"DAVA" - atestari

1. •Acidaua, probabil Enoşeşti. Un al doilea Acidaua, este o greşeală de copiere, vezi Sacidava.
2. •Aiadava. (în regiunea Remesianei: Αἰάδαβα)
3. •Aedava: ἐν Ἀεδάβῃ la dativ. Nominativul numelui era însă, cu siguranţă, Ἀέδαβα, ca şi la celelalte nume în –δαβα ori –δεβα. Se afla pe drumul danubian, între Αὐγοῦστες [Augustis] şi Βαριάνα [Variana].
4. •Argidava: în Dacia, între raul Apus şi Centum Putea, azi Vărădia, la est de Vărşeţ. Atestat în formele: Αργεδαυον, în inscriptia de la Dionysopolis, ; Ἀργίδαυα, sec II, la Ptolemeu; Arcidaua şi Arcidaba (ambele cu informaţie din sec II). Aceste ultime două atestări nu se explică printr-o afonizare târzie (g > c), ci prin confuzia grafică G/C, comună în documentele latine. Varianta Αργεδαυον (certă sub aspectul formei) este deosebit de preţioasă pentru lămurirea unei importante chestiuni de toponomastică antică, de care mă voi ocupa într-un studiu special: problema toponimelor autohtone neutre singulare în –a, considerate în greacă drept neutre plurale
5. •Bregedava (în teritoriul cetăţii anonime de lângă Burgaraca): Βρεγεδάβα.
6. •Buridava: în Dacia, probabil Stolniceni, pe raul Olt (Alutas), capitală a Burilor. Reconstituit din etniconul Βουριδαυήνσιοι, de la Ptolemeu: Burridava (scris greşit cu doi [r]): Buridavae in vexillatione. (de la Βοῦροι).
7. •Buricodava la Novae (Moes. Inf., azi Stăklen, Svištov): Aurel. Victor Perburidavensis qui et Buricod(avensis). Amândouă supranumele sunt etnicoane şi supranume ale personajului în cauză, arătând că el era cetăţean al celor două cetăţi, ale căror nume trebuie să fi fost Perburidava şi Buricodava. Nu cred că Buricodava este aceeaşi cu Buridava şi nici că Perburidava poate fi identificată cu Piroboridava. Numele Buricodava aparţine unei clase de toponime formate de la phylonime cu ajutorul sufixului -ic(o), la origine nume de regiuni (inclusiv strategíi). Acest procedeu de derivare este frecvent în regiunile Dacia Mediterranea, Moesia Inferior şi Thracia. Ex. : Dentheletae > Dentheletica, Cololeti (=Coelaletae) > Cololetica, Serdi > Serdica, *Egeri (creat poate cu formantul –geri, ca în Dru-geri, Bette-geri etc. ) > Egerica etc. Buricodava poate fi aşadar un compus din *Burica ("strategia Burilor", de la Βοῦροι/Buri, poate o ramură moesiană a acestui trib) + dava.
8. •Buteridava (Histria: Buteridava): inter [M]essiam Pude[ntillam] et vicano[s] B[u]teridavenses. Importantă aici este menţiunea că Buteridava era un vicus, ceea ce se poate explica în două feluri: fie dava însemna "aşezare" şi nu "cetate", fie – în acest caz – este vorba de o cetate (eventual mai mică) aflată în teritoriul rural al unui oraş, deci cu rol administrativ de vicus. Un Βουτερίες (transcrierea unui lat. Buteriis) exista în regiunea oraşului Naissus.
9. •Capidava. În Scythia Minor între Axiopolis şi Carsium, azi Capidava, fost Calachioi
10. •Carsidava. Καρσίδαυα (probabil în nordul Moldovei)
11. •Clepidava: ὑπὲρ δὲ τὸν Τύραν ποταμὸν πρὸς τῇ Δακίᾳ• Κληπίδαυα, deci în afara Daciei, dar aproape de graniţa ei, pe fl. Tyras (Nistru). Cea mai nordică şi cea mai estică dintre cetăţile Daciei.
12. •Comidava: Κομίδαυα (în centrul Daciei). vezi şi următoarele două.
13. •Cuimedava. Κουιμέδαβα (în textul descriptiv): Κουιμέδαβα, πολίχνιον (ca şi Ῥουμισίανα) probabil între Serdica şi Naissus. cf. şi numele următor.
14. •Cumudeva. Κουμούδεβα (în prima listă anexă): Κουμούδεβα. Este posibil să fie o variantă a numelui precedent, luată de Procopius din altă sursă. Apare în teritoriul Remesianei (numit χώρα Ῥεμισιανισία, de la un *Ῥεμισίανα, nu Ῥουμισίανα ca mai sus). Nu are nici o legătură cu Cumodina. Este foarte probabil ca numele Κουμούδεβα şi Κουιμέδαβα [2.1.13, supra] să fie în fapt variante ale aceluiaşi toponim. De ce apar însă amândouă? Pentru că, aşa cum par să dovedească şi alte nume citate în De Aedificiis de câte două ori, ele provin foarte posibil din surse diferite, fiind de aceea menţionate o dată în textul descriptiv şi o a doua oară într-una din cele două liste anexe. În ciuda faptului că istoricul bizantin a evitat cu grijă repetiţiile de nume între textul descriptiv şi liste, găsim uneori asemenea "dublete" (termenul folosit de Beševliev), întotdeauna însă într-o variantă diferită, care l-a împiedicat poate să-şi dea seama că ambele aparţin aceluiaşi nume. În cazul lui Κουμούδεβα/Κουιμέδαβα una din sursele lui Procopius era latinizantă şi dacizantă (cea care i-a furnizat varianta Κουιμέ-δαβα) iar cealaltă eleno-tracizantă (Κουμού-δεβα).
15. •Danedevae. Δανεδέβαι (Kavetzos)
16. •Dausdava: Δαούσδαυα (în interiorul Moesiei, între Danubius şi Haemus, prin regiunea dintre Nicopolis şi Abrittus).
17. •Desudaba ?: circa Desudabam in Maedica. Epoca timpurie a acestei atestări face improbabilă apartenenţa ei la numele în –dava; grafia –daba se citea pe atunci /daba/, şi în latină şi în greacă.
18. •Docidava: Δοκίδαυα (în nord-vestul Daciei traiane). Forma trebuie să primească un crux de suspiciune, fiindcă există o bună probabilitate ca ea să se datoreze confuziei a/o în sursa latină a lui Ptolemeu. Numele trebuie scris Dokidava [Dakidawa?]
19. •Giridaua: Pelišat (Pleven): diis deabusque Giridavens(ibus). Localitatea era chiar la locul descoperirii, întrucât dedicantul slujise în apropiere: (contra)sc(riptor) stat(ionis) Dim(ensis). Data atestării indică o pronunţie –dawa.
20. •†Gildoba[*Gildava]: in Tracia civit. Gildoba, cu siguranţă transcrierea greşită (cu confuzia grafică curentă a/o) a unei grafii greceşti *Γιλδαβα=*Gildava.
21. •Itadeva. (în teritoriul cetăţii anonime de lângă Burgaraca): Ἰταδεβά
22. •Marcodava. Μαρκόδαυα (spre nord-vest de Apulum)
23. •Murideva. (în Scythia Minor, nu departe de Zaldapa): Μουριδεβά
24. •Nentidava. Νεντίδαυα (varianta Νετίνδαυα mai puţin probabilă).
25. •Patridava: Πατρίδαυα
26. •Pelendava: Pelendoua, cu confuzia grafică a/o; azi Craiova.
27. •Perburidava. la Novae (Moes. Inf., azi Stăklen, Svištov): Aurel Victor - Perburidavensis qui et Buricod(avensis).
28. •Petrodava. Πετρόδαυα
29. •Piroboridava Πιροβορίδαυα. Pirob[o]ridavae in praesidio.
30. •Polondava. localitatea Πολόνδα [Πάλοδα] este aşezată la 53°/47°, la nord de Δινογέτεια. Numele seamănă dar nu poate fi identificat cu *Pelendava (Pelendova, probabil acolo unde este Craiova). Provine cu siguranţă dintr-un nume în –δαυα, dar nu prin pierderea lui –w- intervocalic, ci mai degrabă printr-o eroare de copiere (trunchiere).
31. •Pulpudeva: Pulpudeva, quae nunc Philippopolis şi 283: Philippus (=Arabs) . . . urbemque nominis sui in Thracia, que dicebatur Pulpudeva, Philippopolim reconstruens nominavit Din acest pasaj se înţelege că Filip Arabul a refăcut un oraş mai vechi, numit Pulpudeva, pe care l-a numit apoi Philippopolis. Poate fi o eroare, fie că oraşul nu se va fi numit astfel înainte de Filip, fie că nu el l-a botezat Philippopolis ci, eventual, un alt Philippus mai vechi (tatăl lui Alexandru?). Pasajul poate fi însă şi corect, dacă admitem că oraşul va fi fost contruit într-adevăr de un alt Philippus, care însă nu l-a numit cu forma grecizată Philippos ci cu cea locală Pulpudeva. În acest caz, Filip Arabul nu a făcut decât să-i grecizeze numele în Philippopolis, după moda vremii.
32. •Ramidava. Ραμίδαυα
33. •Recidiva: et tam Viminacium, quam Recidiva et Litterata, quae trans Danubium sunt, nostrae iterum dicioni subactae sint…Există o reală posibilitate ca Recidiva (menţionată împreună cu Litterata=Ledarata) să fi aceeaşi cu Arcidava. Ar fi însă îndoielnic ca această formă să se datoreze fenomenului slav numit "metateza în grupurile tort/tolt", fiindcă această transformare fonetică nu se produsese încă în sec. V, după toate probabilităţile. Rezultatul ar fi trebuit să fie, de altfel, *Racidiva şi nu Recidiva. (despre –diva, vezi mai jos).
34. •Rusidava: în Dacia, pe Olt, imediat la nord de Acidava, probabil Drăgăşani.
35. •Sandava. Σάνδαυα
36. •Sacidava (1) (Moes. Inf. pe granita cu Dunăreni). Sac(idava) Militara din timpul lui Decius de la Rasova.
37. •Sacidava (2) (Dacia, la sud de Apulum). Forma corectă este cu siguranţă Sacidava (pe baza variantei Sacidaba), ca lectio difficilior.
38. •Singidava: Σιγγίδαυα
39. •Scaidava. între Iatrus şi Trimammium (Ablanovo): Scaidava: Σκεδεβά.
40. •Sucidava 1. pe Dunăre, la Rahovo (?): Σουκίδαυα : Sucidava (între Durostorum şi Axiupolis)
41. •Sucidava 2. (Moesia Superior > Dacia Ripensis) între Oescus şi Utus, pe malul stang, Celei. Συκιδάβα, Συκίβιδα. Această variantă grafică este un serios indiciu că iniţiala nu era consoana /s/ ci, probabil, /š/, numele, coradical poate cu Succi, fiind de fapt Šukidava.
42. •Tamasidava. Ταμασίδαυα
43. •Thermidava. Θερμίδαυα, Dalmatia. Este poate acelaşi cu Γέρματζα (format de la TDM *germ "cald", coradical cu gr. θερμός). Identificat după poziţia lui, conform coordonatelor lui Ptolemeu, el trebuie să fie acelaşi cu modernul Dhërmiu din Albania, unde sunt ruinele unui oraş antic. Existenţa unui –dava în acel loc are o enormă valoare ştiinţifică, fiind un argument de primă mână în favoarea ipotezei existenţei unei mari enclave dacice în Epirul Nou. Despre caracterul daco-moesian al mai multor toponime din Dardania voi vorbi într-un articol separat.
44. •Utidava. Οὐτίδαυα
45. •Zargidava. Ζαργίδαυα. Dacia, la Hierasos=Roman?: Ζαργίδαυα
46. •Zicideva. Zicidiva: Ζικίδεβα. Ζεκεδέσπων.
47. •Ziridava. Ζιρίδαυα. Dacia, între Apulum şi Tibiscum.
48. •Zisnudeva. Ζισνούδεβα.: Ζισνούδεβα – foarte probabil în Zinesdina Maiore, în teritoriul Nicopolei ad Istrum
49. •Zusidava. Ζουσίδαυα. Sudul Daciei
50. •*δέβα. În dicţionarul lui Hesychius găsim intrarea λέβα• πόλις ὑπὸ Θρᾳκῶν, care trebuie corectată în *δέβα• πόλις ὑπὸ Θρᾳκῶν, cum admit toţi cercetătorii moderni.

Triburi dacice

AGATÂRŞII - Trib de origine iraniană, stabiliţi, cu mult înainte de sec. V îen în spaţiul intercarpatic devine propabil cu timpul un trib dacic cu oameni "foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur" ceea ce corespunde perfect bogăţiilor aurifere ale Daciei după cum menţionează Herodot.

ALBOCENSII - Trib de origine dacică fără îndoială, aflaţi în jurul oraşului Alboca din sudul Banatului de azi. Au fost menţionaţi de Ptolemeu.

ANSAMENSII - Trib dacic localizat pe Someş, în NV Transilvaniei. Este atestat pe inscripţii romane un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

APPULII - Numele neamului dacic aşezat în jurul oraşului Apulum. Sunt menţionaţi de textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.

BIESII - Trib de pe malurile Mureşului ce se învecinează la N cu piageţii, la NV cu burii şi la SV cu sarmaţii. Sunt amintiţi de Ptolemeu.

BURII - Puternic trib dacic, cu capitala la Argedava. Ocupau regiunea subcarpatică a actualelor judeţe Vîlcea şi Arges. Stăpâneau imensele mine de sare de la Ocnele Mari şi căile de acces spre Dacia transilvană, ceea ce le conferea o imensă putere militară, alături de o mare responsabilitate. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

CALIPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Herodot şi Strabon.

CARPII - Unul din cele mai mari şi importante triburi dacice ce a locuit la est de Carpaţi până la Nistru. După unii cercetători, numele de carpi vine de la muntii Carpaţi, după alţii de la indo-europeanul Kar="a lăuda" iar după alţii numele de Carpaţi vine de la carpi. Sunt amintiţi de Iordanes, Aurelius Victor, diferite inscripţii din Dacia romană. Existenţa lor mai este confirmată de faptul că unii împăraţi romani care i-au învins (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius şi Constantin cel Mare) şi-au luat supranumele de Carpicus Maximus. Urme ale carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei, carpii lasând cel mai mare număr de tezaure monetare. Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii au dominat din punct de vedere politic, economic şi militar atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile barbare pătrunse în zona extracarpatică a României. După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (170-172) carpii au fost cei mai puternici şi mai periculosi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Sunt atestate conflicte în anii 214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318. În urma acestor conflicte, unii dintre carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goţi, huni. De-a lungul existenţei lor, a asimilat numeroase culturi fără a-şi schimba semnificativ cultura. Între carpi şi romani au existat şi unele relaţii paşnice, fapt dovedit arheologic.

CARPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Ephoros.

CARPODACII - Denumirea de carpodaci este interpretată de istorici în mod diferit : "daci amestecati cu carpi", "daci de origine carpică", "daci în ţara carpilor", fiecare formulare oferă concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populaţie, ci despre două neamuri de aceeaşi origine (dacă). Sunt menţionaţi de Zosimos în Istoria nouă : "Teodosius a respins pe sciri şi pe carpodaci şi învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi să se întoarcă pe meleagurile lor". V.Pârvan i-a identificat pe carpodaci cu carpii.

CAUCOENSII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor". Caucoensii au fost vecinii de S ai costobocilor, locuind N Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret pînă la Nistru. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

CEIAGISII - Trib aflat la S de potulatensi, adică în SV Munteniei şi SE Olteniei (cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

COSTOBOCII - Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmati. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

COTENSII - Unul din principalele neamuri geto-dacice. V.Pârvan îi localizează pe "enigmaticii cotensi" în E Daciei, respectiv în S Moldovei. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu la sud de ratacensi, caucoensi şi biefi.

CROBIZII - Trib getic cel mai pobabil din Dobrogea, din jurul oraşelor Adina (între Constanţa şi Mangalia), au fost conduşi de Isanthes, mentionaţi de Herodot, Ptolemeu şi de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen) în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

HARPII - Trib dacic, ramură într-o anumită măsură (necunoscută) apropiată de cea a carpilor, au locuit în sec. II-III e.n. la N de gurile Dunării, între Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte despre un oraş din regiunea menţionată mai sus, numit Harpis. Prezenţa harpilor este atestată şi de ceramica din regiunea specificată.

DAURSII ("dacii albi") - Trib dacic din Dalmatia.

OBULENSII - Trib getic localizat după izvoare vechi şi după cercetări recente în E Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase oraşe, posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

OINENSII - Trib traco-getic, localizat în E Moesiei inferioare, adică partea de V a Dobrogei centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

ORDYSII - Trib de pe malurile Argeşului.

PIAGEŢII

PIEDAVENSII - Trib din V Munţilor Apuseni , "pie" însemna "duşman".

PIEFIGII - Trib cu o certă origine geto-dacică au fost localizaţi de V.Pârvan în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Vlasca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent de către R.Vulpe în special pe valea Argeşului, în jurul cetăţii Sornum. Corespund culturii arheologice de tip Vîrteju-Bucureşti. Atât tribul cât şi capitala lor, sunt menţionaţi de Ptolemeu. Începuturile lor pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, cînd geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, în uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, piefigii reprezintă dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

POTULATENSII - Neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat părţile de N ale Olteniei şi zona deluroasă din V Munteniei. Corespund culturii arheologice de tip Adîncata-Mănăstirea din a doua jumătate a sec. II îen. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

PREDAVENSII - Trib dacic, localizat la N de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri. Corespund culturii de tip Toc-Chereluş. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu. Au ca perioadă de maximă înflorire, sec. II-I îen.

RACATAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii.

RACATRIAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii care folosea cimpoaie.

RATACENSII - Trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre Tîrnave şi Someş, mai nou în platoul dintre valea Mureşului şi a Tîrnavelor. Corespund culturii Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea. Sunt pomeniţi de Ptolemeu. Preced în timp momentul unificării realizate de Burebista.

SACII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orasului Sacidava, la S de Axiopolis (Cernavodă). Acest trib este menţionat de Aurelius Victor.

SARGETII - Trib scitic getizat în V Mureşului şi pe Siret.

SIENSII - Trib dacic care după calculele lui V.Pârvan, ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău adică în partea de NE a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila. Corespund culturii arheologice Dumbrăveni şi Inoteşti-Răcoasa. Sunt menţionaţi de Ptolemeu. Siensii au jucat un rol deosebit în viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre, încă din sec. III îen.

SUCII - Trib getic care după ultimele cercetări a fost plasat în trecătoarea Succilor din munţii Balcani. Se pare că de aici au emigrat în două direcţii stabilindu-se în două locuri şi întemeind oraşele Sucidava: unul la Izvoarele (CT) şi unul la Celei-Corabia (OT). Sunt menţionaţi de Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini şi de o inscripţie din vreme lui Aurelian (Sucidava dobrogeană), de Procopius. Sucii din câmpia romănăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense, cei din Dobrogea au întreţinut relaţii strînse cu elenii pontici, ceramica atestându-le prezenţa între sec. III îen-IV en.

TAGRII - Trib getic localizat de V.Pârvan pe cursul inferior al Nistrului. Ptolemeu îi menţionează "lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi".

TIRIZII - Trib traco-getic localizaţi în capul Terizis la E de Balcic (Dionysopolis). Sunt menţionaţi de Hellanicos, Photios, de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen) în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi de către Suidas. Ultimul ne spune că aceştia credeau în nemurirea sufletului, fapt care în corelaţie cu descoperirile arheologice confirmă apartenenţa terizilor la neamul getic.

TYRAGEŢII - Trib de pe malurile Tyrasului.

BIBLIOGRAFIE:
1. GIURESCU C. Constantin, GIURESCU C. Dinu - ISTORIA ROMÂNILOR din cele mai vechi timpuri până astăzi
2. PÂRVAN Vasile - GETICA
3. *** - MAGAZIN ISTORIC

*articol preluat de pe www.dracones.ro

O civilizatie veche de 10.000 de ani

Sub casele si grajdurile taranilor din Muntii Orastiei se ascunde O civilizatie veche de 10.000 de ani.
Despre civilizatiile egipteana, mayasa, incasa sau azteca a auzit toata lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizatii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizari tehnice si stiintifice care ne mira si astazi. Crezi ca daca ai ajunge in Egipt sau in Peru ai intelege cum au fost construite piramidele sau ai reusi sa descifrezi in laborator compozitia stilpilor si a sferelor din fier care nu ruginesc de mii de ani, desi se afla la discretia vintului si a ploilor. Cine crede ca are solutia acestor enigme nu trebuie sa parcurga mii de kilometri pentru a-si verifica teoriile. Muntii Orastiei sint mult mai aproape si acolo, desi pare incredibil sau exagerat, se afla vestigiile unei civilizatii la fel de fascinante: civilizatia dacica. Dacii isi zideau muntii.
Cind spui daci, spui Sarmisegetuza. Iar cind spui Sarmisegetuza, te gindesti la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, cetatile Blidaru sau Costesti. Se vorbeste mai putin despre adevarata capitala a Daciei, Sarmisegetuza Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), create in totalitate de populatia traitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Ei au fost in primul rind constructori desavirsiti, astronomi, siderurgisti, experti in strategie militara. Sarmisegetuza Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcatuit din sute de cetati, raspindite pe 5000 de kilometri patrati.
Pina la o altitudine de 2050 de m, interventia umana este prezenta in mod compact. Una dintre marturiile istorice spune ca dacii isi zideau muntii. Poate ca aceasta afirmatie a stirnit zimbete sau a fost considerata, in cel mai bun caz, un eufemism. Arheologii si geodezii care fac cercetari in Muntii Orastiei au gasit insa dovezi care confirma vechile scrieri. "Toti muntii din jurul Sarmisegetuzei sint terasati, iar versantii sint ziditi. Pe toate crestele, vaile, versantii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetatile sint aparate de ziduri circulare, de sus pina jos. Daca in cazul piramidelor egiptene s-a ajuns la concluzia ca pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile si ridicate cu scripeti, pentru daci teoria nu este valabila. Ramine un mister transportarea blocurilor imense de piatra pina in virful muntilor, cantitatea de materiale fiind superioara celei folosite la piramidele egiptene", spune ing. gral. div. (r) Vasile Dragomir, vechi cercetator al zonei. Calendarul dacic rivalizeaza cu cel de la Stonehenge.
Urmele de activitate industriala dovedesc ca dacii erau si foarte buni prelucratori de metale. De pe toate culmile au fost scoase la lumina lingouri, forje, clesti pentru manipularea fierului in foc, furnale, lentile de fier.
Putini stiu ca Muntele Batrina este cel mai inalt virf din Romania, nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Masuratorile gravitationale au aratat ca datorita nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acest munte este cel mai inalt de pe teritoriul tarii noastre. Sa fie o intimplare ca aici aveau dacii cea mai mare mina de fier si cele mai importante depozite de minereuri? Dacii erau si astronomi foarte priceputi. Ei au facut masuratori pe stele, utilizind coordonate orare, si nu coordonate orizontale, aproape de nivelul marii, asa cum se proceda in mod obisnuit, de exemplu la egipteni. Exista si un calendar dacic, poate nu la fel de impunator ca si cel construit la Stonehenge, dar incredibil de precis. Precizia lui demonstreaza, in egala masura, cunostintele deosebite de matematica, astronomie si in special de geometrie pe care le aveau dacii.Dacii au conceput Sarmisegetuza ca pe un centru vital, destinat unei rezistente totale. Nu imbini perfect constructiile civile cu cele militare, nu zidesti muntii, nu construiesti drumuri, sisteme de alimentare cu apa si de drenare a zonei, ca sa le parasesti la primul atac. Modelul dacic de aparare completa, utilizarea avantajelor oferite de teren, razboiul de uzura, toate au contribuit la incetinirea inaintarii romanilor. Marelui Imperiu Roman, care se intindea pe trei continente, i-au trebuit 5 ani ca sa treaca de "salbaticii" din Carpati. O civilizatie unica, veche de 10.000 de ani.
Poate ca dacii au fost ajutati de Zalmoxe, caruia i-au ridicat numeroase sanctuare, dreptunghiulare, circulare, mai mari si mai impunatoare decit cele construite de alte civilizatii pentru zeii lor. Adinc ingropate de timp, incep sa iasa la suprafata, luindu-i prin surprindere astazi pe taranii care si-au construit deasupra lor case sau grajduri. Poate i-au ajutat si uriasii despre care povestile pastrate pina la noi relateaza ca ar fi trait pe aceste teritorii. "Nu sint arheolog sau istoric, ci geodez. Totusi am curajul sa afirm, dupa cercetarile facute in Muntii Orastiei ca civilizatia existenta pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este cu adevarat unica. Vestigii ale civilizatiei romane se afla si in alte tari, deci nu pe acestea trebuie sa le punem in valoare. Pacat ca nu se acorda atentia necesara Sarmisegetuzei Regia, care este cu adevarat numai a noastra", afirma Vasile Dragomir. Sarmisegetuza Regia asteapta sa fie redescoperita.
"Poate ar trebui sa studiem mai atent legendele care spun ca unele civilizatii megalitice isi au originea pe paminturile noastre. Germanii, de exemplu, au facut cercetari si spun ca stramosii lor ar fi venit din Dacia", este de parere Vasile Dragomir.Acolo, in Muntii Orastiei, unde satele sint rasfirate, cu case "atirnate" de versanti, Sarmisegetuza asteapta sa o redescoperim. Asteapta sa se faca si despre ea filme, sa-si etaleze enigmele, sa fie vizitata si admirata. Ne asteapta sa ne descifram originile, sa fim mindri de ea si de noi.

FLORENTINA IONESCU
*preluat de pe www.dacii.go.ro

Nicolae Iorga: Ideea Daciei Românesti

In vasta sa operã, Nicolae Iorga a abordat multiple domenii ale culturii si civilizatiei românesti si universale. Geniu universal, el a avut uluitoarea capacitate sa abordeze exhaustiv si într-un tot unitar istoria, cultura si civilizatia poporului român, vãzutã “nu ca o entitate metafizicã, ca o plãsmuire a mintii abstracte, ci ca o uriasã fiintã, trecutã prin multe lupte, încercãri si suferinte (...) care astãzi e în stãpânirea unei mosteniri, unui patrimoniu de traditii, de datini, de istorie trãitã, care face originalitatea lui…”. În domeniul istoriei patriei, el a elaborat monografii si sinteze de mare valoare, ca savant, patriot si om politic implicat plenar în evenimente vizând originea, unitatea si refacerea unitãtii statale a poporului român. Mãrturie stau si cele aproximativ 70 de articole publicate în ziarul Neamul românesc si apoi în trei emotionante volume cu titlul “Rãzboiul nostru în note zilnice”, care reconstituie cuvântarea tinutã la serbarea pentru Unirea tuturor românilor, în noiembrie 1918, la Teatrul National din Iasi.
Referindu-se la România Unitã prin jertfe de sânge, el o considerã de acum “vesnicã în hotarele ei, (…) în ciuda invidiei si a urii dusmanilor nostri seculari, din douã motive: pentru cã un popor întreg a voit-o si pentru cã ea nu înfãtiseazã decât îndeplinirea, fatalã, a unei idei pe care au pãstrat-o ca o sfântã comoarã, veacurile”.
Judecãtile de valoare, argumentele, ipotezele, analogiile sintetizate în aceste articole au valoare de precepte de viatã, cu valoare aforisticã si pilduitoare, în centrul lor situându-se ideea de “Dacie Româneasc”: ideea operei politice înfãptuite (Marea Unire) e veche ca neamul însusi; niciunul dintre neamurile care ne înconjoarã nu are ideal national ca al nostru, el fiind asa de vechi; ideea nationalã româneascã se numãrã cu sutele de ani si cu miile de la începuturile ei; ea a fost conservatã în grai românesc pe când Roma Apuseanã nu mai era iar cea rãsãriteanã abia se încropea; ideea unitãtii nationale, intratã în adâncul sufletului popular, a fost pãstratã ca o sfântã comoarã fiindcã izvora dintr-o civilizatie politicã milenarã, fie ea a Daciei eroice, fie a romanitãtii dispãrute. La 1918, unitatea dacoromână presupunea si un singur teritoriu, care este cel al vechii Dacii. Despre Dacia care a fost s-a vorbit în Renastere; o bãnuiau voievozii, o bãnuia Stefan cel Mare “care domnea peste Milcov si stãpânea cetãti în Ardeal”; Mihai Viteazul a avut Ardealul cum îl avem acum. A fost ucis, dar ideea a rãmas. Cãrturarii l-au tradus pe Herodot si au dat stiri despre “Scitia începuturilor noastre”. Simion Stefan, mitropolitul de la Bãlgrad, da de stire lui Vasile Lupu al Moldovei despre “Ardealul cel mãnos care cuprinde o parte de Dacie”; mai apoi Miron Costin verbea??, în spiritul iluminismului polon, despre Dacia de odinioarã, “de la vãile Maramuresului pânã la undele Mãrii”: Locul acesta dar, unde este acum Moldova si Tara Munteneascã este drept Dacia, cum si tot Ardealul, cu Maramuresul si cu Tara Oltului. El creiona hotarele Daciei între Nistru, Marea Neagrã, Dunãre, Panonia, Moravia si Podolia, (...) peste Nistru, Podolia, pânã la apa Buhului si peste Dunãre Misiile amândouã, cãrora le zicem acum Dobroge si o parte de Iliria. Aceasta “sã fi fost Dacia”.
În pofida politicienilor obedienti si oportunisti, a cursurilor academice germane de la Fundatia Carol, zice Nicolae Iorga, s-a înfãptuit idealul românesc. “Altfel, despre Dacia si glorioasa ei romanitate vorbeau la Iasi, la Cluj si Bucuresti preotii si cãrturarii, prin alte pãrti pãmântul nostru e dezbinat, întelegând aceste lucruri ca pe un punct de Crez”. “Si asa - zburând din om în om, din generatie în generatie, sfintele limbi de foc, ducând suflet moldovenesc în Ardeal, suflet ardelenesc dincoace . când ideea Daciei celorlalti s-a ridicat cu steagul Fenixului înviat din cenusã odrasla de tãran Tudor din Vladimiri cu steagul nemuritorului nostru vultur, între un Naum Rîmniceanu, monahul muntean de sânge ardelenesc, si între un Gheorghe Lazãr (...) si unul si altul propovãduind despre Dacia noastrã”.
Titanul spiritului national încheie patetica sa cuvântare cu îndemnul “Sã fim vrednici de ce avem!”.
Iar noi încheiem încercând sã citim printre rânduri:
Ideea renasterii Daciei în vechile ei granite, odatã s-o datã, l-a animat si pe Nicolae Iorga.
El, istoricul de mari subtilitãti, vede noua Dacie ca pe o mare românitate, renãscutã din cenusã ca pasãrea Fenix; însusi numele Dacia este pavãzã si standard.
La început de ianuarie 2008, când scriitorul Gligor Hasa propunea în Conferinta Judeteanã Hunedoara a Uniunii “Vatra Româneascã” militantism pentru schimbarea numelui de România în acela de Dacia, peste toti cei care, în unanimitate, au votat, a plutit desigur duhul lui Nicolae Iorga.


Prof. Gligor HASA
*articol preluat din Dacia magazin, martie 2008

Simboluri dacice în stemele domnitorilor României

(Pentru cei care s-au intrebat ce legatura exista intre daci si lei, referitor la un articol despre monumentul de la Adamclisi - construit initial de daci...).

Desi arheologii români au descoperit obiecte care înfãtiseazã steagul geto-dacilor, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea îen, ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca si constiinta unitãtii de neam, de popor, de natiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut si folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingvistii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile “înapoiat”, “primitive” al societãtii geto-dacice. Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, bineînteles, aflãm cã statul geto-dac avea si o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând conceptia poporului geto-dac despre putere, independentã, libertate si prosperitate si prin care se exprimã existenta Daciei ca stat independent în constelatia statelor europene si a lumii de atunci.
Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Daciei, care era reprezentatã prin doi lei afrontati: “Iarã semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile cãscate”.
Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat: “Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s-a descoperit într-o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Daciei, în culorile “adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si seînaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) si afrontati (adicã asezati fatã în fatã). Scutul este timbrat cu o coroanã.
Referitor la simbolurile Stemei Daciei, Ritter mentioneazã cã: “Odinioarã când (Dacia) era bogatã si avea eroii sãi proprii leii urcau spre înãltimi”. Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, “o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”. Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã “virtutile care au stãpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.
În pofida evidentei unui asemenea adevãr, încã se mai crede cã renumitul colier, lãntisor de aur curat, descoperit la Simleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupatiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane si datând din secolul al V-lea en. ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strãmosesc, în ciuda faptului cã acelasi lãntisor se terminã cu reprezentarea unui mãr (simbolul localitãtii amintite), înconjurat de doi lei, care îl apãrã.
În general, tipul Stemei Tãrii Românesti este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare si o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru aceastã tarã, primind numele de acvila româneascã, “aquilla valachica”. În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme Dacice.
Cei doi lei din vechea stemã a Daciei se gãsesc si în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei constiinte nationale puternice, Mihai încercând si reusind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului geto-dacic de odinioarã.
Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat cã viteazul domn român încerca sã-si materializeze “planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strãmosesti într-un puternic si independent stat daco-românesc.
Stema Tãrilor Române, Tara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român cãtre refacerea unitãtii statului român în cadrele vechii Dacii. Astfel, în Stema tãrilor românesti reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într-un scut cu colturile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), fatã în fatã plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este sustinut des doi lei afrontati (din stema vechii Dacii), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele sapte cetãti (simbolizând Transilvania). Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascutit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne si însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într-un câmp despãrtit de o esarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Tãrii Românesti, însotitã la dreapta de soare, la stânga de lunã (crai nou).
Traditia de a se sublinia autohtonitatea si continuitatea celor trei tãri românesti s-a remarcat si dupã epoca lui Mihai Viteazul.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Tara Româneascã, scutului timbrat cu o coroanã princiarã i s-au adãugat ca suporti doi lei afrontati, cu cozile iesind dintre picioare, simbolul stemei Daciei.
Nicolae Mavrocordat si fiul sãu Constantin Mavrocordat, care au domnit periodic atât în Tara Româneascã, cât si în Moldova, între anii 1709-1763, au lãsat deosebit de limpede ideea cã ei se trag din vita “domnilor Daciei”, în care scop au mentinut în noua lor stemã unitã a Tãrii Românesti si Moldovei simbolul Daciei - cei doi lei afrontati. Domnitorul Constantin Mavrocordat a adãugat în stema unitã a Tãrii Românesti si Moldovei si pe cea a familiei domnitoare din Transilvania, a Corvinestilor: scena ce înfãtiseazã sãgetarea corbului cu inel în cioc.
Si în Stema Moldovei gãsim prezenti cei doi lei în vechea stemã a Daciei. Pe timpul celei de-a treia domnii a lui Scarlat Callimachi (1812-1819), Stema Moldovei înfãtisa scutul cu un cap de bour cu coarne, între care dominã o stea de aur si deasupra lor doi delfini, reprezentând tãrmul Mãrii Negre, scut care este sustinut de doi lei afrontati.
Si domnitorul Moldovei Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) pune pe stema Moldovei de pe sigiliul sãu, alãturi de bourul Moldovei, si un leu ridicat în douã labe, simbolul familiei sale, care exprimã si traditia dacicã multimilenarã. La fel procedeazã si urmasul sãu, domnitorul moldovean Mihail Sturdza (1834-1848).
Si în Stema din sigiliul domnitorului Tãrii Românesti, Alexandru Ghica, de la 1842, gãsim scutul sustinut de doi lei afrontati, cu cozile ridicate la spate. De asemenea, în Stema din sigiliul domnitorului muntean Gheorghe Bibescu, de la 1845, se aflã aceiasi lei afrontati care sustin scutul. În Stema din sigiliul domnitorului Tãrii Românesti, Barbu Stirbei, la 1855 sunt reprezentati aceiasi doi lei afrontati, dar cu deosebirea cã fiecare leu se uitã în altã parte.
Leii dacici au fost reprezentati si în sculptura funerarã a unor domnitori români. Astfel, pe Lespedea de pe mormântul Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab, mormânt ce se aflã în Biserica domneascã din Târgoviste, descoperim cei doi lei afrontati.
Leul apare si în decorurile brâncovenesti sculptate, unde un leu, cu coada între picioare, întocmai ca la daci, apare în combinatia florar-vegetalã a motivului decorativ din sculptura balustradei pridvorului Bisericii Stavropoleos din Bucuresti.
Cei doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, apar în motivul heraldic, realizat în anul 1715, la Biserica Coltea din Bucuresti, unde cei doi lei apãrã placa decorativã cu acvila bicefalã.
Leii afrontati mai apar si în Portalul Mãnãstirii Golia din Iasi, unde, deasupra usii de la intrare în pronaos, pisania are la mijloc Stema Moldovei, asezatã într-un medalion polilobat si având ca tenanti patru lei. Aceiasi lei cu cozile între picioare apar si la Biserica Trei Ierarhi din Iasi, sustinând Stema Casei domnesti a lui Vasile Lupu.
În Stema Moldovei de la anul 1816, apar doi lei afrontati, care apãrã Bourul Moldovei cu coroanã. La 1842, în Stema din sigiliul domnitorului Alexandru Ghica; la 1845, în sigiliul domnitorului Gheorghe Bisescu; în anul 1885, în sigiliul lui Barbu Stirbei.
Dupã urcarea pe tronul României, în anul 1866, a principelui Carol de Hohenzollern, una dintre primele sale griji a fost sã ia mãsuri pentru întocmirea unei noi steme a Tãrii, care sã corespundã situatiei noi ce se crease. Noua stemã a fost adoptatã prin Legea din aprilie 1867. Modul cum se înfãtisa aceastã primã stemã a tãrii din domnia principelui Carol este urmãtorul: Scutul scartelat, în cartierul I pe albastru si în al IV-lea pe aur, o acvilã cruciatã neagrã, conturatã si cu zborul în jos, privind la stânga spre un soare de aur (Tara Româneascã); în cartierul al 2-lea pe albastru si al 3-lea pe rosu, un cap de bour negru, cu stea de argint între coarne, însotit sus în dreapta de o lunã de argint (crai nou, Moldova). Peste tot, armele Casei Hohenzollern.
Scutul timbrat cu o Coroanã regalã este sustinut în dreapta de o femeie DACÃ, înarmatã cu sabia încovoiatã dacicã; în stânga, de un leu de culoare naturalã. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur este prins în vârf într-o Coroanã regalã de aur, simbol al aspiratiilor înalte ale principelui Carol de Hohenzollern.
Noua stemã a României reflectã, în bunã mãsurã, aprecierile domnitorului Carol si a principesei Elisabeta, sotia lui, dupã care românii sunt continuatorii dacilor.
În martie 1872, prin promulgarea unei noi legi, se adoptã si o nouã stemã a României.
Scutul timbrat de o Coroanã regalã de aur este sustinut de doi lei afrontati de culoare naturalã, cu limba si cu ghearele rosii. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroanã nu princiarã, ci regalã de aur. Deviza pe esarfã albastrã: Nihil sine Deo.
Diferenta între noua stemã si cea promulgatã în anul 1867 este semnificativã. În primul rând, se introduc douã elemente noi: leul Olteniei si delfinii Dobrogei. Ca suporti ai scutului se pun numai lei, înlãturându-se femeia DACÃ.
În privinta leilor este foarte caracteristic faptul cã acestia sunt reprezentati cu cozile trecând printre picioarele lor si este si mai caracteristicã motivarea din textul Legii, si anume cã, în forma aceasta, ei ar constitui “Simbolul Daciei”. Nu peste mult timp, leii heraldici vor avea cozile pe spate, semnificând, dupã textul Legii, “simbolul Tãrmului Mãrii Negre”.
Dupã declararea României ca Regat, în anul 1881, în locul coroanei de aur din vârful pavilionului s-a pus Coroana de otel a României.
Dupã reîntregirea tãrii, în toamna anului 1918, prin Legea din 23 iunie 1921 s-a adoptat noua stemã a României Mari, care se înfãtiseazã astfel: Scutul timbrat cu coroana de otel a României era sustinut de doi lei de aur. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã, brodat cu ciucuri de aur si prins în vârf într-o coroanã regalã din acelasi material, adicã de aur. Deci, leii afrontati ai vechii Dacii sunt mentinuti.
Asadar, stindardul/drapelul/si stema Daciei folosite neîntrerupt de dacoromâni atestã nu numai existenta unui stat national, dar si forta lui cãci, dupã cum tot documentele istorice atestã, cei doi lei afrontati reprezentau, în conceptia timpului, Independenta, Suveranitatea, Puterea, Bogãtia si Bunãstarea statului geto-dac. Traditia leilor afrontati în stema tãrii a fost preluatã de bulgarii si de slavii din Cehia, care, ca semintii migratoare, asezându-se pe pãmânturile noastre strãmosesti, au introdus-o si în stema lor, cei doi lei afrontati supravietuind, dacã se poate spune asa, pânã în zilele noastre.
Mai mult, pe Palatul Prezidential al Austriei, din Viena, se aflã încrustatã Coroana Austriei, scutul acesteia fiind sustinut de doi lei afrontati cu cozile între picioare, întocmai ca si leii dacilor. Sunt toate acestea dovezi de netãgãduit ale continuitãtii daco-românilor si în aceste teritorii, peste care, cu secole în urmã, au nãvãlit semintiile migratoare, care au preluat din cultura materialã si spiritualã a poporului daco-român, dupã cum se poate observa, chiar din însemnele heraldice ale vechilor daci, pe ale cãror teritorii s-au asezat.
De remarcat cã si în Occidentul Europei, la englezi si belgieni, se mentin pânã astãzi în stemele statelor lor cei doi lei afrontati, mãrturie a existentei de milenii pe pãmânturile lor a unor neamuri din stirpea geto-dacilor antici.
Ar merita, cu sigurantã, ca toate aceste elemente, care demonstreazã nu numai o continuitate neîntreruptã a daco-românilor bãstinasi de milenii aici în spatiul carpatic, dar si o puternicã afirmare a constiintei lor nationale, ceea ce s-a materializat în lupta lor necontenitã pentru reîntregirea statutului lor national, sã fie reproduse în lucrãri de istorie, în albume si în manualele scolare. În altã ordine de idei, se naste o întrebare: s-a scris oare vreodatã în literatura istoricã românã, de când este consemnatã în cronici denumirea de “roman”? Fireste cã nu! Marele istoric german Th. Mommsen apreciazã cã acest nume de roman apare consemnat abia începând cu secolul al IV-lea îen si atunci nu ca un stat, ci doar ca o denumire a unei populatii. În timp ce strãmosii geto-daci aveau de milenii, începând cu epoca neoliticã, o societate de primã mãrime în Europa, de unde, prin migratii ale suprapopulatiei vechii Dacii, cultura lor materialã si spiritualã s-a rãspândit apoi, în toate directiile punctelor cardinale, inclusiv în Grecia, Asia Micã, Nordul Africii, peninsulele Apeninã si Ibericã, în Franta si Marea Britanie, unele neamuri geto-dacice ajungând pânã în Iranul si India de astãzi si nu numai atât, chiar si pe teritoriile Coreei si Japoniei.
Iatã cum sunt prezentati geto-dacii în noul manual scolar pentru clasa a XI-a din 1995, intitulat Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã la revolutia din 1821. Despre tara geto-dacilor, Dacia, aflãm din titlul de capitol intitulat: Dacia sub înrâurirea Romei. Iar ca subtitlu: Regatul dac; raporturile cu romanii.
În aceastã viziune dezonorantã de subordonare se aflã descrisã, sumar, în câteva pagini doar, istoria poporului geto-dac si tara lui - Dacia, stat independent si suveran timp de peste un mileniu, fãrã sã se analizeze societatea si sã se prezinte trãsãturile acelea unice pentru care ei au fost apreciati de cãtre strãini ca: popor de omenie, cinstit, drept, harnic, viteaz, bine informat în toate tainele stiintelor - medicinã, matematicã, astronomie, filosofie etc. Nu se fac referiri la politica externã a acestui stat si nici la raporturile cu mari state ale lumii, printre care si cu Imperiul roman, si nu cu romanii. Si în lucrarea de sintezã apãrutã în douã editii, în anii 1997 si 1998, intitulatã Istoria sincerã a poporului român, preluându-se din sintagmele istoricului antic Strabon, care afirmase cã Burebista a ajuns “În fruntea neamului sãu, care era istovit de rãzboaie dese”, în ton cu literatura istoricã deformatã despre stadiul societãtii geto-dacice, se conchide neasteptat: “ceea ce înseamnã cã o fazã de lupte tribale (subl. ns. - A.D.) a precedat efortul sãu unificator". Deci, direct din triburi s-a constituit statul impunãtor al lui Burebista. Desi înaintea lui, documentele amintesc despre o sumedenie de regi, ceea ce dovedeste cã în societatea geto-dacilor erau state locale bine organizate. Actiunile de unificare într-un puternic stat centralizat si independent sunt apreciate lapidar: “Burebista a fost înainte de toate un mare cuceritor. Cuceririle lui Burebista s-au îndreptat spre toate azimuturile”. Sub titlul de “Marea stãpânire” se înlocuiesc, de fapt, concluziile stiintifice pertinente la care a ajuns istoriografia româneascã în ultimii 3. de ani privind mãretia faptelor lui Burebista de întemeietor, de fondator al statului centralizat si independent al geto-dacilor, a Daciei, denumire pe care proaspãtul academician, cu sinceritate, nici nu o aminteste, desi însemnele statale - steagul si stema Daciei - sunt atestate arheologic si documentar.

Prof. Augustin Deac
*articol preluat din Dacia magazin, mai 2004