Dacia de la Burebista la Decebal

Moartea lui Burebista a provocat o adanca tulburare in tinuturile peste care stapanise. Triburile de alt neam pe care le supuse in cursul campaniilor sale victorioase se grabesc sa-si redobandeasca neatarnarea; cetatile grecesti inceteaza sa mai recunoasca autoritatea statului dac. Stapanirea faurita cu sabia sa destrama de indata ce sabia cazuse pentru totdeauna din mana viteazului rege.

Framantarile nu aveau sa ocoleasca nici teritoriul Daciei propriu-zise. Nici chiar intre hotarele ei statul lui Burebista nu se putuse bizui pe o trainica unitate economica. In diferitele parti ale Daciei, nivelul de dezvoltare economica si sociala era diferit; spuneam doar mai sus ca marele complex de fortificatii si asezari civile din Muntii Orastiei nu-si are pereche in toata Dacia, iar unele regiuni (Moldova nordica, Maramuresul) erau de-a dreptul ramase in urma Transilvania propiru-zisa sau campia Dunarii. Dar chiar si intre regiunile mai mult si mai unifrom dezvoltate din punct de vedere social-economic (Transilvania, partea rasiriteana a Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova de miazazi) nu exista o veritabila si trainica unitate. Nu se formase inca o piata unica pentru intreaga Dacie, iar legaturile de schimb dintre diferitele parti ale tarii nu aveau neaparta nevoie de un stat unic, puternic centralizat. Nu trebuie uitate apoi interesele inguste ale unei parti din aristrocatia tribala geto-daca, tendintele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes fuses invins pentru o vreme de puterea lui Burebista si de primeldia romana care impunea unirea. Dar acum Burebista fusese ucis, iar moartea lui Cezar, starni la Roma noi si grave tulburari launtrice, indepartate, cel putin pentru moment, pericolul unei expeditii impotriva geto-dacilor.

In aceste conditii nu e de mirare ca insusi teritoriul Daciei se imparte in mai multe formatiuni politice: numarul lor, ne informeaza Strabo, era de patru indata dupa moarte lui Burebista, dar ajunsese in curand la cinci; in realitae, erau probabil si mai multe. Pe unele le cunoastem, pe altele nu. Soarta uneia singure poate fi consecvent urmarita, desi numai in linii generale, pana la Decebal; din fercire, e vorba de cea mai importanta dintre toate.

SOARTA STATULUI DAC TRANSILVANEAN

In adevar, dezmembrarea statului dac n-a insemnat pierirea lui, revenirea la ordinea primitiva si la democratia militara, caci macar intr-o parte a tarii societatea daco-geta depasise pentru totdeauna acest stadiu. Nu stim exact ce vor fi fost numeroasele formatiuni politice, dintre care unele anonime, pomenite dupa 44 ien in campia munteana, Oltenia, Banat si Dobrogea: mici state sclavagiste incepatoare sau simple uniuni de triburi? Mai probabil e ca macar unele din ele prezentau trasaturi de organizare statala. Dar principalul este ca dainuirea, continuarea statului dac transilvnean cu centrul in Muntii Orastiei poate fi afimata cu toata certitudinea si demonstrata pe temeiul izvoarelor arheologice si literare.

Ce ne spune arheologia? Sapaturile efectuate pe scara larga in principalel cetati din Muntii Orastiei n-au constata nici o intrerupere a activei si intensei vieti economice din acest complex. Nu exista, dupa Burebista, o perioada de stagnare, nu se constata distrugeri: mai mult, nici macar de o slabire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotriva, totul arata ca asezarile de aici au continuat sa se dezvolte, sa infloreasca: cetatile au fost intretinute si chiar marite, asezarile civile au crescut, inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea a fost atat de deplina, incat in multe cazuri e greu de distins ce s-a facut de catre Burebista si ce s-a construit sub urmasii sai. Si evident, continuitatea dezvoltarii economice demonstreaza continuitatea vietii statale.

Ce ne spun izvoarele literare? Majoritatea nimic sau aproape nimic. Dar intamplarea a facut ca Iordanes sa consemneze, dupa opera lui Dio Crisostomul, lista urmasilor lui Burebista, sau macar a celor mai improtanti dintre ei, la tronul statului dac transilvanean. Dupa ce lasa sa se inteleaga ca, la moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat tronul, concentrand astfel in mainile sale si puterea laica, si puterea religioasa, autorul nostru continua: “Iar dupa ce Deceneau a murit, l-au avut in aptoape aceeasi veneratie pe Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos in iscusinta. El era socotit, datorita priceperii sale, si rege pentru dansii, si preot, si judeca poporul ca judecator suprem. Si dupa ce el a lasat cele omenesti, a venit la domnie Coryllus, regele gotilor (adica al getilor!), si timp de patruzeci de ani a stapanit peste neamurile lui in Dacia. Vorbesc despre Dacia cea veche… Aceasta tara, asezata in fata Moesiei, peste Dunare, e incinsa de cununa muntilor, avand doar doua intrari: una pe la Boutae, cealalta pe la Tapae”. Iar mai incolo, vorbind despre atacarea Moesiei de catre geto-daci in timpul imparatului Domitian, Iordanes ne informeaza ca in fruntea acestei provincii statea Oppius Sabinus, iar domnia peste geti o avea Dorpaneus.

Opera tarzie a lui Iordanes (sa nu uitam insa ca ea se inspira dintr-un izvor de prim rang, lucrarea lu Dio Crisostomul) ne ajuta, asadar, sa stabilim urmatoarea succesiune la tronul de la Sarmizegetusa : Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Multa vreme, informatia aceasta atat de pretioasa n-a fost luata in seama, poate tocmai din pricina preciziei sale, considerata suspecta la un scriitor atat de tarziu. Acad. C. Daicoviciu a pus-o insa in valoare, aratand ca ea e sprijinita si de alte marturii.

Deceneu, primul rege al Daciei transilvanene dupa asasinarea lui Burebista, nu e un personaj necunoscut si succesiunea lui la tron apare fireasca daca ne gandim ca tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege. Comosicus e pomenit numai de Iordanes, dar pe Coryllus il regasim, cu numele intrucatva schimbat, la scriitorul latin Frontinus care-si compune lucrarea Stragemat in timpul lui Domitian. Intr-adevar, Frontinus, ne vorbeste despre Scorilo, conducator al dacilor, care, desi stia ca Roma era sfasiata de razboaie civile, nu indraznea s-o atace, dandu-si bine seama ca taberele aflate in lupta se vor uni in cazul ivirii unui pericol din afara. Se pare insa ca ideea atacarii provinciilor romane sud-dunarene se bucura de o mare popularitate printre daci, astfel incat, pentru a potoli avantul razboinic al compatriotilor sai, Scorylo a recurs la o pilda vie. El a pus doi caini sa se bata dinsii si, tocmai cand lupta era in toi, a adus un lup in fata lor; pe date, cainii au contenit lupta si s-au napustit asupra fiarei. Frontinus adauga ca, impresionati de aceasta elocventa demonstratie, dacii au renuntat la atacul impotriva imperiului.

Specialistii sunt unanimi in a-l identifica pe Scorylo al lui Frontinus cu Coryllus de la Iordanes, ceea ce intareste valoarea stirilor furnizate de acesta din urma. De asemenea, e evident ca acel Dorpaneus pomenit de scriitorul got e una si aceeasi persoana cu Diurpaneus de la Orosius. E drept ca Dio Cassius il aminteste ca predecesor imediat al lui Decebal pe regele Duras, dar e posibil si chiar foarte probabil sa avem de-a face cu un monarh cunoscut sud doua nume ; in orice caz, imprejurarile in care-l pomeneste Dio Cassius pe Dura sunt identice cu cele mentionate mai sus de Iordanes cu Dorpaneus.

Cea mai stralucita confirmara a veridicitatii informatiilor lui Iordanes au adus-o insa cercetarile arheologice de la Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului). Intr-una din locuintele marii asezari civile de aici a fost descoperit un vas de forma si dimensiuni neobisnuite. El e conic si are o inaltime de circa 1 m, diametrul gurii de peste 1 m, iar diametrul fundului de 1-2 cm. E greu sa ne imaginam o utilizare practica a lui ; se crede, mai degraba, ca a fost un vas de cult. Dar marele lui interes consta in faptul ca olarul a imprimat de patru sau cinci ori pe peretii vasului (indoiala provine din faptul ca nu toate fragmentele s-au gasit) doua stampile, una langa alta. Prima cuprinde numele DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Asadar, DECEBALVS PER SCORILO.

Litere latine cu care sunt redate aceste cuvinte indeamna, la prima vedere, sa ne gandim la o inscriptie latineasca. Dar in limba vechilor romani, aceasta inscriptie nu are nici un sens, ba e si gresita din punct de vedere gramatical, iar vasul e de tipica fractura dacica. Cu multa dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscriptia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscriptie in limba dacilor, traducand-o prin: Decebal fiul lui Scorilo; intr-adevar, cuvantul per (inrudit cu latinescul puer) are in limba traco-getilor intelesul de “fiu”, ca de pilda, in numele Ziper.

Iata-l, deci, pe vestitul Decebal aparand ca fiu al lui Scorilo. E greu sa ne inchipuim ca tatal viitorului adversar al lui Traian a fost o persoana deosebita de Scorylo al lui Frontinus, respectiv Coryllus din opera lui Iordanes. In cazul acesta Dura-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo (deci unchiul al lui Decebal), care pe acest temei a putut mosteni tronul, mai ales ca Decebal are nevarstnic. Cand ii cedeaza domnia acestuia din urma, Duras-Diurpaneus (o stim de la Dio Cassius) era batran si nu se simtea in stare sa tina piept amenintarii romane, pe cand Decebal are in puterea varstei. Informatia lui Iordanes a astfel confirmata, iar Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus si Decebal ne apar fara indoiala ca succesori ai lui Burebista.

E mai greu de aflat cand a domnit fiecare. Dispunem doar de doua date sigure : 44 ien, cand moare Burebista si Deceneu ocupa scaunul domniei dacice, si 87 en, cand Duras ii cedeaza scaunul domnieie lui Decebal. Mai avem apoi indicatia ca Scorilo a domnit 40 de ani si ca, intr-un anumit moment al domniei lui, la Roma izbucnisera framantari interne. Se poate oare, pe aceste subrede temeiuri, incerca o cronologie a dinastilor daci transilvaneni?

Cheia intregii cronologii e domnia lui Scorilo. Referindu-se la tulburarile launtrice din statul roman, Frontius s-a putut gandi, teoretic vorbind, la razboiul civil dintre Octavian si Antoniu (32 – 31 ien), la dezordinile de la moartea lui Caligula (41 en) sau la indelungatele lupte care au precedat si au urmat moartea lui Nero (68 – 69 en). Primele sunt prea departe de vremea lui Frontius si apoi a le accepta inseamna sa credem ca Deceneu si Comosicus n-au domnit, luati impreuna, decat 12-13 ani. Daca Scorilo ar fi inceput sa domneasca atunci, cei patruzeci de ani de stapanire a lui asupra dacilor s-ar incheia pe la 8-9 en; ar fi, prin urmare cu neputinta ca fiul sau, Decebal, sa ocupe tronul in 87 en. Tulburarile care au insotit moartea lui Caligula sunt acceptabile din punct de vedere cronologic, dar ele au durat prea putin si nu merita in nici un caz numele de “arma civilia” (“arme civile”, “razboi civil”), cum le numeste Frontius. Cele care se potrivesc mai bine sunt luptele din anii 68-69, adevarat razboi civil in timpul caruia s-au luptat patru pretendenti la tronul Imperiul roman, trei dintre dansii pierind de moarte violenta.

Au avut loc aceste tulburari loc la inceputul sau la sfarsitul domniei lui Scorilo? Dupa parerea mea, la sfarsitul. Prudenta regelui se explica mai usor in cazul unui monarh cu experienta a patruzeci de ani de domnie decat in cel al unui tanar abia urcat pe tron. Si apoi sa nu uitam ca Dura-Diurpaneus e foarte batran cand abdica in favoarea lui Decebal; el trebuie, deci, sa fi fost un om in varsta si cand i-a urmat fratelui sau Scorilo.

Trebuie sa credem ca pe la anul 70 en Scorilo si-a incheiat lunga domnie asupra dacilor. Ba daca admitem ca dacii transilvaneni saunt aceia care au navalit in Moesia in primele luni ale anului 69, cun spune Tacit, si ne aducem aminte ca Scorilo ii impiedicase sa atace Imperiul roman, ajungem la concluzia ca regele mort la aceasta data si ca domnia a luase fratele sau Dura-Diurpaneus. Acestuia nu-i displaceau atacurile asupra posesiunilor romane; pe dacii sai ii vom revedea si in anul 85/86 navalind in Moesia.

Incetul cu incetul, cronologia regilor daci din Muntii Orastiei incepe sa se precizeze. Decebal domnesta intre 87 si 106 en, data cand Dacia e cucerita de Traian. Unchiul sau Dura-Diurpaneus luase domnia pe la 68 sau 69, ceea ce inseamna, evident, ca Scorilo urcase pe tron prin 28 sau 39. Ramane, deci, pentru Deceneu si Comosicus, intervalul dintre 44 ien si 28 en adica 72 de ani; poate ca e mult, dar nu imposibil si, de altfel, nu e exclus ca Iordanes sa fi trecut cu vederea unul sau doi regi mai putin insemnati.

CE SE INTAMPLA IN RESTUL DACIEI?

Iordanes ne-a ajutat sa cunoastem mai bine soarta statului dac transilvanean cu centrul in Muntii Orastiei, dar pentru alte regiuni ale Daciei al nu ne e de nici un folos. Din pacate, celelalte izvoare ne spun si ele prea putin.

Aceasta imprejurare nu se datoreste lipsei de ineres a romanilor pentru daci. Chiar daca Burebista disparuse si stapanirea lui se destramase, dacii ramasesera un adversar primejdios al imperiului. Nu razbate oare teama de daci din atatea versuri ale poemului Pharsalia al lui Lucan, care descrie, e drept, razboiul dintre Cezar si Pompeius, dar e compus de la mijlocul secolului I en? Si nu ne spune oare Horatiu ca stirile despre luptele cu dacii erau un subiect frecvent de converstie in Roma lui Augustus? Ce sa mai spunem de versurile lui Ovidiu, in care amenintarea getica e de atatea ori pomenita! Lor li sa adauga marturia unui istoric de talia lui Tacit care, in pasajul amintit si mai sus, ii acuza pe daci ca ar fi “un neam niciodata cu credinta” (fata de Roma, fireste!). Hotarat, dacii erau o problema pentru romani in a doua jumatate a secolului I ien si in tot cursul veacului urmator, si ei apar adesea in izvoare.

De cele mai multe ori insa, aceasta aparitie e anonima. Istoricii antici vorbesc despre “semintii” dacice, despre “regi” si “capetenii” de-ala lor, dar rar le pomenesc numele. Pentru prmii ani de dupa moartea lui Burebista avem stiri ceva mai precise, dar mai precise, dar mai tarziu informatiile devin extrem de vagi.

Ca dusman al romanilor e pomenit, pe la inceputul domniei lui Augustus, regele Cotiso, despre care istoricul Lorus ne vorbeste intr-un laconic, dar sugestiv pasaj : “Dacii stau aninati de munti”, zice dansul. “De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de cate ori Dunarea ingheta lega cele doua maluri, obisnuiau sa navaleasca si sa devasteze tinuturile vecine”. Dupa victoria lui Octavian in razboaiele civile, romanii iau masuri si Cotiso e infrant, poate de catre generalul Marcus Licinius Crassus; intr-o oda dedicata protectorului sau Mecena, poetul Horatiu il sfatuieste pe acesta sa nu mai fie framantat de grija Romei, caci armata lui Cotiso a pierit. Indicatia lui Florus referitoare la muntii in care locuiesc dacii lui Cotiso a facut ca “regatul” acestuia sa fie plasat de istorici in Banat si Oltenia, de ambele parti ale muntilor.

Unele manuscrise ale biografiei lui Augustus scrise de istoricul Suetoniu vorbesc despre Cotiso in legatura cu o imprejurare din epoca razboaielor civile; dar manuscrisele cele mai bune poarta in acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela al lui Coson. Despre el zicea Antoniu ca urma sa se inrudeasca cu Octavian (viitorul Imparat Augustus), adversarul lui Antoniu in lupta pentru puterea suprema la Roma; era vorba anume ca Octavian s-o dea de sotie pe fiica sa, Iulia, regelui get, iar el sa se casatoreasca cu fiica acelui. Zvon rauvoitor si lipsit de temei in forma aceasta, lansata de dusmanii lui Octavian, dar dovada, daca nu a intentiilor matrimoniale, macar a unor bune relatii reciproce intre getii lui Coson si rivalul lui Antoniu.

Suetoniu spune despre Coson ca era rege al getilor, singura data cand foloseste acest nume in locul celui de daci; aceasta ne-ar ingadui sa-i plasam regatul sau uniunea de triburi undeva la Dunarea de jos, poate in campia munteana. Sa fie oare acest rege acelasi Coson, al carui nume apare pe monedele de aur batute din ordinul lui Brutus, unul din asasinii lui Cezar? Foarte probabil si, in cazul acesta, istoria lui ar fi, in linii mari, urmatoarea : ajuns stapan pe o parte a mostenirii teritoriale a lui Buebista, Coson intra in legatura cu Marcus Brutus care, in Macedonia, se pregatea de lupta impotriva triumvirilor Octavian, Antoniu si Lepidus. Probabil ca regele get ii daduse lui Brutus ostasi, primind in schimb bani buni de aur cu numele lui, dar cu figuratia luata de pe monedele generalului roman. In batalia de la Philippi insa (42 ien), Brutus e invins si se sinucide. Dobandind de la Octavian iertarea pentru prost inspirata alianta cu dusmanul sau, Coson ajunge in relatii destul de bune cu dansul pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre proiectata incuscrire a lor sa poata circula prin Roma.

In luptele civile din statul roman se amesteca si un alt dinast geto-dac de la Dunare, Dicomes. La el se refera, pare-se, Dio Cassius cand spune ca a trimis o solie la Octavian dar ca, neobtinand nimic, s-a intors catre Antoniu. Acestuia Dicomes i-a da ajutor, si un numar de daci au cazut prizonieri dupa batalia de la Actium (31 ien), fiind pusi de Octavian sa lupte in amfiteatru impotriva unor suebi, captivi si ei.

Cat despre Dobrogea, in timp ce coasta se afla in mainile oraselor grecesti si, prin intermediul lor, si controlul roman, interiorul era impartit intre trei mici regi : Roles in partea de sud, Dapyx in regiunea centrala, iar Zyraxes in nord, catre gurile Dunarii. Ei vor fi eroii unei triste istorii pe care o voi povesti indata.

ROMANII CUCERESC DOBROGEA

Cezar planuise o grandioasa si decisiva expeditie impotriva dacilor; moartea lui o impiedicase insa si nici triumvirii, nici Augustus dupa victoria de la Actium nu se gandisera s-o realizeze. In fond, nici nu mai era nevoie : divizati in numeroase regate si uniuni de triburi, dacii nu mai repezentau un pericol atat de mare ca formidabila forta ridicata de Burebista. Totusi, neincetatele incursiuni nelinisteau inperiul: ele nu meritau poate un mare razboi de cucerire, care i-ar fi unit pe daci transformandu-i iarasi intr-o putere de temut, dar era clar ca anumite masuri militare se impuneau. Posesiunile romane sud-dunarene sufereau mai ales de pe urma dacilor din campia munteana; cucerirea Dobrogei ar fi permis ca acestia sa fie mai usor tinuti in frau. Si astfel, vechiul plan de a pune stapanire pe regiunea dintre Dunare si Mare reapare in strategia romana. Mai lipsea doar prilejul, dar si acela avea sa se iveasca destul de curand.

In anul 29 ien, ne spune Dio Cassius, bastarnii ataca pe tracii denteleti, aliati ai romanilor. Mai putin pentru a-i ajuta pe acestia si mai mult pentru ca se temea sa nu fie invadata si Macedonia, generalul roman M. Licinius Crassus porneste impotriva lor si-i invinge cu ajutorul daco-getului Roles. Pentru contributia lui la victorie, Roles primeste de la Octavian insusi, pe care merge sa-l intalneasca la Corint, titlul de prieten si aliat al poporului roman.

In anul urmator, intre Roles si vecinul sau de la nord, Dapyx, izbucneste un conflict. “Prietenul si aliatul” romanilor se foloseste de titlul sau pentru a cere ajutor lui Crassus. Generalul roman nu sovaienici o clipa: i se ofera doar un prilej excelent de a patrunde in Dobrogea. Cavaleria lui Dapyx e pusa pe fuga si, cuprinsa de panica, sa napusteste asupra propriei pedestrimi. Aceasta fuge si ea, iar Crassus face un mare macel. Cu oastea care-i mai ramasese, Dapyx se retrage intr-o cetate, iar generalul roman incepe asediul. Un tradator se intelege cu el in greceste, limba pe care dacii lui Dapyx pare ca n-o cunosteau, sa predea cetatea; o data deschise portile, romanii si getii lui Roles se napustesc inauntru; Dapyx piere luptand eroic in fruntea soldatilor sai. Fratele lui, facut prizonier, dobandeste mila lui Crassus si, cu ea, libertatea, dar romanii nu se arata la fel de clementi fata de populatia pasnica a tinutului, care se refugiase cu turmele si obiectele mai de pret intr-o pestera numita Keire: Crassus inchide toate iesirile din pestera, obligandu-I pe asediatii infometati sa se predea.

Crassus nu s-a intors in provincea sa dupa aceasta expeditie. Tradandu-si intentia de a cuceri intreaga Dobroge, el il ataca fara nici un motiv pe Zyraxes, cel de-al treile rege get dobrogean. Armata romana marsaluieiste direct spre Genucla, cea mai puternica cetate a lui Zyraxes, situata undeva pe Dunare ; acolo auzise Crassus ca erau pastrate stindardele pe care Hybrida le pierdusa in rusinoasa lui infrangere din 61 ien. Stiind bine ca nu va putea rezista singur, Zyraxes trece pe malul stang al Dunarii, pentru a cere ajutorul de la sciti. In absenta lui, romanii cuceresc cetatea dupa un scurt dar greu asediu. Dobrogea intreaga se afla acum in mainile lor.

E drept ca Roma nu transforma noile teritorii intr-o provincie. Era preferabil pentru ea sa apere linia Dunarii cu piepturile aliatilor geti si nu cu sangele soldatilor romani. Roles e acela care, in numele romanilor si, fara indoiala, spre folosul lor in primul rand, carmuieste Dobrogea. Dupa moartea sa, asupra tinutului cucerit de Crassus se intinde protectoratul regatului odryd din Tracia, client al Romei, in timp ce in zona de coasta se creeaza un comandament militar roman – prefectura litoralului maritim – dependent de provincia Macedoniei.

DACI SI ROMANI INAINTE DE DECEBAL

Nu intotdeana putem cunoaste numele diversilor “regi” daco-geti din perioada care a urmat mortii lui Burebista; nu intotdeauna putem localiza, in timp si in spatiu, diferitele evenimente ale istoriei acestei perioade, doar fugar mentionate de autorii antici. Dar un lucru apare limpede: sfarsitul secolului I ien si dramatice lupte pentru indepartarea pericolului roman. Dorinta de a indeparta aceasta primejdie i-a facut pe Coson si pe Dicomes sa se amestece in luptele civile din statul roman. Aceeasi dorinta sta la temelia numeroaselor expeditii daco-getice impotriva posesiunilor romane.

Caci dacii iau adesea ofensiva, organizand invazii repentine la sud si la vest de Dunare, mergand cateodata in ajutorul popoarelor ce luptau sa scuture jugul roman. Nu ataca oare sistematic Cotiso tinuturile sud-dunarene? Nu trec oare dacii Dunarea inghetata in anul 10 ien, cu prilejul revoltei pannonilor, atacand aceasta recenta provincie romana? Tiberiu insusi, viitorul imparat, e trimis de Augustus din Gallia pentru a respinge atacul. Peste putina vreme, dacii ataca iarasi Pannonia impreuna cu tauriscii si anartii din nord-vestul Daciei, precum si cu alte semintii. Generalul Marcus Vinicius, care se mai luptase cu dacii si pe alt front, ii bate si-i urmareste, urcand pe valea Muresului, pana in inima Daciei. Prin anul 6 en are loc o invazie daco-sarmatica in Moesia, respinsa de A Caecina Servus.

Dar nici reactiile romane nu se lasa asteptate. Cucerirea Dobrogei si incredntarea ei unor aliati credinciosi, ca Roles la inceput si regii clientelari odryzi pe urma, au constituit doar un prim pas. In primii ani ai erei noastre (11 – 12 dupa cele mai noi opinii), o actiune militara pe scara vasta e organizata de generalul Cn. Cornelius Lentulus, guvernator al Pannoniei, si Sextus Aelius Catus, comandantul districtului militar din Moesia. Lentulus opereaza, pare-se, in Oltenia si Banat ; el iese invingator, ii alunga pe daci pe malul stang al Dunarii, stabileste garnizoane de-a lungul fluviului. Totusi, zice Florus in pasajul amintit ceva mai sus, Dacia n-a fost invinsa, ci pericolul pe care-l reprezenta ea in ochii romanilor a fost doar amanat. La randul sau, Sextus Aelius Catus inaugureaza in campia munteana un nou sistem de asigurare a hotarelor imperiului : deportarea in masa a populatiilor dusmanoase. Cincizeci de mii de geti sunt, dupa spusele lui Strabo, stramutati in sudul Dunarii. Raidul pustiitor roman pune capat pentru totdeauna vietii infloritoarei Dacie din asezarile de la Popesti si Piscul Crasani, in care marturiile arheologice se opresc brusc la inceputul erei noastre. Numai marile asezari situate mai spre miazanoapte – Tinosul, Poiana – au scapat, iar Augustus, in elogiul pe care si-l scrie singur ca un fel de manifest al regimului sau si de testament politic, se lauda ca armata sa, “trecand peste Dunare, a silit neamurile dacilor sa rabde stapanirea poporului roman.

Exegerare evidenta. Nu neg ca masurile lui Lentulus si Catus s-au dovedit utile pentru apararea posesiunilor din zona Dunarii mijlocii si inferioare, dar daca stapanii Romei au crezut ca prin deportarea celor 50 000 de geti atacurile aveau sa inceteze, ei s-au inselat amarnic. Abia terminase Catus stramutarea getilor munteni si cetatea Aegyssus (Tulcea de azi), aflata sub protectoratul regelui odryd Rhoemetalces, e fulgerator atacata si cucerita de daci. Cum intreaga navigatie, comerciala si militara, pe Dunarea de jos era amenintata, se adreseaza Romei si numai interventia unei legiuni comandate de Vitellius izbuteste, dupa un greu asediu si cu mari pierderi, reuseste sa-i alunge, iar romanii sunt nevoiti sa intervina. L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic, recucerste cetetea. In vest, putin mai tarziu, pe la 20 en iazygii de neam sarmatic se aseza, cu permisiunea sau chiar la indemnul Romei, in campia Tisei, pentru a constitui o pavaza a Pannoniei romane impotriva dacilor.

Anii exilului lui Ovidiu (8 – 17 en) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra Dobrogei. Marele poet ne informeaza despre caderea cetatilor Aegyssus si Troesmis in mainile daco-getilor si despre recucerirea lor de catre romani. Tot el aminteste de nenumarate alte invazii, de starea de nesiguranta ce domnea in Dobrogea mai ales iarna, cand gheata Dunarii ingaduia atacatorilor sa patrunda la sud de fluviu. Ovidiu se plange amarnic ca el, poetul rasfatat al inaltei societati romane, omul care n-a atins in tinerete alte arme decat cele ale placerii, e nevoit acum, la chemarea strajerilor cetatii Tomis, se apuce sabia si scutul si sa-si acopere cu coiful parul albit.

Uneori aceste atacuri erau organizate de geti, alteori de alte semintii: sciti, sarmati. Nu numai orasenii, ci si localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora din urma, cum ne spune tot Ovidiu in impresionante versuri, pe care le redau talmacite de prof. T. A. Naum, in volumul Ovidiu, “Scrisori din exil”:

“Cat aburesc zefirii, ne ingradim cu Istrul,
El numai ne pazeste de crunte navaliri.
Cand insa vine iarna cea trista si cumplita
Si geru-mbraca tara in albul lui vesmant…,
Cand crivatul salbatic, cu aspra lui suflare,
Ingheata apa marii ori Istru-nvalurat,
Indata ce s-asterne campia cea de gheata,
Barbarii dau navala pe caii lor cei iuti.
Sagetile lor zboara departe, pan departe,
Si toata-mprejurimea calari o pustiesc.
Fug oamenii! De tarini nu-i nimeni sa mai vada ;
A barbarului prada e-al omului avut,
Nimica toata ; carul ce scartaie, vreo vita,
Si toata-agonisita sarmanului plugar!
Cu bratele legate dusi unii in robie,
Isi mai arunca ochii spre casa lor in van.
Iar altii cad, sarmanii, caci ii strapung indata
Sageti incarligate si unse cu venin,
Tot ce nu pot sa ieie cu dansii, dau pieririi
Si focul dusman arde colibele pustii…”

Subreda stapanire odryda nu putea apara Dobrogea. Sub imparatul Claudiu, cand acest regat clientelar e transformat intr-o noua provincie purtand numele de Tracia, teritoriul Dobrogei e anezat Moesiei. Apararea e organizata cu strasnicie: garnizoane romane sunt asezate in cetatile de pe malul drept al Istrului, se construiesc drumuri startegice pentru deplasarea rapida si lesnicioasa a trupelor. In timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, organizeaza intre 62 si 66 en o vasta operatie dupa modelul mai vechi al lui Catus. Prin metode diverse, poate mai mult diplomatice decat militare, el stramuta, din zona de la nord de gurile Dunarii, 100 000 de transdanubieni, populatie amestecata de geti, bastarni, sarmati. Scopul operatiei era dublu: pe de o parte deportarea acestor oameni din asezarile lor slabea presiunea barbara la frontiera dunareana; pe de alta parte, asezarea lor in Moesia ingaduia ca mari intinderi de pamant sa fie cultivate cu tarani aserviti. De altminteri, inscriptia dedicata lui Plautius Silvanus e limpede in aceasta privinta, afirmand ca stramutarea s-a facut ad praestanda tributa, pentru a munci pamantului si a plati impozite.

Nici aceste masuri n-au slabit puterea dacilor intr-atat, incat ei sa nu poata ataca imperiul. Daca Scorilo credea ca e mai bine ca dacii, pentru a tine departe primejdia romana, sa nu atace imperiul atata vreme cat el era sfasiat de razboaie interne, urmasul lui sau contemporanii sai din alte parti ale Daciei vedeau in ofensiva metoda cea mai buna de aparare; de aceea in primele luni ale anului 69 en are loc o invazie in Moesia. Dinastia romana a Flaviilor ia noi masuri pentru protejarea frontierei dunarene, infiintand o flota speciala – classis Flavia Moesica – pentru supravegherea fluvuilui, ale carei statiuni sunt cunoscute la Aegyssus si la Barbosi pe Siret. Si totusi, in iarna anului 85/86, pe cand la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, o noua si puternica invazie are loc. Cetetle dacilor, conduse poate chiar de Decebal, navalesc in Moesia declansind astfel cea dintai mare ciocnire cu Roma. Cu aceasta patrundem din nou in istoria statului dac transilvanean si deschidem un nou capitol, ultimul si cel mai eroic, al ei.

Perioada 44 ien – 85 en se caracterizeaza din punct de vedere politic prin lupta consecventa si tenace a poporului daco-get impotriva expansiunii romane. Aceasta lupta fusese numai partial incununata de succes. E drept ca nici o mare si decisa expeditie nu fusese organizata de Roma pentru supunerea Daciei; dar e tot atat de adevarat ca neinduratorul cleste al dominatiei romane se strangea din ce mai mult in jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerita, asezarile de la Popesti si Piscul Crasani golite de locuitorii lor, o larga zona din campia munteana si din sudul Moldovei pusa sub controlul militar, daca nu si politic, al Romei, Dunarea umblata de vase de razboi romane – iata care era incheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia era inca in picioare, dar pornea in luptele viitoare de pe pozitii multe mai slabe decat pe vremea lui Burebista.

Cresterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan imperativul unirii tuturor daco-getilor liberi intr-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu se potrivea numai romanilor; din pilda celor doi caini care, lasand sfada, se arunca impreuna asupra lupului, trebuiau si dacii sa invete ca a sosit momentul unirii in fata dusmanului comun. Si nu cred ca ma insel afirmand ca acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco-getior a inceput tocmai in timpul indelungatei domnii a lui Scorilo. Continuat de Dura-Diurpaneus, el se va desavarsi sub Decebal, cand statul dac ajunge la cel mai inalt nivel de dezvoltare si la o mare putere militara.

civilizatiadaca.dap.ro