Aşa vorbeşte un urmaş direct al romanilor spre cinstea lui, însă liftele mancurtizate şi năimite ce şi-au luat titlu de "doctori", sigur ai întunecaţilor, ne-au falsificat istoria de nu-i mai dai de socoteală. Informaţiile prezente ne ajută să stabilim graniţa estică a imperiului geto-got dincolo de Volga în est iar în nord se urca pe marginea munţilor Urali pînă în ţinutul balţilor. După căpăţînile istoricilor noştri, geţii pot fi numiţi şi huni, turci sau tătari pentru că tot nu interesează istoria românilor de astăzi. În anexa lucrării, Troya, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de mato Gezina în anul 86, citîndu-l pe Orosius scrie: "Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi", relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că "au plecat cu Odin în Scandinavia". Tăbliţa 74 spune cum comandanţii oştirii geţilor, Duro Radu şi Duro Cozen au plecat în primăvara anului 106 la iazigii/goţii Umo şi Gerentea din nordul Mării Negre să le ceară ajutor pentru războiul pe care îl purtau cu romanii. Ambii conducători iazigi au luat parte la războiul geţilor, fapt ce dovedeşte că între aceste popoare exista o legătură statornică de ceva vreme. Mulţi au murit şi s-au dus în lumea asenilor sau tărîmul lui Zamolxe cum se spune în tăbliţa 5. Să revin la Troya: "Printre aceşti aseni se găsea Captus, strămoşul dinastiei regale de mai tîrziu a ostrogoţilor, fiul său a fost Almar, al cărui fiu Augi, a fost tatăl lui Amal, strămoşul gintei de eroi al Amalilor. În anul 134, Amal fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor şi aceştia fac urmaşilor lui Hadrian mult necaz...În anul 161 Augi stăpîneşte peste daco-geţi sau goţi, pe care Ptolomeus îi mută în marea cîmpie situată între Carpaţi şi Marea Baltică şi care era numită Sarmaţia Europeană. Din anul 174 Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor. "...în imperiul Amalilor migrează alte hoarde şi barbari, de asemenea şi o parte a burgunzilor care sînt primiţi ca aliaţi". În limba română veche cuvîntul captă înseamnă a aduna, a atrage, a izbuti, a atrage pe cineva printr-un mijloc, adică rolul pe care l-a avut asenul Captus. Bine că o spun barem străinii pentru că noi nu avem urechi să auzim asemenea adevăruri. De aceea am ajuns ca fel de fel de lepădături să vină, să se urce pe masa noastră lăsîndu-şi scîrna iar noi nu îndrăznim nici să-i deranjăm cu o vorbă pentru astfel de impietate! Cazarii spun că familia regală care le-a condus destinele mai multe secole pe cînd erau şi ei tari şi mari prin tărîmul fără margini a cîmpiei dintre Marea Neagră şi pustiul Gobi cu centrul de putere pe Volga, venea din neamul de semizei numiţi Asena. Crăpa-v-ar rînza în voi întunecaţilor! Vreţi să-l faceţi şi pe Zamolxe semit şi tăiat împrejur? Iordanes în Getica vorbind despre ocuparea regatului ostrogoţilor/geţilor din Italia de către armatele împăratului bizantin spune la 315 "Aceasta a fost, pînă acum, originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji. Acest neam demn de laudă a cedat unui principe şi mai lăudabil şi s-a supus unui conducător mai viteaz, a cărui faimă nu va înceta în nici un veac şi la nici o vîrstă, iar victoriosul şi triumfătorul împărat Justinian, precum şi consulul Belizariu, vor căpăta numele de Vandalicul, Africanul şi Geticul". Troya spune că din secolul 3 al erei noastre numele goţi şi geţi au devenit comune şi se confundau cum mai tîrziu cel de sciţi desemna popoarele de la est de Panonia pînă la Marea Caspică. Dacă nu ştim fiecare năvălire către sud şi vest ce structură etnică avea, sub aspect istoric trebuie să precizăm că în imperiul get de răsărit în secolul l al erei noastre au venit popoarele din Scandinavia, goţii din Gotia, vandalii din Vinlandia/Vandalia şi alţii care după secolul 3 au ajuns forţa conducătoare iar geţii în frunte cu clanul lor conducător al Amalilor sînt recunoscuţi de aceştia drept regi. Getica lui Iordanes spune spre luminarea noastră la c. 42 ". În al treilea popas la marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali". Tot pe aceste teritorii în partea de est mai erau sciţii sau sarmaţii, populaţie înrudită cu geţii. Să mai vedem ce spune Iordanes despre goţii veniţi din Goţia la 28: "Dar fără să zăbovească mult, au ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleştat în luptă, cîştigînd biruinţa. De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Sciţiei, care este vecină cu Marea Pontului". Sciţia începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus şi se întinde pînă la fluviile Tiras/Nistru, Danastru şi Vagosola/Volga, ca şi Danapru /Nipru şi muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic. Îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida (lacul Meotic este Marea de Azov) şi peste Meotida prin strîmtoarea Bosforului, pînă la muntele Caucaz şi pînă la rîul Araxis. Apoi întorcîndu-se spre partea stîngă pînă dincolo de Marea Caspică şi de ţinuturile îndepărtate ale Asiei pînă la oceanul euroborean, este ca o ciupercă, mai întîi mică, dar mai departe foarte lată şi rotundă pînă la huni, albani şi serii. Această patrie, spun adică Sciţia, întinzîndu-se şi deschizîndu-se în lung şi-n lat, se învecinează spre răsărit cu serii care încep de la ţărmul mării Caspice, la apus cu germanii şi cu fluviul Vistula, spre ţinutul arctic, adică în partea septentrională, este înconjurată de Ocean, iar la sud se găseşte Persia, Albania, Hiberia, Pontul şi albia Istrului, "care se numeşte Dunărea de la gură pînă la izvor". Această uniune de triburi condusă de geţi şi goţi care erau popoarele cele mai numeroase au năvălit în jaf de multe ori asupra teritoriilor controlate de romani. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi "leii scitici". Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Numai nemernicii, iar dintre aceştia sînt destui printre noi, se vor înversuna să spună că geţi şi goţi sînt una iar împăratul roman i-a făcut doi! Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să-i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Împăratul Gallus (251-253) pentru a potoli pohtele prădătorilor geţi şi goţi care se buluceau peste Istru ca ursul la miere, umblă la teşcherea şi îşi cumpără liniştea. În anul 255, goţii, carpii/geţii şi burgunzii pe care Zosimus îi numeşte popoare scitice – pentru că vin din Sciţia – năvălesc la sudul Istrului, devastează Tracia, Macedonia şi Iliria ajungînd pînă în Italia dar sînt luaţi cu sabia de către generalul Aurelian şi se retrag la nordul fluviului. Împăratul Gallienus (253-268) luptă din greu cu dacii liberi din nordul provinciei Dacia şi ia numele de Dacicus Maximus. În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai este controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial dar cu o componentă etnică şi mai ales militară de neam germanic venită din Scandia care se adaugă la cea getică. Dar informaţiile istorice ne mai arată un fapt uluitor, geţii şi goţii nu mai atacă imperiul roman; după 150 de ani testamentul lui Diogio amintit de Pliniu cel Tînăr a fost îndeplinit prin alungarea romanilor din glia străbună! Nici cei care erau împăraţi ai imperiului roman de multă vreme nu mai erau romani ci geţi, traci şi iliri, adică tot neam arimin. Începînd cu domnia lui Diocleţian (284-305) imperiul geto-got al Amalilor are relaţii paşnice cu imperiul roman de naţiune arimină avînd statutul de federaţi şi Galeriu (305-311) – Ler împărat – îşi avea curtea particulară la Romula pe malul stîng al Istrului în apropiere de Caracal iar Constantin inaugurează în anul 328 podul de la Sucidava Oescus. Tot acest împărat dorea să stabilească capitala imperiului la Serdica/Sofia în mijlocul geţilor, neam din care se trăgea şi el, aceste informaţii dovedind că geţii care conduceau atunci imperiul roman s-au unit cu cei din nordul Istrului. Imperiul geto-got de la nord de Istru, amintit de istorici doar în şoaptă sub numele de "regatul ostrogot din nordul Mării Negre" a fost distrus de urdiile hunilor în anul 376.

Constantin Olariu Arimin
*preluat de pe www.ariminia.ro

Migraţia sud-vestică a geţilor

În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată (Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie?
Să ne lămurim de ce spun ei asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll. Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală. Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: ,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adică şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de înaltă trădare! Tăbliţele spun că bastarnii au ajuns în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu iazigii. Mitologia lor arată că au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor dar descinzînd după obiceiuri din geţi.
Marţial (cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul acesta a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă. Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia. Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia, Tracia. Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole. Istoricii români l-au preluat pe Diurpaneus de la Orosius dar au trecut sub tăcere restul informaţiilor. Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania într-o premoniţie neştiută încă în cultura română! Filozoful hispanic parcă avînd o previziune profetică, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc. ,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ? …Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent ? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi ?” Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean - care nu mai sînt capabile nici de durere. Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile evreilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană. Să fie doar o presimţire a filozofului sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu care seamănă moarte pe unde se abate. Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”. Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă ? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum ? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji ? …Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani. Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui.
Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri scriereamediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschyl este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei. Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracică nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano.
Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iornandes pe care nu a cunoscut-o. Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor. Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări. Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor. In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri. Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare: ,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”. Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet. Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas. In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări importante despre daci sau geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realităţi istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică! Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio în Cronica Generală. Acest rigă, este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie, Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista (boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iornandes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înţeleptul. Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic! Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei. Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surdului! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iornandes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got. Iornandes spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci! Alonso de Cartajena scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite. Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor/dacilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei. Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor gotice. Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptăţii şi al naturii care renaşte după marea catastrofă! Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor gotice în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri. Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc! Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială şi ar răcni din toţi rărunchii: sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb şi cele descoperite la Tărtăria, şi astfel fandasia este gata!
Ca să nimicesc pentru vecie această imbecilitate a latinităţii neamului nostru am să folosesc niscaiva informaţii adunate cu mare sîrg de răulenii spanioli amintiţi mai înainte. Spun ei că în toriştea străbună – Iberia, băştinaşii aşa neciopliţi cum erau pentru că încă nu au ajuns romanii pe la ei să-i lumineze - se scria într-o veselie. Iar arheologia a descoperit mai multe probe cu scrierile buclucaşe, apreciindu-le din secolele Vlll-ll î.e.n. dar vechimea lor poate fi mai mare. Ele provin din partea de est, regiunea Tartesico şi Turdetano(nouă ne aminteşte de necropolele Tărtăria şi Turdaş) sud-est şi sud-vestul Iberiei. 46 dintre literele folosite de geţi în polojeniile lor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau asemănătoare cu literele din aceste scrieri iar 34 dintre semnele cu care crestau lemnele plutaşii Bistriţei sînt identice sau asemănătoare cu litere folosite de vechii iberici! Ca să vezi ce neam neastîmpărat sîntem dar mai ales cum stăm cu adîncimea rădăcinilor înfipte în plaiul mioritic! Să fiu cintezoi pe rămurea pînă la sfîrşitul cîntării mai amintesc că scrierile vechilor iberici au 12 semne identice cu scrierea de la Tărtăria şi 13 semne comune cu scrierea din Sumer(Ki-en-gi) unde s-a răzleţit o parte din neamul carpatic în a doua jumătate a mileniului lV î.e.n. Să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio. Cînd au plecat aceste populaţii mioritice în Iberia este greu de răspuns dar se poate aprecia că le-au trebuit ceva timp să-şi organizeze structuri sociale care să impună folosirea scrisului iar ei erau destul de numeroşi pentru o astfel de acţiune care cere multă glagorie şi îndemînare de meseriaş.scrierea la berberi Consider că pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!

O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice. Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că: ,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”. Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr! femeile berbere
Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr. Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor. Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.

*articol preluat de pe www.ariminia.ro

CODEX ARGENTEUS - CEL MAI VECHI DOCUMENT SCRIS PREPONDERENT ÎN GETÃ (DOVEDIT, ÎN SPECIAL PRIN LEXIC)

Pentru moment voi supune cititorului, spre dreapta lui judecatã, un text bine cunoscut tuturor din Biblia zisã a lui Ulfila si anume rugãciunea Tãtãl nostru dupã Evanghelia lui Matei VI. 6-12: RATTA UN SAR THU IN HIMINAIRWEIHNAI NAMO THEIN, VIMAIRTHIU DINASSUS THEINS, WRAIRTHAI WILGA THEINS SVE INRHIMINA GAl ANA AIRTHAI. HLAIFRUNSAR ANA THANA SINTEINAIRGIF UNS HlMMA DAGA. GAHRAFLET UNS THATEl SKULANRBIGAIMA SV A SVE, GAl WEISRTHAI SKULAM UNSARAIM GAlRNI BRIGGAIS UNS INRFRAINSTUBN GAH AK LAUSEIRUNS AF THAMMA UBILIN [UNTERTHEINA IST TIUDANGARDI, GAHRMACHS, GAH WULTAUS INRAIWINS AMEN] [cãci a Ta este împãrãtia si puterea si mãrirea în vecii vecilor amin].
Acest text este transliterat în C.A. din limba goticã. [Unui vorbitor de.limba germanã îi va fi lesne sã înteleagã textul, cãci germana, prin geticã, este nepoata de fiicã a limbii gete, asa cum foarte limpede au clarificat savantii nordici, idee la care eu am aderat].
În rugãciunea Tatãl nostrum avem 65 de cuvinte din care mai mult de jumãtate (toate cele subliniate) le-am putut recunoaste, chiar la prima vedere, cã sunt getice si hitite.
Pentru cuvântul ATTA = tatã, vã rog sã vedeti/revedeti atent STUDII de Dacologie II cu subtitlul Fals tratat de geto-dacã (recomandat mie de cãtre Dl. Professor Dr. Florin. Rotaru, Directorul Editurii Biblioteca.Bucurestilor, unde am publicat cartea în 2003) Lectia a 2-a. p.26-27, precum si Culegere de micro studii (Arvin Print, 2004) p. 81-82, unde tratez despre limba hititã si unde, printre multe alte cuvinte, semnalate de cãtre Carolus Lundius ca fiind pur getice, în cartea Zamolxis primus Getarum legislator, se regãseste identic si în hititã, ba chiar si în huritã, limbã înruditã cu hitita, cãci mai multã
vreme au avut si un regat comun.
Substantivul ATTA a fost însusit apoi, de elinã, latinã, persanã, arabã, turcã (vezi si ATTA TURK = tatã al turcilor, cognomen cãpãtat de Mustafa Kemal ca unul ce pusese bazele statului turc modern). Deci, cum subliniazã cãrturarul suedez CAROLUS LUNDIUS, este unul din cele mai vechi cuvinte getice (vezi si LEX ATTINIS) si la aproape doua secole si jumãtate dupã aceea, sustinut si de hititã. Geticul ATTA a mai devenit în elinã si latinã si ADONIS (= tânãrul frumos de care se îndrãgosteste Afrodita); în românã avem floarea gingasã, DEDETEL, anemonã în care Afrodita l-ar fi prefãcut, dupã moarte, pe ADONIS, dupã traditia autohtonã, regãsit si în ebraicã, în formula de invocare ADONAI (de origine frigianã) pe care o rostesc rabinii în ceremonialul de înmormântare, însemnând DOAMNE! STÃPÂNE! Aceasta pentru cã JEHOV AlJAHVE = Dumnezeu, era interzis sã se pronunte; în afarã de ADONAI, ei mai rosteau si numele de ELOHIM, cum foarte correct semnala si Dl. Teleoacã în conferinta sa prezentatã la GETICA, la finele anului 2004.
În mitologia nordicã, acest tãtuc (ATTIN/ATTA) a devenit WODAN/WOTAN - ODIN. Trebuie sã mentionãm faptul cã prima inscriptie hititã a fost descifratã în anul 1917 deci, la 6 ani dupã moartea savantului român N. Densusianu, asa cã nu avea cum sã fie cuprins acest ATTA - getic/hitit - despre care eu am tratat si tratez si acum – în lucrarea sa Dacia preistoricã, publicatã la doi ani dupã disparitia autorului, cum eronat a afirmat Domnisoara Antigona Grecu la sedinta din 5 ianuarie 2005 a Academiei Daco-Române, (când eu am prezentat ~ aceeasi schitã).
Meritã sã scoatem în evidentã faptul cã savantul Belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis, în al sãu extrem de pretios tratat De litteris et lingua Getarum sive Gothorum, 1597, unde, ca al 2-lea autor, a publicat si alfabetul getic, [primul fusese Joannes Magnus Gothus, care îl copiase de pe o rocã uriasã], subliniazã in aceasta cã Episcopul Ulfila, în traducerea Pentateuhului (primele cinci cãrti din V.T.) s-a folosit de alfabetul getic, de scrierea geticã, aducând simplificãri unor litere - oricine poate constata aceasta comparând alfabetele. Vulcanius mai relateazã cã el s-a aflat în posesia unor foi deteriorate care ar fi fost exact aceleasi care s-ar fi pierdut din CODEX ARGENTEUS (Existã cercetãtori asidui ai acestui.monument literar, printre care si Friedrich Fuld (Ulfilas Gotische Bibelubersetzung Die alteste germanische Urkunde - Leipzig, 1805) care vorbesc despre Moeso&otischen Buchstaben de care s-a slujit efectiv Ulfila în C.A Episcopul Ulfila (313 - 383) a trait si activat ca prelat pe pãmânt getic - doar bunicii lui se refugiaserã din Capadocia în Moesia/Getia din cauza persecutãrilor împotriva crestinilor. Dupã cum am stabilit de peste cinci ani pe baze pur rationale, etnosul GOT este totuna cu cel GET. GETII s-au numit, dupã sec. al IV-lea, preponderent GOTI, dar în Peninsula Scandinavã, dupã cum o sustin toti cãrturarii nordici, ei s-au numit Getae din vremuri imemoriale pânã în Evul Mediu târziu iar Episcopul Ulfila - subliniazã nordicii - a creat asa zisul alphabet gotic din cel genuin getic si cã el a scris esentialmente în geticã, în calitate de autor (partial) al lui C.A., considerat cel mai vechi document de limbã germanã si care este, în opinia noastrã si cel mai vechi Document de limbã getã.
Asadar, Episcopul Ulfila a trades “Pentateuhul” (inclus în C.A), din greacã în goticã/geticã, adicã în limba vorbitã pe teritoriul unde el a trait si a activat, timp de 40 de ani, ca episcop, iar noi credeam cã acolo s-a si nãscut, cãci majoritatea biografilor lui vorbesc cã bunicii lui ar fi fost refugiati din Capadocia în Moesia. Literele/parte din ele, de care Ulfila se foloseste, sunt cele getice, inclusiv runele - dupã cum spun unii autori, da, spun eu, dar nu cele pur germanice, ci cele pur getice, deoarece runele s-au folosit pe teritoriul strãmosilor nostri pânã în secolul al 12-lea; în bogata prefatã la CODEX ARGENTEUS UPSALIENSIS, se subliniazã faptul cã forma runelor era diferitã de la un teritoriu la altul si cã pe însusi acelasi teritoriu s-au folosit rune diferite. Foarte interesant de semnalat este ceea ce subliniazã si Ancient Scripts.Com: Gothic este (citez): Gotii au vorbit o limbã germanicã unicã în felul ei si legat nu numai de conceptul de cel mai vechi idiom germanic, dovedit ca atare, dar mai ales prin aceea cã este un idiom cu totul aparte din familia limbilor germanice fãrã vreo legãturã lingvisticã cu vreo altã limbã germanicã care a supravietuit, la aceasta eu as mai vrea sã adaug: lucrurile stau altfel pentru cã este vorba de idiomul getic, în opinia mea, idee sustinutã si de limba hititã în care am aflat o multime de cuvinte identice cu cele din getã. Lucrurile stau astfel si pentru cã punctul de plecare a fost limba getã, ca matcã a tuturor celorlalte limbi zis indo-europene/mai curând indo-germanice: de subliniat, cel dintâi, cunoscut mie, a spus-o cãrturarul suedez CAROLUS LUNDIUS.

prof. Maria Crisan
*articol preluat din DACIA MAGAZIN, nr. 33, iunie 2006

Dacia de la Burebista la Decebal

Moartea lui Burebista a provocat o adanca tulburare in tinuturile peste care stapanise. Triburile de alt neam pe care le supuse in cursul campaniilor sale victorioase se grabesc sa-si redobandeasca neatarnarea; cetatile grecesti inceteaza sa mai recunoasca autoritatea statului dac. Stapanirea faurita cu sabia sa destrama de indata ce sabia cazuse pentru totdeauna din mana viteazului rege.

Framantarile nu aveau sa ocoleasca nici teritoriul Daciei propriu-zise. Nici chiar intre hotarele ei statul lui Burebista nu se putuse bizui pe o trainica unitate economica. In diferitele parti ale Daciei, nivelul de dezvoltare economica si sociala era diferit; spuneam doar mai sus ca marele complex de fortificatii si asezari civile din Muntii Orastiei nu-si are pereche in toata Dacia, iar unele regiuni (Moldova nordica, Maramuresul) erau de-a dreptul ramase in urma Transilvania propiru-zisa sau campia Dunarii. Dar chiar si intre regiunile mai mult si mai unifrom dezvoltate din punct de vedere social-economic (Transilvania, partea rasiriteana a Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova de miazazi) nu exista o veritabila si trainica unitate. Nu se formase inca o piata unica pentru intreaga Dacie, iar legaturile de schimb dintre diferitele parti ale tarii nu aveau neaparta nevoie de un stat unic, puternic centralizat. Nu trebuie uitate apoi interesele inguste ale unei parti din aristrocatia tribala geto-daca, tendintele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes fuses invins pentru o vreme de puterea lui Burebista si de primeldia romana care impunea unirea. Dar acum Burebista fusese ucis, iar moartea lui Cezar, starni la Roma noi si grave tulburari launtrice, indepartate, cel putin pentru moment, pericolul unei expeditii impotriva geto-dacilor.

In aceste conditii nu e de mirare ca insusi teritoriul Daciei se imparte in mai multe formatiuni politice: numarul lor, ne informeaza Strabo, era de patru indata dupa moarte lui Burebista, dar ajunsese in curand la cinci; in realitae, erau probabil si mai multe. Pe unele le cunoastem, pe altele nu. Soarta uneia singure poate fi consecvent urmarita, desi numai in linii generale, pana la Decebal; din fercire, e vorba de cea mai importanta dintre toate.

SOARTA STATULUI DAC TRANSILVANEAN

In adevar, dezmembrarea statului dac n-a insemnat pierirea lui, revenirea la ordinea primitiva si la democratia militara, caci macar intr-o parte a tarii societatea daco-geta depasise pentru totdeauna acest stadiu. Nu stim exact ce vor fi fost numeroasele formatiuni politice, dintre care unele anonime, pomenite dupa 44 ien in campia munteana, Oltenia, Banat si Dobrogea: mici state sclavagiste incepatoare sau simple uniuni de triburi? Mai probabil e ca macar unele din ele prezentau trasaturi de organizare statala. Dar principalul este ca dainuirea, continuarea statului dac transilvnean cu centrul in Muntii Orastiei poate fi afimata cu toata certitudinea si demonstrata pe temeiul izvoarelor arheologice si literare.

Ce ne spune arheologia? Sapaturile efectuate pe scara larga in principalel cetati din Muntii Orastiei n-au constata nici o intrerupere a activei si intensei vieti economice din acest complex. Nu exista, dupa Burebista, o perioada de stagnare, nu se constata distrugeri: mai mult, nici macar de o slabire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotriva, totul arata ca asezarile de aici au continuat sa se dezvolte, sa infloreasca: cetatile au fost intretinute si chiar marite, asezarile civile au crescut, inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea a fost atat de deplina, incat in multe cazuri e greu de distins ce s-a facut de catre Burebista si ce s-a construit sub urmasii sai. Si evident, continuitatea dezvoltarii economice demonstreaza continuitatea vietii statale.

Ce ne spun izvoarele literare? Majoritatea nimic sau aproape nimic. Dar intamplarea a facut ca Iordanes sa consemneze, dupa opera lui Dio Crisostomul, lista urmasilor lui Burebista, sau macar a celor mai improtanti dintre ei, la tronul statului dac transilvanean. Dupa ce lasa sa se inteleaga ca, la moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat tronul, concentrand astfel in mainile sale si puterea laica, si puterea religioasa, autorul nostru continua: “Iar dupa ce Deceneau a murit, l-au avut in aptoape aceeasi veneratie pe Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos in iscusinta. El era socotit, datorita priceperii sale, si rege pentru dansii, si preot, si judeca poporul ca judecator suprem. Si dupa ce el a lasat cele omenesti, a venit la domnie Coryllus, regele gotilor (adica al getilor!), si timp de patruzeci de ani a stapanit peste neamurile lui in Dacia. Vorbesc despre Dacia cea veche… Aceasta tara, asezata in fata Moesiei, peste Dunare, e incinsa de cununa muntilor, avand doar doua intrari: una pe la Boutae, cealalta pe la Tapae”. Iar mai incolo, vorbind despre atacarea Moesiei de catre geto-daci in timpul imparatului Domitian, Iordanes ne informeaza ca in fruntea acestei provincii statea Oppius Sabinus, iar domnia peste geti o avea Dorpaneus.

Opera tarzie a lui Iordanes (sa nu uitam insa ca ea se inspira dintr-un izvor de prim rang, lucrarea lu Dio Crisostomul) ne ajuta, asadar, sa stabilim urmatoarea succesiune la tronul de la Sarmizegetusa : Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Multa vreme, informatia aceasta atat de pretioasa n-a fost luata in seama, poate tocmai din pricina preciziei sale, considerata suspecta la un scriitor atat de tarziu. Acad. C. Daicoviciu a pus-o insa in valoare, aratand ca ea e sprijinita si de alte marturii.

Deceneu, primul rege al Daciei transilvanene dupa asasinarea lui Burebista, nu e un personaj necunoscut si succesiunea lui la tron apare fireasca daca ne gandim ca tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege. Comosicus e pomenit numai de Iordanes, dar pe Coryllus il regasim, cu numele intrucatva schimbat, la scriitorul latin Frontinus care-si compune lucrarea Stragemat in timpul lui Domitian. Intr-adevar, Frontinus, ne vorbeste despre Scorilo, conducator al dacilor, care, desi stia ca Roma era sfasiata de razboaie civile, nu indraznea s-o atace, dandu-si bine seama ca taberele aflate in lupta se vor uni in cazul ivirii unui pericol din afara. Se pare insa ca ideea atacarii provinciilor romane sud-dunarene se bucura de o mare popularitate printre daci, astfel incat, pentru a potoli avantul razboinic al compatriotilor sai, Scorylo a recurs la o pilda vie. El a pus doi caini sa se bata dinsii si, tocmai cand lupta era in toi, a adus un lup in fata lor; pe date, cainii au contenit lupta si s-au napustit asupra fiarei. Frontinus adauga ca, impresionati de aceasta elocventa demonstratie, dacii au renuntat la atacul impotriva imperiului.

Specialistii sunt unanimi in a-l identifica pe Scorylo al lui Frontinus cu Coryllus de la Iordanes, ceea ce intareste valoarea stirilor furnizate de acesta din urma. De asemenea, e evident ca acel Dorpaneus pomenit de scriitorul got e una si aceeasi persoana cu Diurpaneus de la Orosius. E drept ca Dio Cassius il aminteste ca predecesor imediat al lui Decebal pe regele Duras, dar e posibil si chiar foarte probabil sa avem de-a face cu un monarh cunoscut sud doua nume ; in orice caz, imprejurarile in care-l pomeneste Dio Cassius pe Dura sunt identice cu cele mentionate mai sus de Iordanes cu Dorpaneus.

Cea mai stralucita confirmara a veridicitatii informatiilor lui Iordanes au adus-o insa cercetarile arheologice de la Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului). Intr-una din locuintele marii asezari civile de aici a fost descoperit un vas de forma si dimensiuni neobisnuite. El e conic si are o inaltime de circa 1 m, diametrul gurii de peste 1 m, iar diametrul fundului de 1-2 cm. E greu sa ne imaginam o utilizare practica a lui ; se crede, mai degraba, ca a fost un vas de cult. Dar marele lui interes consta in faptul ca olarul a imprimat de patru sau cinci ori pe peretii vasului (indoiala provine din faptul ca nu toate fragmentele s-au gasit) doua stampile, una langa alta. Prima cuprinde numele DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Asadar, DECEBALVS PER SCORILO.

Litere latine cu care sunt redate aceste cuvinte indeamna, la prima vedere, sa ne gandim la o inscriptie latineasca. Dar in limba vechilor romani, aceasta inscriptie nu are nici un sens, ba e si gresita din punct de vedere gramatical, iar vasul e de tipica fractura dacica. Cu multa dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscriptia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscriptie in limba dacilor, traducand-o prin: Decebal fiul lui Scorilo; intr-adevar, cuvantul per (inrudit cu latinescul puer) are in limba traco-getilor intelesul de “fiu”, ca de pilda, in numele Ziper.

Iata-l, deci, pe vestitul Decebal aparand ca fiu al lui Scorilo. E greu sa ne inchipuim ca tatal viitorului adversar al lui Traian a fost o persoana deosebita de Scorylo al lui Frontinus, respectiv Coryllus din opera lui Iordanes. In cazul acesta Dura-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo (deci unchiul al lui Decebal), care pe acest temei a putut mosteni tronul, mai ales ca Decebal are nevarstnic. Cand ii cedeaza domnia acestuia din urma, Duras-Diurpaneus (o stim de la Dio Cassius) era batran si nu se simtea in stare sa tina piept amenintarii romane, pe cand Decebal are in puterea varstei. Informatia lui Iordanes a astfel confirmata, iar Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus si Decebal ne apar fara indoiala ca succesori ai lui Burebista.

E mai greu de aflat cand a domnit fiecare. Dispunem doar de doua date sigure : 44 ien, cand moare Burebista si Deceneu ocupa scaunul domniei dacice, si 87 en, cand Duras ii cedeaza scaunul domnieie lui Decebal. Mai avem apoi indicatia ca Scorilo a domnit 40 de ani si ca, intr-un anumit moment al domniei lui, la Roma izbucnisera framantari interne. Se poate oare, pe aceste subrede temeiuri, incerca o cronologie a dinastilor daci transilvaneni?

Cheia intregii cronologii e domnia lui Scorilo. Referindu-se la tulburarile launtrice din statul roman, Frontius s-a putut gandi, teoretic vorbind, la razboiul civil dintre Octavian si Antoniu (32 – 31 ien), la dezordinile de la moartea lui Caligula (41 en) sau la indelungatele lupte care au precedat si au urmat moartea lui Nero (68 – 69 en). Primele sunt prea departe de vremea lui Frontius si apoi a le accepta inseamna sa credem ca Deceneu si Comosicus n-au domnit, luati impreuna, decat 12-13 ani. Daca Scorilo ar fi inceput sa domneasca atunci, cei patruzeci de ani de stapanire a lui asupra dacilor s-ar incheia pe la 8-9 en; ar fi, prin urmare cu neputinta ca fiul sau, Decebal, sa ocupe tronul in 87 en. Tulburarile care au insotit moartea lui Caligula sunt acceptabile din punct de vedere cronologic, dar ele au durat prea putin si nu merita in nici un caz numele de “arma civilia” (“arme civile”, “razboi civil”), cum le numeste Frontius. Cele care se potrivesc mai bine sunt luptele din anii 68-69, adevarat razboi civil in timpul caruia s-au luptat patru pretendenti la tronul Imperiul roman, trei dintre dansii pierind de moarte violenta.

Au avut loc aceste tulburari loc la inceputul sau la sfarsitul domniei lui Scorilo? Dupa parerea mea, la sfarsitul. Prudenta regelui se explica mai usor in cazul unui monarh cu experienta a patruzeci de ani de domnie decat in cel al unui tanar abia urcat pe tron. Si apoi sa nu uitam ca Dura-Diurpaneus e foarte batran cand abdica in favoarea lui Decebal; el trebuie, deci, sa fi fost un om in varsta si cand i-a urmat fratelui sau Scorilo.

Trebuie sa credem ca pe la anul 70 en Scorilo si-a incheiat lunga domnie asupra dacilor. Ba daca admitem ca dacii transilvaneni saunt aceia care au navalit in Moesia in primele luni ale anului 69, cun spune Tacit, si ne aducem aminte ca Scorilo ii impiedicase sa atace Imperiul roman, ajungem la concluzia ca regele mort la aceasta data si ca domnia a luase fratele sau Dura-Diurpaneus. Acestuia nu-i displaceau atacurile asupra posesiunilor romane; pe dacii sai ii vom revedea si in anul 85/86 navalind in Moesia.

Incetul cu incetul, cronologia regilor daci din Muntii Orastiei incepe sa se precizeze. Decebal domnesta intre 87 si 106 en, data cand Dacia e cucerita de Traian. Unchiul sau Dura-Diurpaneus luase domnia pe la 68 sau 69, ceea ce inseamna, evident, ca Scorilo urcase pe tron prin 28 sau 39. Ramane, deci, pentru Deceneu si Comosicus, intervalul dintre 44 ien si 28 en adica 72 de ani; poate ca e mult, dar nu imposibil si, de altfel, nu e exclus ca Iordanes sa fi trecut cu vederea unul sau doi regi mai putin insemnati.

CE SE INTAMPLA IN RESTUL DACIEI?

Iordanes ne-a ajutat sa cunoastem mai bine soarta statului dac transilvanean cu centrul in Muntii Orastiei, dar pentru alte regiuni ale Daciei al nu ne e de nici un folos. Din pacate, celelalte izvoare ne spun si ele prea putin.

Aceasta imprejurare nu se datoreste lipsei de ineres a romanilor pentru daci. Chiar daca Burebista disparuse si stapanirea lui se destramase, dacii ramasesera un adversar primejdios al imperiului. Nu razbate oare teama de daci din atatea versuri ale poemului Pharsalia al lui Lucan, care descrie, e drept, razboiul dintre Cezar si Pompeius, dar e compus de la mijlocul secolului I en? Si nu ne spune oare Horatiu ca stirile despre luptele cu dacii erau un subiect frecvent de converstie in Roma lui Augustus? Ce sa mai spunem de versurile lui Ovidiu, in care amenintarea getica e de atatea ori pomenita! Lor li sa adauga marturia unui istoric de talia lui Tacit care, in pasajul amintit si mai sus, ii acuza pe daci ca ar fi “un neam niciodata cu credinta” (fata de Roma, fireste!). Hotarat, dacii erau o problema pentru romani in a doua jumatate a secolului I ien si in tot cursul veacului urmator, si ei apar adesea in izvoare.

De cele mai multe ori insa, aceasta aparitie e anonima. Istoricii antici vorbesc despre “semintii” dacice, despre “regi” si “capetenii” de-ala lor, dar rar le pomenesc numele. Pentru prmii ani de dupa moartea lui Burebista avem stiri ceva mai precise, dar mai precise, dar mai tarziu informatiile devin extrem de vagi.

Ca dusman al romanilor e pomenit, pe la inceputul domniei lui Augustus, regele Cotiso, despre care istoricul Lorus ne vorbeste intr-un laconic, dar sugestiv pasaj : “Dacii stau aninati de munti”, zice dansul. “De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de cate ori Dunarea ingheta lega cele doua maluri, obisnuiau sa navaleasca si sa devasteze tinuturile vecine”. Dupa victoria lui Octavian in razboaiele civile, romanii iau masuri si Cotiso e infrant, poate de catre generalul Marcus Licinius Crassus; intr-o oda dedicata protectorului sau Mecena, poetul Horatiu il sfatuieste pe acesta sa nu mai fie framantat de grija Romei, caci armata lui Cotiso a pierit. Indicatia lui Florus referitoare la muntii in care locuiesc dacii lui Cotiso a facut ca “regatul” acestuia sa fie plasat de istorici in Banat si Oltenia, de ambele parti ale muntilor.

Unele manuscrise ale biografiei lui Augustus scrise de istoricul Suetoniu vorbesc despre Cotiso in legatura cu o imprejurare din epoca razboaielor civile; dar manuscrisele cele mai bune poarta in acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela al lui Coson. Despre el zicea Antoniu ca urma sa se inrudeasca cu Octavian (viitorul Imparat Augustus), adversarul lui Antoniu in lupta pentru puterea suprema la Roma; era vorba anume ca Octavian s-o dea de sotie pe fiica sa, Iulia, regelui get, iar el sa se casatoreasca cu fiica acelui. Zvon rauvoitor si lipsit de temei in forma aceasta, lansata de dusmanii lui Octavian, dar dovada, daca nu a intentiilor matrimoniale, macar a unor bune relatii reciproce intre getii lui Coson si rivalul lui Antoniu.

Suetoniu spune despre Coson ca era rege al getilor, singura data cand foloseste acest nume in locul celui de daci; aceasta ne-ar ingadui sa-i plasam regatul sau uniunea de triburi undeva la Dunarea de jos, poate in campia munteana. Sa fie oare acest rege acelasi Coson, al carui nume apare pe monedele de aur batute din ordinul lui Brutus, unul din asasinii lui Cezar? Foarte probabil si, in cazul acesta, istoria lui ar fi, in linii mari, urmatoarea : ajuns stapan pe o parte a mostenirii teritoriale a lui Buebista, Coson intra in legatura cu Marcus Brutus care, in Macedonia, se pregatea de lupta impotriva triumvirilor Octavian, Antoniu si Lepidus. Probabil ca regele get ii daduse lui Brutus ostasi, primind in schimb bani buni de aur cu numele lui, dar cu figuratia luata de pe monedele generalului roman. In batalia de la Philippi insa (42 ien), Brutus e invins si se sinucide. Dobandind de la Octavian iertarea pentru prost inspirata alianta cu dusmanul sau, Coson ajunge in relatii destul de bune cu dansul pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre proiectata incuscrire a lor sa poata circula prin Roma.

In luptele civile din statul roman se amesteca si un alt dinast geto-dac de la Dunare, Dicomes. La el se refera, pare-se, Dio Cassius cand spune ca a trimis o solie la Octavian dar ca, neobtinand nimic, s-a intors catre Antoniu. Acestuia Dicomes i-a da ajutor, si un numar de daci au cazut prizonieri dupa batalia de la Actium (31 ien), fiind pusi de Octavian sa lupte in amfiteatru impotriva unor suebi, captivi si ei.

Cat despre Dobrogea, in timp ce coasta se afla in mainile oraselor grecesti si, prin intermediul lor, si controlul roman, interiorul era impartit intre trei mici regi : Roles in partea de sud, Dapyx in regiunea centrala, iar Zyraxes in nord, catre gurile Dunarii. Ei vor fi eroii unei triste istorii pe care o voi povesti indata.

ROMANII CUCERESC DOBROGEA

Cezar planuise o grandioasa si decisiva expeditie impotriva dacilor; moartea lui o impiedicase insa si nici triumvirii, nici Augustus dupa victoria de la Actium nu se gandisera s-o realizeze. In fond, nici nu mai era nevoie : divizati in numeroase regate si uniuni de triburi, dacii nu mai repezentau un pericol atat de mare ca formidabila forta ridicata de Burebista. Totusi, neincetatele incursiuni nelinisteau inperiul: ele nu meritau poate un mare razboi de cucerire, care i-ar fi unit pe daci transformandu-i iarasi intr-o putere de temut, dar era clar ca anumite masuri militare se impuneau. Posesiunile romane sud-dunarene sufereau mai ales de pe urma dacilor din campia munteana; cucerirea Dobrogei ar fi permis ca acestia sa fie mai usor tinuti in frau. Si astfel, vechiul plan de a pune stapanire pe regiunea dintre Dunare si Mare reapare in strategia romana. Mai lipsea doar prilejul, dar si acela avea sa se iveasca destul de curand.

In anul 29 ien, ne spune Dio Cassius, bastarnii ataca pe tracii denteleti, aliati ai romanilor. Mai putin pentru a-i ajuta pe acestia si mai mult pentru ca se temea sa nu fie invadata si Macedonia, generalul roman M. Licinius Crassus porneste impotriva lor si-i invinge cu ajutorul daco-getului Roles. Pentru contributia lui la victorie, Roles primeste de la Octavian insusi, pe care merge sa-l intalneasca la Corint, titlul de prieten si aliat al poporului roman.

In anul urmator, intre Roles si vecinul sau de la nord, Dapyx, izbucneste un conflict. “Prietenul si aliatul” romanilor se foloseste de titlul sau pentru a cere ajutor lui Crassus. Generalul roman nu sovaienici o clipa: i se ofera doar un prilej excelent de a patrunde in Dobrogea. Cavaleria lui Dapyx e pusa pe fuga si, cuprinsa de panica, sa napusteste asupra propriei pedestrimi. Aceasta fuge si ea, iar Crassus face un mare macel. Cu oastea care-i mai ramasese, Dapyx se retrage intr-o cetate, iar generalul roman incepe asediul. Un tradator se intelege cu el in greceste, limba pe care dacii lui Dapyx pare ca n-o cunosteau, sa predea cetatea; o data deschise portile, romanii si getii lui Roles se napustesc inauntru; Dapyx piere luptand eroic in fruntea soldatilor sai. Fratele lui, facut prizonier, dobandeste mila lui Crassus si, cu ea, libertatea, dar romanii nu se arata la fel de clementi fata de populatia pasnica a tinutului, care se refugiase cu turmele si obiectele mai de pret intr-o pestera numita Keire: Crassus inchide toate iesirile din pestera, obligandu-I pe asediatii infometati sa se predea.

Crassus nu s-a intors in provincea sa dupa aceasta expeditie. Tradandu-si intentia de a cuceri intreaga Dobroge, el il ataca fara nici un motiv pe Zyraxes, cel de-al treile rege get dobrogean. Armata romana marsaluieiste direct spre Genucla, cea mai puternica cetate a lui Zyraxes, situata undeva pe Dunare ; acolo auzise Crassus ca erau pastrate stindardele pe care Hybrida le pierdusa in rusinoasa lui infrangere din 61 ien. Stiind bine ca nu va putea rezista singur, Zyraxes trece pe malul stang al Dunarii, pentru a cere ajutorul de la sciti. In absenta lui, romanii cuceresc cetatea dupa un scurt dar greu asediu. Dobrogea intreaga se afla acum in mainile lor.

E drept ca Roma nu transforma noile teritorii intr-o provincie. Era preferabil pentru ea sa apere linia Dunarii cu piepturile aliatilor geti si nu cu sangele soldatilor romani. Roles e acela care, in numele romanilor si, fara indoiala, spre folosul lor in primul rand, carmuieste Dobrogea. Dupa moartea sa, asupra tinutului cucerit de Crassus se intinde protectoratul regatului odryd din Tracia, client al Romei, in timp ce in zona de coasta se creeaza un comandament militar roman – prefectura litoralului maritim – dependent de provincia Macedoniei.

DACI SI ROMANI INAINTE DE DECEBAL

Nu intotdeana putem cunoaste numele diversilor “regi” daco-geti din perioada care a urmat mortii lui Burebista; nu intotdeauna putem localiza, in timp si in spatiu, diferitele evenimente ale istoriei acestei perioade, doar fugar mentionate de autorii antici. Dar un lucru apare limpede: sfarsitul secolului I ien si dramatice lupte pentru indepartarea pericolului roman. Dorinta de a indeparta aceasta primejdie i-a facut pe Coson si pe Dicomes sa se amestece in luptele civile din statul roman. Aceeasi dorinta sta la temelia numeroaselor expeditii daco-getice impotriva posesiunilor romane.

Caci dacii iau adesea ofensiva, organizand invazii repentine la sud si la vest de Dunare, mergand cateodata in ajutorul popoarelor ce luptau sa scuture jugul roman. Nu ataca oare sistematic Cotiso tinuturile sud-dunarene? Nu trec oare dacii Dunarea inghetata in anul 10 ien, cu prilejul revoltei pannonilor, atacand aceasta recenta provincie romana? Tiberiu insusi, viitorul imparat, e trimis de Augustus din Gallia pentru a respinge atacul. Peste putina vreme, dacii ataca iarasi Pannonia impreuna cu tauriscii si anartii din nord-vestul Daciei, precum si cu alte semintii. Generalul Marcus Vinicius, care se mai luptase cu dacii si pe alt front, ii bate si-i urmareste, urcand pe valea Muresului, pana in inima Daciei. Prin anul 6 en are loc o invazie daco-sarmatica in Moesia, respinsa de A Caecina Servus.

Dar nici reactiile romane nu se lasa asteptate. Cucerirea Dobrogei si incredntarea ei unor aliati credinciosi, ca Roles la inceput si regii clientelari odryzi pe urma, au constituit doar un prim pas. In primii ani ai erei noastre (11 – 12 dupa cele mai noi opinii), o actiune militara pe scara vasta e organizata de generalul Cn. Cornelius Lentulus, guvernator al Pannoniei, si Sextus Aelius Catus, comandantul districtului militar din Moesia. Lentulus opereaza, pare-se, in Oltenia si Banat ; el iese invingator, ii alunga pe daci pe malul stang al Dunarii, stabileste garnizoane de-a lungul fluviului. Totusi, zice Florus in pasajul amintit ceva mai sus, Dacia n-a fost invinsa, ci pericolul pe care-l reprezenta ea in ochii romanilor a fost doar amanat. La randul sau, Sextus Aelius Catus inaugureaza in campia munteana un nou sistem de asigurare a hotarelor imperiului : deportarea in masa a populatiilor dusmanoase. Cincizeci de mii de geti sunt, dupa spusele lui Strabo, stramutati in sudul Dunarii. Raidul pustiitor roman pune capat pentru totdeauna vietii infloritoarei Dacie din asezarile de la Popesti si Piscul Crasani, in care marturiile arheologice se opresc brusc la inceputul erei noastre. Numai marile asezari situate mai spre miazanoapte – Tinosul, Poiana – au scapat, iar Augustus, in elogiul pe care si-l scrie singur ca un fel de manifest al regimului sau si de testament politic, se lauda ca armata sa, “trecand peste Dunare, a silit neamurile dacilor sa rabde stapanirea poporului roman.

Exegerare evidenta. Nu neg ca masurile lui Lentulus si Catus s-au dovedit utile pentru apararea posesiunilor din zona Dunarii mijlocii si inferioare, dar daca stapanii Romei au crezut ca prin deportarea celor 50 000 de geti atacurile aveau sa inceteze, ei s-au inselat amarnic. Abia terminase Catus stramutarea getilor munteni si cetatea Aegyssus (Tulcea de azi), aflata sub protectoratul regelui odryd Rhoemetalces, e fulgerator atacata si cucerita de daci. Cum intreaga navigatie, comerciala si militara, pe Dunarea de jos era amenintata, se adreseaza Romei si numai interventia unei legiuni comandate de Vitellius izbuteste, dupa un greu asediu si cu mari pierderi, reuseste sa-i alunge, iar romanii sunt nevoiti sa intervina. L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic, recucerste cetetea. In vest, putin mai tarziu, pe la 20 en iazygii de neam sarmatic se aseza, cu permisiunea sau chiar la indemnul Romei, in campia Tisei, pentru a constitui o pavaza a Pannoniei romane impotriva dacilor.

Anii exilului lui Ovidiu (8 – 17 en) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra Dobrogei. Marele poet ne informeaza despre caderea cetatilor Aegyssus si Troesmis in mainile daco-getilor si despre recucerirea lor de catre romani. Tot el aminteste de nenumarate alte invazii, de starea de nesiguranta ce domnea in Dobrogea mai ales iarna, cand gheata Dunarii ingaduia atacatorilor sa patrunda la sud de fluviu. Ovidiu se plange amarnic ca el, poetul rasfatat al inaltei societati romane, omul care n-a atins in tinerete alte arme decat cele ale placerii, e nevoit acum, la chemarea strajerilor cetatii Tomis, se apuce sabia si scutul si sa-si acopere cu coiful parul albit.

Uneori aceste atacuri erau organizate de geti, alteori de alte semintii: sciti, sarmati. Nu numai orasenii, ci si localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora din urma, cum ne spune tot Ovidiu in impresionante versuri, pe care le redau talmacite de prof. T. A. Naum, in volumul Ovidiu, “Scrisori din exil”:

“Cat aburesc zefirii, ne ingradim cu Istrul,
El numai ne pazeste de crunte navaliri.
Cand insa vine iarna cea trista si cumplita
Si geru-mbraca tara in albul lui vesmant…,
Cand crivatul salbatic, cu aspra lui suflare,
Ingheata apa marii ori Istru-nvalurat,
Indata ce s-asterne campia cea de gheata,
Barbarii dau navala pe caii lor cei iuti.
Sagetile lor zboara departe, pan departe,
Si toata-mprejurimea calari o pustiesc.
Fug oamenii! De tarini nu-i nimeni sa mai vada ;
A barbarului prada e-al omului avut,
Nimica toata ; carul ce scartaie, vreo vita,
Si toata-agonisita sarmanului plugar!
Cu bratele legate dusi unii in robie,
Isi mai arunca ochii spre casa lor in van.
Iar altii cad, sarmanii, caci ii strapung indata
Sageti incarligate si unse cu venin,
Tot ce nu pot sa ieie cu dansii, dau pieririi
Si focul dusman arde colibele pustii…”

Subreda stapanire odryda nu putea apara Dobrogea. Sub imparatul Claudiu, cand acest regat clientelar e transformat intr-o noua provincie purtand numele de Tracia, teritoriul Dobrogei e anezat Moesiei. Apararea e organizata cu strasnicie: garnizoane romane sunt asezate in cetatile de pe malul drept al Istrului, se construiesc drumuri startegice pentru deplasarea rapida si lesnicioasa a trupelor. In timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, organizeaza intre 62 si 66 en o vasta operatie dupa modelul mai vechi al lui Catus. Prin metode diverse, poate mai mult diplomatice decat militare, el stramuta, din zona de la nord de gurile Dunarii, 100 000 de transdanubieni, populatie amestecata de geti, bastarni, sarmati. Scopul operatiei era dublu: pe de o parte deportarea acestor oameni din asezarile lor slabea presiunea barbara la frontiera dunareana; pe de alta parte, asezarea lor in Moesia ingaduia ca mari intinderi de pamant sa fie cultivate cu tarani aserviti. De altminteri, inscriptia dedicata lui Plautius Silvanus e limpede in aceasta privinta, afirmand ca stramutarea s-a facut ad praestanda tributa, pentru a munci pamantului si a plati impozite.

Nici aceste masuri n-au slabit puterea dacilor intr-atat, incat ei sa nu poata ataca imperiul. Daca Scorilo credea ca e mai bine ca dacii, pentru a tine departe primejdia romana, sa nu atace imperiul atata vreme cat el era sfasiat de razboaie interne, urmasul lui sau contemporanii sai din alte parti ale Daciei vedeau in ofensiva metoda cea mai buna de aparare; de aceea in primele luni ale anului 69 en are loc o invazie in Moesia. Dinastia romana a Flaviilor ia noi masuri pentru protejarea frontierei dunarene, infiintand o flota speciala – classis Flavia Moesica – pentru supravegherea fluvuilui, ale carei statiuni sunt cunoscute la Aegyssus si la Barbosi pe Siret. Si totusi, in iarna anului 85/86, pe cand la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, o noua si puternica invazie are loc. Cetetle dacilor, conduse poate chiar de Decebal, navalesc in Moesia declansind astfel cea dintai mare ciocnire cu Roma. Cu aceasta patrundem din nou in istoria statului dac transilvanean si deschidem un nou capitol, ultimul si cel mai eroic, al ei.

Perioada 44 ien – 85 en se caracterizeaza din punct de vedere politic prin lupta consecventa si tenace a poporului daco-get impotriva expansiunii romane. Aceasta lupta fusese numai partial incununata de succes. E drept ca nici o mare si decisa expeditie nu fusese organizata de Roma pentru supunerea Daciei; dar e tot atat de adevarat ca neinduratorul cleste al dominatiei romane se strangea din ce mai mult in jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerita, asezarile de la Popesti si Piscul Crasani golite de locuitorii lor, o larga zona din campia munteana si din sudul Moldovei pusa sub controlul militar, daca nu si politic, al Romei, Dunarea umblata de vase de razboi romane – iata care era incheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia era inca in picioare, dar pornea in luptele viitoare de pe pozitii multe mai slabe decat pe vremea lui Burebista.

Cresterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan imperativul unirii tuturor daco-getilor liberi intr-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu se potrivea numai romanilor; din pilda celor doi caini care, lasand sfada, se arunca impreuna asupra lupului, trebuiau si dacii sa invete ca a sosit momentul unirii in fata dusmanului comun. Si nu cred ca ma insel afirmand ca acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco-getior a inceput tocmai in timpul indelungatei domnii a lui Scorilo. Continuat de Dura-Diurpaneus, el se va desavarsi sub Decebal, cand statul dac ajunge la cel mai inalt nivel de dezvoltare si la o mare putere militara.

civilizatiadaca.dap.ro