Limba getă/rumuna

Acest domeniu ca argument unic şi de necontestat al latriniştilor privind dispariţia limbii vorbită de rumuni/geţi după măcelul romanilor este trăsnaia unor indivizi năimiţi, smintiţi sau smoniţi. Pentru desluşirea textelor de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, am folosit Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme realizat de Gh. Bulgăre şi Gh. Constantinescu-Dobridor apărut în anul 2000 şi care are cca. 35000 cuvinte. Peste 95% din cuvintele folosite în scrierea acestor tăbliţe se găsesc în formă identică sau apropiată în această lucrare. În anul 1966 a apărut la Editura Ştiinţifică un Dicţionar latin-român care are 7350 cuvinte. Dacă povestea latinităţii neamului român ar fi adevărată, atunci mare parte din aceste cuvinte ar trebui să se găsească în formă identică sau foarte apropiată în arhaismele şi regionalismele româneşti din dicţionarul amintit mai sus. Aceste două dicţionare au un singur cuvînt comun în formă identică – ursa, şi aproximativ 100 în formă apropiată! Minciuna este mai mult decît evidentă şi pentru a o masca, atunci cînd se discută despre latinitate, lichelele scot la atac limba română contemporană care are multe cuvinte cu sonoritate latină, dar intrate în fondul lingvistic în secolele XlX şi XX din cultura franceză. Iar cînd nici această şmecherie nu ajută la marea plăsmuire, se scoate din pălărie limba latină populară, o invenţie şugubeaţă pe care nu a văzut-o sau auzit-o nimeni dar maeştrii în minciuni o pot inchipui de cîte ori doresc să găsească ouăle de aur a latinităţii răsăritene! Am să aduc lumină şi în direcţia întunericului şi a întunecaţilor. Homer ne spune în Iliada că Troia avea trupe de mercenari misi care au luptat alături de troieni împotriva aheilor. Dar troienii sînt strămoşii romanilor. În vestul Troadei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. s-au aşezat misii, populaţie getă de pe malul drept al Istrului, care şi-au numit ţara tot Misia în amintirea celei părăsite. Au trăit în înţelegere cu troienii şi i-au ajutat la mare necaz, dovedind că aceste populaţii se cunoşteau cu mult înaintea cotropirii Geţiei de către romani. După distrugerea Troiei, populaţia a plecat în bejenie către alte meleaguri, unii pe mare alţii pe uscat pînă s-au întregit iar în Italia. Pe drum s-au însoţit cu sabelii populaţie din neamul sabinilor care s-au aşezat în nord-estul Romei, ţinutul Apeninilor.

Dar sabelii sînt sabeii, neam scitic sau getic amintit şi la Istru iar Pliniu în secolul l spune despre neamul sacilor din Persia că se numeau aramei după limba greacă şi aramani după limba latină. "Persae illos (Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos" În egipteană cuvîntul saba are sensul de înţelept, învăţat sau dascăl, iar o ramură a lor s-a stabilit în peninsula Arabia, formînd regatul sabeilor cu capitala în oraşul Saba. În regiunea munţilor Apenini exista oraşul Ariminum iar Jupiter purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. Geţii aveau ca divinitate a naşterii vieţii din lumină şi a binelui pe Sabelio/Zabelio iar strămoşul lor ancestral era Moş Ariminus sau Arumunus. Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., scrie în Istorii că tracii erau de acelaşi neam cu geţii şi în altă parte că: "geţii şi dacii sînt un singur popor dar numiţi diferit după ţinutul în care locuiesc", iar Strabon(64 î.e.n. – 23 e.n.) scrie în Geografia sa că: "Există şi o altă împărţire a ţării, o împărţire mai veche, astfel că unii se numesc daci alţii geţi. Geţi se numesc cei din Răsărit care sînt la Mare iar numele de daci se dă populaţiilor de la Apus, cele care trăiesc lîngă germani. Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaştem mai bine pe geţi, cauza e că aceştia şi-au schimbat necontenit aşezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor". Este o neghiobie să-l acuzăm pe istoricul grec că era beat cînd a scris asemenea informaţii pe la începutul secolului l al erei noastre despre limba noastră cea străbună. Şi tot el spune despre gali pe care grecii îi numesc galati că sînt fraţii romanilor! Cu ceva timp mai devreme, Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, apărută pe la anii 30 î.e.n. spune despre Galia în cartea XV: "Galia este locuită de numeroase popoare, unele mai mari, altele mai mici. Cele mai mari numără vreo două sute de mii de bărbaţi, iar cel mai puţin numeroase, vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit şi aliat cu romanii – din timpuri străvechi – iar prietenia lor dăinuieşte pînă în zilele noastre".

Adica adio latinitate!

În poemul Tristele al lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), geţii şi sarmaţii sau sciţii ne apar ca două popoare vecine şi înrudite. Tot el face o afirmaţie năucitoare cu privire la grecii din Dobrogea: "Limba greacă sună aici mai mult a getică, fiind amestecată cu multe getisme (Grajaque quod getico mixta loquela sono)". Dacă pînă şi grecii cei ţîfnoşi şi-au "getizat" limba este o neghiobie şi o crimă împotriva adevărului, susţinerea latiniştilor că strămoşii noştri şi-au pierdut limba luptîndu-se cu romanii. Aceeaşi afirmaţie o face şi Vulcanius dar după 1600 de ani! Marţial, cîntăreţul lui Domiţian, îl critică pe palavragiul Philomuses, colportor de zvonuri pe la toate porticurile Romei, care spune numai minciuni şi ştie tot; ştie ce s-a hotărît la curtea regelui parţilor Pacorus, pe cîtă oaste se bizuiau cei de pe Rin şi din Sarmaţia, desface ordinele aşternute pe pergament de căpetenia dacilor (Verba ducis Daci chartis mandata resignas) şi vede laurii victoriei înainte ca ea să se ivit. Adică atunci cînd Gezina şi Diogio se luptau cu armatele romane ale lui Domiţian pentru glia străbună, geţii scriau şi pe pergament nu numai pe tăbliţele de plumb şi asta o spune un roman fără să clipească. Plesni-le-ar ochii specialiştilor noştri pentru îndobitocirea în care ne-au adus! Arrianus(95-175) din Nicomedia, un grec instruit care a ajuns guvernatorul Capadociei în anul 134, scrie către sfîrşitul vieţii lucrarea Arta tacticii militare, unde vorbeşte de călăreţii sciţi adică veniţi din stînga Istrului, ţinut numit şi Sciţia dar care era baştina geţilor, ce luptau în armata romană însă cu steagurile şi armele lor, adică getice. Spune despre instrucţia primită de oşteni că: "învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi". Dacă în armata romană, soldaţii geţi foloseau propria limbă pentru a se îndemna în luptă aşa cum scrie un funcţionar roman pe la anii 160–170 al erei noastre, întreb leprele lat(r)iniste unde văd sau aud ele latinizare? Stîrpiturilor, pe unde ar trebui să vă bag otrava voastră drăcească numită latinitate? Continuînd ideea lui Arrianus, aş putea zice despre voi că strigaţi prostii în limba prostească şi trădări de neam şi ţară în limba trădaria. Symmachus scrie pe la anul 500 lucrarea Vita Maximini, unde, în cartea a V a despre Maximin Tracul, găsim informaţii privitoare la limba strămoşească a geţilor: "Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia/Dacia şi mama era născută din neamul alanilor...A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor...Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor...în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi; acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat". Specialiştii noştri în plăsmuiri sînt în stare să spună că Maximin i-a vorbit împăratului roman în limba tătară, chineză sau amneză numai în getă/tracă/rumună nu, chiar dacă Strabon a scris că limba getă şi limba tracă sînt una, pentru ei însă, este nici una! Textul ne mai spune că la începutul secolului lll, exista poporul get care l-a iubit pe Maximin, dar românii "români" şi patrioţi "de serviciu" au ajuns să iubească numai minciuna şi trădarea, falsificîndu-se în totalitate istoria şi cultura strămoşească, îndobitocindu-ne în mîlul otrăvitor al latrinităţii! Iordanes scria în Getica pe la anii 550, despre aceleaşi fapte amintite de Symmachus, la paragraful 84, unde ne lămureşte ce "latină" vorbeau neamurile arimine pe la anii 200: "Acesta într-o zi pe cînd domnea împăratul Severus care tocmai serba ziua de naştere a fiului său, a venit la armată ca tînăr recrut, după ce îşi petrecuse anii ca păstor la ţară. Împăratul tocmai dăduse nişte jocuri militare, iar Maximin cînd le-a văzut, deşi adolescent semibarbar, fiindcă se puseseră premii, în limba părinţilor săi, a cerut împăratului permisiunea de a lupta cu militarii pregătiţi pentru concurs". Textele scrise la mijlocul secolului Vl al erei noastre le dau rău în bot latriniştilor cu snoava lor urduroasă şi otrăvitoare! Dacă Strabon ne-a lăsat informaţia că limba tracă şi limba getă sînt una şi aceeaşi, iar Symmachus şi Iordanes spun despre tracul Maximin "pe atunci neştiutor de latină", că s-a adresat împăratului roman de neam get/trac Septimius Severus pe la anul 195 "în limba părinţilor săi". Intreb leprele trădătoare unde se zbenguie veseloasa latinitate prin limba neamurilor arimine? Să le luăm la desluşit şi pieptănat pe îndelete, astfel să nu mai înghiţim gogoşi cu plete şi să ne ploconim în faţa maimuţelor cu ţilindru. Maximin Tracul s-a născut în anul 173, iar fapta la care fac referire cei doi autori se petrece în primii ani de domnie ai împăratului roman Septimius Severus(193-211) pe care senatorii de neam romanic îl batjocoreau cu expresia "micul trac". Regatul Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre şi deci după 150 de ani de ocupaţie a romanilor, canci latinizare printre traci!!! Rău aţi deocheat istoria, întunecaţilor! Dacă tracii nici după 150 de ani de ocupaţie romană nu cunoşteau latina, iar soldaţii geţi încorporaţi în armata imperială, cam în aceeaşi perioadă se îndemnau la luptă cu strigătele strămoşeşti, adică limba getă cum am arătat mai sus, este o crimă şi o infamie la adresa adevărului să susţii că geţii, în acelaşi număr de ani şi-au pierdut complet limba, însuşindu-şi latina populară, pe care Arrianus o numeşte fără ezitare "limba getă".

Aceste informaţii dovedesc faptul că istoricii şi limbiştii români au organizat o mare conspiraţie împotriva istoriei, culturii şi identităţii geţilor ca strămoşi ai românilor, pentru a-şi sluji cu mare supuşenie stăpînii ce îi plăteau; şărpăria romanică de la Vatican sub controlul iezuiţilor şi şărpăria iahvistă sub controlul mafiei sioniste.

Pe la anii 396, Paulinus din Nola îşi vizitează prietenul Nicetas care era episcop de Remesiana, la sud de Dunăre şi spune că-i avea sub îndrumarea sa pe geţi şi daci, de pe ambele maluri ale fluviului. "Marele istoric al românilor" V. Pîrvan în Getica sa are o străfulgerare genială şi spune că prin "geţi şi daci" trebuie înţeleşi "goţii" de pe ambele maluri ale Dunării iar prin "sciţii",potrivit limbii literare a vremii nu sînt decît "locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru care pot fi goţi sau daci". Iar aceasta este una dintre sclipitoarele tîmpenii cu care se făleşte cu neruşinare cultura română.

Mai găsim în Getica lui Iordanes o informaţie interesantă pentru neamul nostru la paragraful 176 "Căci îi tulburase o mînă de goţi federaţi, care cu contele Gaina, prădaseră Constantinopolul. Aşadar patriciul Aetius, pe atunci şeful armatei, născut în cetatea Durostor, din neamul vitejilor moesieni, prin imense pierderi omeneşti silise trufaşa barbarie a suevilor şi francilor să-şi pună ceafa sub jugul imperiului roman". Faptele se petrec pe la anul 439 dar nu este vorbă că aceşti geţi/goţi federaţi în frunte cu o Găină, au palit rău faimoasa armie a romeilor formată toată numai din cocoşi de soi. Nu numai că existau ca popor vînjos şi năvalnic la nord de Istru, numit geţi sau goţi, ce primeau bani de la bizantini în calitate de federaţi, dar se încumetau să prade capitala Constantinopol, fioroşii geţi ai contelui Gaina îndrăznînd a pătrunde prin acţiuni militare pînă în inima imperiului roman. Nu se leagă deloc latrinitatea voastră mincinoasă cu adevărul istoric relatat de atîtea ori de izvoarele epigrafice.

Un alt înscris vechi care îi pomeneşte pe geţi sau valahi pe la mijlocul secolului V, este "Historia delle azione d’Attila cognominato flagello di Dio" apărută la anul 1710, care scrie, că la năvălirea hunilor conduşi de Attila asupra oraşului Aquilea din anul 452, au participat şi corpuri de oştire ale valahilor şi cumanilor.

Şi în scrierile timpurii ale germanilor Nibelungenlied găsim informaţii despre "ducele Rumunc din ţara Valahă" care a venit la curtea lui Atilla împreună cu 700 de oşteni. Această informaţie arată că baştina neamului nostru străbun nu a fost părăsită de geţi sau daci aşa cum minte cu neruşinare Pîrvan, iar dacă Rumunc era duce înseamnă că exista o structură statală ce se subordona hunilor dar aveau propria organizare şi armată! Adevărul arătat mai sus este confirmat de mai multe ori de Getica lui Iordanes.

Dar limba şi cultura geţilor, cu tot holocaustul pornit de Militia Cristi împotriva lor, a supravieţuit în unele regiuni unde aceste hoarde criminale nu şi-au putut face de cap ca la Roma şi Bizanţ. În anul 1597 apare la Bruxelles, scrierea latină "Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor", avîndu-l ca autor pe Bonaventura Vulcanius. El ne spune în lucrare despre literele getice care au fost chiar înaintea celor greceşti şi latine şi despre o literatură getică scrisă în limba geţilor din care el a văzut "nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu". Criminalii acestui naufragiu provocat sînt căpeteniile iudeo-satanismului impus prin foc şi sabie în anul 380 ca religie oficială în imperiul roman. Sigur există şi alte informaţii dar specialiştii noştri în plăsmuiri lucrează numai după plan sau "indicaţii preţioase".

O altă sursă a dovedirii existenţei limbii strămoşeşti şi după ocuparea parţială a Geţiei din anul 106, sînt inscripţiile cultului mitraic. În număr de cîteva mii, aceste inscripţii figurează la capitolul "cultura elenistică" o născocire a culturnicilor occidentali de pe la mijlocul secolului XlX, cînd descoperind o mulţime de texte care nu puteau fi citite nici în latină dar nici în greacă, au tras ei concluzia, că această limbă o vorbea oştirea lui Alexandru Macedon. Citirea acestor texte "elenistice" este toată falsă şi intră în acea amplă acţiune de manipulare şi falsificare a istoriei şi culturii Europei din secolul XlX, cînd unii nu mai aveau loc de alţii iar mintea le clocotea ca un vulcan în erupţie.

Mitraismul în imperiu roman a început să se răspîndească de la Dunărea de Jos, adică provinciile Mesia şi Dacia, iar pe începutul secolului 3, geţii formau baza oştirii romane cum sînt faptele consemnate în atîtea scrieri antice. Scriitorul latin Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 lucrarea De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, şi ne cam lasă cu ochii în soare despre obîrşia acestei limbi, dar o putem afla foarte uşor dacă vrem. Mitraismul a ajuns în Roma pe la mijlocul secolului l al erei noastre şi începînd cu anul 181, a devenit cultul oficial al împăraţilor pînă în anul 378 cînd a murit ultimul împărat get Valens, care conducea imperiul roman. Ori acest cult era practicat în special de armată şi funcţionărimea imperială, iar oştirea era formată în mare parte din neamurile arimine ale geţilor, tracilor şi mesilor, dar şi soldaţii altor neamuri din armata romană practicau acest cult. Limba de slujire a mitraismului, era limba getă aşa cum ne spune Arrianus despre soldăţimea getă din armată imperială care îşi folosea propria limbă în treburile militare. Cum originea mitraismului este dovedită arheologic în lumea geţilor din Mesia şi Getia, limba cultică a fost limba getă/rumuna, informaţie venită chiar din lumea latină care nu-i prea înghitea pe geţi cu mare iubire.

Wulfila (311 - 381), cărturar got spun ei, dar mai sigur capadocian născut şi crescut în Geţia, le-a scris goţilor din nordul Istrului către sfîrşitul vieţii o tălmăcire după Tora, într-un alfabet luat tot din tolba neamului arimin. În tălmăcirea lui Wulfila există cîteva sute de cuvinte româneşti, şi asta cu 1000 de ani înainte de pretinsa formare a limbii române! Goţii au format împreună cu geţii din estul Carpaţilor după anul 106 imperiul Amal care a dăinuit pînă ce l-au distrus hunii în anul 376. Dacă cuvintele româneşti existau în limba gotă cînd Wulfila a scris cartea, înseamnă că limba getă/rumună era deja formată cu un lexic bogat din care se înfruptau şi alţii! Mai rămîne să spuneţi tovarăşi specialişti că neamul get a venit de pe lună sau ai ieşit de sub pământ, la puhoiul de fărădelegi făcut în dauna strămoşilor mei – voi pretindeţi că aveţi alte rădăcini – una în plus nu mai poate distruge prea mult!

Generalul bizantin Belizarie, după ce a învins în anul 553 regatul "ostrogot" creat de Teodoric cel Mare în Italia, şi-a luat numele de GETICUS MAXIMUS pentru a arăta istoriei pe cine a cucerit. Ori nu ştia el cu cine a purtat luptele în Italia, ori istoria este atît de falsificată, încît o rescriere a ei, ar produce un adevărat dezastru la unele bordeie de jeguri alese şi feţe cu educaţie de tîlhari! Dacă tot avem "specialişti" în născociri, propun ca regatul ostrogot să se numească "piticot", iar generalul bizantin se va numi piticoticus maximus, de nu se va supăra răposatul, sau poate că s-a luptat cu un popor de năluci, aşa cum s-au luptat romanii după anul 106, cînd îi tot atacau nălucile geţilor morţi în luptele din anii 101-102 şi 105-106! Dar mai există în literatura anitcă o altă denumire a limbii geţilor, menţionată sub numele de ausona. Ovidiu, nefericitul roman care a fost mazîlit la Tomis pentru că avea venin pe limbă împotriva lui Octavian, scrie înainte de anul 17, anul morţii sale pe pămînturi geţice, în Pontice I,2, 83-84 despre luptătorii geţi următoarele: "Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent". Versurile tălmăcite pe limba noastră zic aşa: "În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu!".

Adică geţilor nu le tremura freza de faima Romei cum ne este de mărturie scrierea lui Ovidiu, aşa cum se întîmplă astăzi cu conducătorii românilor care ajunşi în fruntea mesei, în loc să-şi apere neamul şi glia de răi şi rele, îi pradă şi îi vînd ca pe o turmă de vite.

Prelatul hispanic Paulus Orosius scrie în lucrarea Istorii terminată în anul 417 despre aseni care erau sufletele geţilor ce au murit în luptă şi se bucurau de cinstirea tuturor ca mari eroi iar într-un sens mai larg erau acei oameni pătrunşi de o adîncă înţelepciune a cărţilor sfinte ce te duceau la nemurire. În anul 448 împăratul Teodosiu ll al Bizanţului trimite la Atila o solie ca să trateze despre birul pretins de huni ca să nu le calce graniţele romeilor. Din delegaţie a făcut parte şi istoricul Priscus care ne-a lăsat informaţia că apropiindu-se de reşedinţa hunilor ce era undeva în Banat a stat de vorbă cu o persoană care a spus că este de neam auson şi băştinaş. La masa dată în cinstea soliei bizantine de către căpetenia hunilor, grecul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi în limba ausonă dar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă: "..apropiindu-se cineva pe care după haina lui scitică eu îl luasem drept barbar, m-a salutat în limba elină zicîndu-mi: Gaire! Aşa că eu fireşte m-am mirat că unul dintre sciţi vorbeşte elineşte, căci, amestecătură de neamuri ei se mulţumesc cu propria limbă barbară a fiecăruia, fie cea a hunilor, fie cea a goţilor, ba fie cea a ausonilor, aceia care sînt mai amestecaţi cu romanii şi nu uşor le vine lor a vorbi elineşte, afară numai doară a celor robiţi din Tracia sau de pe coastele Iliriei". În pasajul al doilea Priscus aminteşte că la masa lui Attila apare un măscărici numit Zercon, care făcea pe toţi să rîdă împleticind talmeş-balmeş la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ţării, anume limba ausonilor, hunilor şi goţilor. În al treilea pasaj, Priscus ne spune că la acelaşi prînz, un barbar care şedea la masă lîngă dînsul şi care cunoştea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă şi Priscus l-a şi înţeles, - ceea ce nu se putea întîmpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latină cea vorbită de pe atunci pe care o cunoştea solul grec. În textul lui Suidas din secolul X în care este reprodus Priscus este făcută precizarea "iar ausoni însemnează regi".
Bizantinul Ioan Cinnamus scrie o Historiae şi la Vl/3 îi aminteşte pe vitejii ausoni: "Iar lui Leon, i-a dat ordin să năvălească cu o armată din altă parte, mai ales cu o nenumărată mulţime de valahi despre care se spune că au fost colonii de odinioară ai italicilor, să atace Ungaria din locurile vecine cu Pontul Euxin, pe unde nimeni pînă acum, din primele veacuri nu i-a atacat...şi invadînd Ungaria au ajuns în mai multe sate populate şi fac o mare pradă. Ucid mulţi oameni şi pe foarte mulţi îi iau prizonieri şi cînd s-au gîndit să plece de acolo, fac o troiţă de metal pe care o aşază acolo cu următoarea inscripţie: în vreme cînd la Roma stăpînirea o avea divul Manuel (1143-1175), cea mai de seamă glorie a augustei dinastii a Comnenilor". Deci la mijlocul secolului Xll, dar sigur şi mult mai înainte, chiar înainte de secolul l al erei noastre, poporul ales de Sîntu, adică neamul geţilor scoborîtor din zei, mai era numit, ausoni, aseni sau eseni.

După căpăţînile istoricilor noştri, geţii pot fi numiţi şi huni, turci sau tătari pentru că tot nu mai interesează pe nimeni istoria românilor de astăzi. În anexa lucrării "Fasti Getici o Gotici" o adăugire la "Storia d’Italia del Medio Evo", istoricul italian Carlo Troya, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de mato Gezina în anul 86, citîndu-l pe Orosius scrie: "Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că au plecat cu Odin în Scandinavia". Astăzi, urmaşii faimoşilor geţi iubitori de Zamolxe, au ajuns un popor de balamuc care urăsc şi trădează glia străbună ca pe o curvă de margine de drum.

Identificarea ausonei cu limba getă sau valahă cum au fost numiţi mai tîrziu strămoşii noştri, este făcută şi de către prelatul ungur Otrokocis în lucrarea Origines hungarice, tipărită în anul 1693, care scrie la cap. lV despre vizita lui Priscus la curtea hunilor: "N-a neglijat acest Priscus să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila...Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să vorbească limba gotă (care este înrudită cu alana) şi ausona. Unde prin limba ausonă înţeleg valaha, leită latina coruptă".

Dar limba getă apare amintită în unele texte din secolele lV-Vll ale erei creştine sub numele de limba besă, nume, care limbiştilor şi istoricilor români nu le spune nimic pentru că ei nu fac cercetare, ci execută nişte ordine criminale ale altora sau îşi consideră propriile nebunii drept revelaţii şi adevăruri absolute!

Ioan Chrysostomul (349-407), zis şi Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai luminaţi prelaţi ai bisericii creştine şi, datorită culturii sale şi modului de viaţă foarte simplu, a fost impus ca patriarh al Constantinopolului în anul 397 de către împăratul Arcadios, apoi depus şi exilat în Armenia în anul 404 pentru atitudinea lui împotriva abuzurilor clerului şi a inechităţilor sociale grave pe care le promova noua religie în imperiu. În scrierile lui teologice aminteşte de mai multe ori că tracii şi besii aveau în limba lor ca texte sacre o carte numită Biblia. Dacă era făcătura satanistă a iudeilor – Tora sau/şi Talmud – prelatul grec trebuia să scrie Pentateuh, Sfînta Scriptură sau Scrierile Sfinte, pentru că aşa numeau ei în acele timpuri scrierile mozaicilor. Biblia era scrierea sacră a neamurilor arimine amintită chiar de greci, încă din secolul V î.e.n. cînd pe hornurile ivriţilor nu se vedeau fumegaţii de revelaţii şi alte născociri sataniste. Iar Strabon scrie că limba tracă este una cu limba getă, dar nu pun punct discuţiei pentru că mai sînt şi alte informaţii de lămurit.

La British Library din Londra există o carte foarte veche pe care englezii o numesc Biblia Bessica fiind scrisă într-un alfabet care foloseşte semne asemănătoare cu cel grec şi semne asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic, dar cu mult timp înaintea apariţiei "alfabetului chirilic"!

Din lucrarea Vieţile Sfînţilor, aflăm că sfîntul Teodosie a întemeiat o mănăstirea pe la 465 la răsărit de Bethleem, adică în regiunea unde esenii veniţi din Carpaţi erau "acasă" la ei de cîteva sute de ani iar pe la sfîrşitul secolului lV, li s-a alăturat sfîntul Ieronim şi tot în acele vremi şi prin acele locuri existau patru biserici: una ce slujea de bolniţă bolnavilor mintal, alta în care ţinea slujba în greacă, alta unde "neamul besilor înălţa în limba lor rugăciunile Stăpînului comun" şi o alta, care era a armenilor/siriecilor sau caldeenilor. Este de reţinut că autorul spune că besii înălţau rugăciuni în limba lor "Stăpînului comun", prin această precizare el dorea să arate că neamul lor în baştina din Balcani, Dobrogea şi sudul Moldovei mai practica un cult – adevărata religie a crucii, adică religia strămoşilor geţi – foarte apropiat de făcătura iudeilor numită creştinism. Slujbele le ţineau în limba besă cum spune autorul, adică limba lor din baştina carpatină. Mai mulţi scriitori din acele vremuri amintesc de mănăstirile besilor din Palestina precum şi de cea pe care o aveau la anul 553 în Constantinopol.

În anul 570 A. D. Antonius Placentius scrie în Hierosolymitanum că a ajuns în valea dintre munţii Horeb şi Sina: "Cum am intrat mai jos în mănăstirea de origine şi unde, de asemenea sînt trei abaţii, slujite cu pricepere în limbile greacă, latină, siriacă, egipteană şi besă". Autorul scrie despre două limbi distincte: latina şi besa, excluzîndu-se orice confuzie dacă nu ai în cap ceva infuzie de prostie şi golănie trădătoare. Ioan Moscu, ne lasă informaţii că în acele vremuri din secolul Vl în Palestina exista o mănăstire unde se slujea în limba besă şi una în limba siriacă iar în Viaţa sfîntului Sava se vorbeşte de mai multe mănăstiri din Palestina unde se slujea în limba besă. Besii au fost geţii cei plimbăreţi care treceau Istrul din nord spre sud, iar izvoarele istorice îi aminteşte pe un teritoriu ce este în prezent cuprins la graniţele dintre Bulgariei, Serbiei - Cosovo, Macedoniei şi Greciei, obîrşia lor fiind se pare în sudul Moldovei. Lingvistic, timpul ne-a păstrat un indiciu în această direcţie: partea sudică a Moldovei dintre Siret şi Nistru, apare cu numele de Bessarabia pe o hartă de pe la anii 1200. Cuvîntul este compus din numele populaţiei care stăpînea acest teritoriu, neamul bes şi cuvîntul sarabi cu sensul de preoţi sau înţelepţi, adică exact ce ne transmit mai multe izvoare scrise din secolele lV-Vl.

După atîta ură, venin şi munci îndrăcite ale întunecaţilor ivriţi, greci şi latini iar în epoca modernă chiar românii s-au întrecut, străduindu-se să-şi mutileze în totalitate propria identitate lingvistică, istorică şi culturală: din limba besă a rămas chiar o besă!

Cam aşa stăteau adevărurile în capetele unor străini cînd istoria mai încerca să aibă legătură cu adevărul. Odată cu eruperea noilor "revelaţii mozaice" de la mijlocul secolului XlX – comunismul, semitismul şi falsificarea prin semitizare a culturii europene şi sionismul – şi românii au avut "privilegiul" de a se bucura de asemenea atenţii din partea leprelor cazare. Le-a fost dat mioriticilor carpatini să audă de la această adunătură de urdori ale istoriei, că ei nu sînt băştinaşi ci venetici, pentru că mult timp înaintea lor, a trăit aici un popor semit venit din Palestina, plecînd mai spre est după un popas de cîteva sute de ani să vadă ce este prin alte luni, şi după ce s-a sătura de pribegit prin cîmpiile Rusiei, vrea să vină acasă în Carpaţi, iar românii să-şi caute alt loc sub soare! Au scris secăturile o "bogată literatură istorică" prin care urmăreau să se "înrădăcineze" în jurul Carpaţilor dar mai ales în partea de est, unde era grosul lor. În acele vremuri, spre deosebire de cele de astăzi, au fost români care le-au dat peste bot urlătorilor de profesie, scriind cu mult curaj adevărul atît de supărător în mutrele născocitorilor.

În studiul Originea românilor şi fonologia dacică, publicat în Timpul nr. 9 din 13 ianuarie 1878, M. Eminescu combate trăsnăile ilustrului istoric austriac Fligier, cazar şi mare iubitor al lui Iahwe, care a ţinut mai multe conferinţe în anii 1876 şi 1877 privind originea românilor iar sinteza a fost făcută în articolul Die Abstammung der Rumänen, apărut în publicaţia Fremden Blatt din 5 ianuarie 1878. El susţinea că românii nu se trag din soldaţii coloni italici, cum apăruse o molimă prin Europa care s-a scurs şi pe meleagurile mioritice, pentru că datorită războaielor civile, Italia a fost secătuită de bărbaţi chiar înaintea lui Traian. Trupele romane care au cucerit Dacia şi apoi au participat la însămînţarea femeilor dace şi deci formarea neamului românilor, ar fi fost formate din semiţi din Asia Mică, Siria şi Palestina iar pentru românii de astăzi este o mare ruşine că nu se taie împrejur ca strămoşii lor!

În articolul menţionat, Eminescu scrie: "Limba română e unică în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc, n-au putut să fie decît numai două. În orice caz, însă semiţii d-lui Fligier ar fi lăsat o urmă cît de slabă, care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gîtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de fonologie semitică în limba română, caz care asemenea nu se întîmplă. Am trebui azi să avem o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu că jidanii moderni de exemplu, chiar de o sută de ani să fie în ţară, nu sînt în stare să pronunţe româneşte. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbio Romano a lui Eutropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare), nu poate fi interpretat prin Siria, Asia mică ş.a".

Coborîrea din traci o negăm pur şi simplu. Afirmati obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chinezi şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic. Mozaicii au păstrat în mare taină adevărul că în ebraica veche există sute de cuvinte care sînt identice sau asemănătoare cu limba română veche pentru că atunci lucrurile s-ar fi discutat altfel şi primatul semitismului în lume cu care ei făceau atîta tărăboi prin Europa, s-ar fi dus dracului, dispărînd şi miracolul revelaţiilor Torei, iar iudeo-cretinii ar fi descoperit că totul este o făcătură oribilă.

Ne mai spune Marele Român, că aceste născociri despre originea neamului nostru, îi poate da dreptul oricărui netrebnic să spună orice despre identitatea românilor fără a fi obligat să arate cu dovezi istorice şi lingvistice ce susţine. Astăzi nişte lepre, chiar mioritice, ne fac traci migraţi din sudul Dunării pentru că ei slujesc MOSAD-ul şi Satana. Ce să le faci acestor scapeţi, şi ţeapa ar fi o cinste prea mare! Dacă noi am luat mulţimi de cuvinte de la bulgari, slavi, greci şi turci, înseamnă că ne-am format ca popor după ei, dar în sudul Dunării iar Roesller are dreptate în totalitate, la fel şi cazarii care spun că ei au fost primii locuitori în Carpaţi potrivit planului Poexoto. Slavii sud-dunăreni spun că atunci cînd au luat ei în stăpînire aceste ţinuturi nu mirosea nicăieri a opincă mioritică, deci patria noastră este pe nicăieri!

Iorga spunea despre istoricii români din vremea sa, că sînt scribii oficiali ai partidelor politice care au făcut numai rău adevărului istoric, dar ce te faci cu tîrîturile care au ajuns "istorici de serviciu" în solda duşmanilor românilor. În Istoria literaturii române contemporane, considera cunoştinţele lui Tocilescu în domeniul istoriei "o erudiţie de paradă" iar istoricul Theohari Antonescu spunea despre acelaşi personaj că este un amator cu pretenţii de profesor. Mai scria Iorga despre aceşti istorici că sînt "mediocrităţi convenabile" care au otrăvit minţile multor generaţii de studenţi şi elevi, iar nivelul lor de cunoaştere a fost totdeauna foarte departe de vanitatea pretenţiilor. În Istoria poporului român, lucrare apărută în limba română în anul 1985, fiind tradusă după Geschichte des Rümänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen apărută la Gotha în anul 1905, marele om de cultură scrie la p. 13: "Ură şi exagerare de sine au îndrumat pînă acum pana celor mai mulţi dintre scriitorii istoriei românilor şi ce a rezultat de aici nu e greu de ghicit; numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi le-au însuşit şi răspîndit cu o grabă uimitoare".

Programul acesta drăcesc de falsificare a istoriei noastre de către "specialiştii" în istorie şi istorii plăsmuite şi îndobitocire a românilor, a fost observat prima dată de Mihai Eminescu, care prin articolele sale a încercat să combată acţiunea criminală. Dar ei au lucrat în continuare în şărpăria întunecaţilor cu mult spor, iar revolta lui Iorga a fost încă un puternic strigăt de groază la ceea ce li se pregătea urmaşilor geţilor.

Unul dintre cei mai perfizi uneltitori împotriva adevărului, a fost V. Pîrvan cu Getica lui, o adevărată evanghelie a minciunilor antiromâneşti.

Astăzi avem chiar "patrioţi de serviciu" care fac circ în public cu negarea pretinsului holocaust din România, dar refuză să probeze cu dovezi aceste alegaţii, deşi ele stau la îndemînă şi sînt cu miile sau sutele de mii! Ba încă se mai laudă cu neruşinare aceşti "patrioţi de serviciu" că defilează la toartă cu rabinii iubitori de români. Halal gând de visare la o Românie Mare! La dovezile zdrobitoare venite de la scriitorii antici prezentate mai sus, istoricii şi limbiştii români răspund cam aşa: ei şi, îi priveşte ce au scris şi de ce au scris! Noi avem de îndeplinit nişte planuri cu indicaţii preţioase şi nu ne vom abate de la ele cu nimic!

Ec. Constantin Olariu Arimin
*preluat de pe www.ariminia.ro