Simboluri dacice în stemele domnitorilor României

(Pentru cei care s-au intrebat ce legatura exista intre daci si lei, referitor la un articol despre monumentul de la Adamclisi - construit initial de daci...).

Desi arheologii români au descoperit obiecte care înfãtiseazã steagul geto-dacilor, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea îen, ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca si constiinta unitãtii de neam, de popor, de natiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut si folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingvistii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile “înapoiat”, “primitive” al societãtii geto-dacice. Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, bineînteles, aflãm cã statul geto-dac avea si o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând conceptia poporului geto-dac despre putere, independentã, libertate si prosperitate si prin care se exprimã existenta Daciei ca stat independent în constelatia statelor europene si a lumii de atunci.
Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Daciei, care era reprezentatã prin doi lei afrontati: “Iarã semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile cãscate”.
Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat: “Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s-a descoperit într-o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Daciei, în culorile “adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si seînaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) si afrontati (adicã asezati fatã în fatã). Scutul este timbrat cu o coroanã.
Referitor la simbolurile Stemei Daciei, Ritter mentioneazã cã: “Odinioarã când (Dacia) era bogatã si avea eroii sãi proprii leii urcau spre înãltimi”. Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, “o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”. Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã “virtutile care au stãpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.
În pofida evidentei unui asemenea adevãr, încã se mai crede cã renumitul colier, lãntisor de aur curat, descoperit la Simleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupatiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane si datând din secolul al V-lea en. ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strãmosesc, în ciuda faptului cã acelasi lãntisor se terminã cu reprezentarea unui mãr (simbolul localitãtii amintite), înconjurat de doi lei, care îl apãrã.
În general, tipul Stemei Tãrii Românesti este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare si o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru aceastã tarã, primind numele de acvila româneascã, “aquilla valachica”. În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme Dacice.
Cei doi lei din vechea stemã a Daciei se gãsesc si în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei constiinte nationale puternice, Mihai încercând si reusind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului geto-dacic de odinioarã.
Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat cã viteazul domn român încerca sã-si materializeze “planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strãmosesti într-un puternic si independent stat daco-românesc.
Stema Tãrilor Române, Tara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român cãtre refacerea unitãtii statului român în cadrele vechii Dacii. Astfel, în Stema tãrilor românesti reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într-un scut cu colturile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), fatã în fatã plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este sustinut des doi lei afrontati (din stema vechii Dacii), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele sapte cetãti (simbolizând Transilvania). Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascutit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne si însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într-un câmp despãrtit de o esarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Tãrii Românesti, însotitã la dreapta de soare, la stânga de lunã (crai nou).
Traditia de a se sublinia autohtonitatea si continuitatea celor trei tãri românesti s-a remarcat si dupã epoca lui Mihai Viteazul.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Tara Româneascã, scutului timbrat cu o coroanã princiarã i s-au adãugat ca suporti doi lei afrontati, cu cozile iesind dintre picioare, simbolul stemei Daciei.
Nicolae Mavrocordat si fiul sãu Constantin Mavrocordat, care au domnit periodic atât în Tara Româneascã, cât si în Moldova, între anii 1709-1763, au lãsat deosebit de limpede ideea cã ei se trag din vita “domnilor Daciei”, în care scop au mentinut în noua lor stemã unitã a Tãrii Românesti si Moldovei simbolul Daciei - cei doi lei afrontati. Domnitorul Constantin Mavrocordat a adãugat în stema unitã a Tãrii Românesti si Moldovei si pe cea a familiei domnitoare din Transilvania, a Corvinestilor: scena ce înfãtiseazã sãgetarea corbului cu inel în cioc.
Si în Stema Moldovei gãsim prezenti cei doi lei în vechea stemã a Daciei. Pe timpul celei de-a treia domnii a lui Scarlat Callimachi (1812-1819), Stema Moldovei înfãtisa scutul cu un cap de bour cu coarne, între care dominã o stea de aur si deasupra lor doi delfini, reprezentând tãrmul Mãrii Negre, scut care este sustinut de doi lei afrontati.
Si domnitorul Moldovei Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) pune pe stema Moldovei de pe sigiliul sãu, alãturi de bourul Moldovei, si un leu ridicat în douã labe, simbolul familiei sale, care exprimã si traditia dacicã multimilenarã. La fel procedeazã si urmasul sãu, domnitorul moldovean Mihail Sturdza (1834-1848).
Si în Stema din sigiliul domnitorului Tãrii Românesti, Alexandru Ghica, de la 1842, gãsim scutul sustinut de doi lei afrontati, cu cozile ridicate la spate. De asemenea, în Stema din sigiliul domnitorului muntean Gheorghe Bibescu, de la 1845, se aflã aceiasi lei afrontati care sustin scutul. În Stema din sigiliul domnitorului Tãrii Românesti, Barbu Stirbei, la 1855 sunt reprezentati aceiasi doi lei afrontati, dar cu deosebirea cã fiecare leu se uitã în altã parte.
Leii dacici au fost reprezentati si în sculptura funerarã a unor domnitori români. Astfel, pe Lespedea de pe mormântul Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab, mormânt ce se aflã în Biserica domneascã din Târgoviste, descoperim cei doi lei afrontati.
Leul apare si în decorurile brâncovenesti sculptate, unde un leu, cu coada între picioare, întocmai ca la daci, apare în combinatia florar-vegetalã a motivului decorativ din sculptura balustradei pridvorului Bisericii Stavropoleos din Bucuresti.
Cei doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, apar în motivul heraldic, realizat în anul 1715, la Biserica Coltea din Bucuresti, unde cei doi lei apãrã placa decorativã cu acvila bicefalã.
Leii afrontati mai apar si în Portalul Mãnãstirii Golia din Iasi, unde, deasupra usii de la intrare în pronaos, pisania are la mijloc Stema Moldovei, asezatã într-un medalion polilobat si având ca tenanti patru lei. Aceiasi lei cu cozile între picioare apar si la Biserica Trei Ierarhi din Iasi, sustinând Stema Casei domnesti a lui Vasile Lupu.
În Stema Moldovei de la anul 1816, apar doi lei afrontati, care apãrã Bourul Moldovei cu coroanã. La 1842, în Stema din sigiliul domnitorului Alexandru Ghica; la 1845, în sigiliul domnitorului Gheorghe Bisescu; în anul 1885, în sigiliul lui Barbu Stirbei.
Dupã urcarea pe tronul României, în anul 1866, a principelui Carol de Hohenzollern, una dintre primele sale griji a fost sã ia mãsuri pentru întocmirea unei noi steme a Tãrii, care sã corespundã situatiei noi ce se crease. Noua stemã a fost adoptatã prin Legea din aprilie 1867. Modul cum se înfãtisa aceastã primã stemã a tãrii din domnia principelui Carol este urmãtorul: Scutul scartelat, în cartierul I pe albastru si în al IV-lea pe aur, o acvilã cruciatã neagrã, conturatã si cu zborul în jos, privind la stânga spre un soare de aur (Tara Româneascã); în cartierul al 2-lea pe albastru si al 3-lea pe rosu, un cap de bour negru, cu stea de argint între coarne, însotit sus în dreapta de o lunã de argint (crai nou, Moldova). Peste tot, armele Casei Hohenzollern.
Scutul timbrat cu o Coroanã regalã este sustinut în dreapta de o femeie DACÃ, înarmatã cu sabia încovoiatã dacicã; în stânga, de un leu de culoare naturalã. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur este prins în vârf într-o Coroanã regalã de aur, simbol al aspiratiilor înalte ale principelui Carol de Hohenzollern.
Noua stemã a României reflectã, în bunã mãsurã, aprecierile domnitorului Carol si a principesei Elisabeta, sotia lui, dupã care românii sunt continuatorii dacilor.
În martie 1872, prin promulgarea unei noi legi, se adoptã si o nouã stemã a României.
Scutul timbrat de o Coroanã regalã de aur este sustinut de doi lei afrontati de culoare naturalã, cu limba si cu ghearele rosii. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroanã nu princiarã, ci regalã de aur. Deviza pe esarfã albastrã: Nihil sine Deo.
Diferenta între noua stemã si cea promulgatã în anul 1867 este semnificativã. În primul rând, se introduc douã elemente noi: leul Olteniei si delfinii Dobrogei. Ca suporti ai scutului se pun numai lei, înlãturându-se femeia DACÃ.
În privinta leilor este foarte caracteristic faptul cã acestia sunt reprezentati cu cozile trecând printre picioarele lor si este si mai caracteristicã motivarea din textul Legii, si anume cã, în forma aceasta, ei ar constitui “Simbolul Daciei”. Nu peste mult timp, leii heraldici vor avea cozile pe spate, semnificând, dupã textul Legii, “simbolul Tãrmului Mãrii Negre”.
Dupã declararea României ca Regat, în anul 1881, în locul coroanei de aur din vârful pavilionului s-a pus Coroana de otel a României.
Dupã reîntregirea tãrii, în toamna anului 1918, prin Legea din 23 iunie 1921 s-a adoptat noua stemã a României Mari, care se înfãtiseazã astfel: Scutul timbrat cu coroana de otel a României era sustinut de doi lei de aur. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã, brodat cu ciucuri de aur si prins în vârf într-o coroanã regalã din acelasi material, adicã de aur. Deci, leii afrontati ai vechii Dacii sunt mentinuti.
Asadar, stindardul/drapelul/si stema Daciei folosite neîntrerupt de dacoromâni atestã nu numai existenta unui stat national, dar si forta lui cãci, dupã cum tot documentele istorice atestã, cei doi lei afrontati reprezentau, în conceptia timpului, Independenta, Suveranitatea, Puterea, Bogãtia si Bunãstarea statului geto-dac. Traditia leilor afrontati în stema tãrii a fost preluatã de bulgarii si de slavii din Cehia, care, ca semintii migratoare, asezându-se pe pãmânturile noastre strãmosesti, au introdus-o si în stema lor, cei doi lei afrontati supravietuind, dacã se poate spune asa, pânã în zilele noastre.
Mai mult, pe Palatul Prezidential al Austriei, din Viena, se aflã încrustatã Coroana Austriei, scutul acesteia fiind sustinut de doi lei afrontati cu cozile între picioare, întocmai ca si leii dacilor. Sunt toate acestea dovezi de netãgãduit ale continuitãtii daco-românilor si în aceste teritorii, peste care, cu secole în urmã, au nãvãlit semintiile migratoare, care au preluat din cultura materialã si spiritualã a poporului daco-român, dupã cum se poate observa, chiar din însemnele heraldice ale vechilor daci, pe ale cãror teritorii s-au asezat.
De remarcat cã si în Occidentul Europei, la englezi si belgieni, se mentin pânã astãzi în stemele statelor lor cei doi lei afrontati, mãrturie a existentei de milenii pe pãmânturile lor a unor neamuri din stirpea geto-dacilor antici.
Ar merita, cu sigurantã, ca toate aceste elemente, care demonstreazã nu numai o continuitate neîntreruptã a daco-românilor bãstinasi de milenii aici în spatiul carpatic, dar si o puternicã afirmare a constiintei lor nationale, ceea ce s-a materializat în lupta lor necontenitã pentru reîntregirea statutului lor national, sã fie reproduse în lucrãri de istorie, în albume si în manualele scolare. În altã ordine de idei, se naste o întrebare: s-a scris oare vreodatã în literatura istoricã românã, de când este consemnatã în cronici denumirea de “roman”? Fireste cã nu! Marele istoric german Th. Mommsen apreciazã cã acest nume de roman apare consemnat abia începând cu secolul al IV-lea îen si atunci nu ca un stat, ci doar ca o denumire a unei populatii. În timp ce strãmosii geto-daci aveau de milenii, începând cu epoca neoliticã, o societate de primã mãrime în Europa, de unde, prin migratii ale suprapopulatiei vechii Dacii, cultura lor materialã si spiritualã s-a rãspândit apoi, în toate directiile punctelor cardinale, inclusiv în Grecia, Asia Micã, Nordul Africii, peninsulele Apeninã si Ibericã, în Franta si Marea Britanie, unele neamuri geto-dacice ajungând pânã în Iranul si India de astãzi si nu numai atât, chiar si pe teritoriile Coreei si Japoniei.
Iatã cum sunt prezentati geto-dacii în noul manual scolar pentru clasa a XI-a din 1995, intitulat Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã la revolutia din 1821. Despre tara geto-dacilor, Dacia, aflãm din titlul de capitol intitulat: Dacia sub înrâurirea Romei. Iar ca subtitlu: Regatul dac; raporturile cu romanii.
În aceastã viziune dezonorantã de subordonare se aflã descrisã, sumar, în câteva pagini doar, istoria poporului geto-dac si tara lui - Dacia, stat independent si suveran timp de peste un mileniu, fãrã sã se analizeze societatea si sã se prezinte trãsãturile acelea unice pentru care ei au fost apreciati de cãtre strãini ca: popor de omenie, cinstit, drept, harnic, viteaz, bine informat în toate tainele stiintelor - medicinã, matematicã, astronomie, filosofie etc. Nu se fac referiri la politica externã a acestui stat si nici la raporturile cu mari state ale lumii, printre care si cu Imperiul roman, si nu cu romanii. Si în lucrarea de sintezã apãrutã în douã editii, în anii 1997 si 1998, intitulatã Istoria sincerã a poporului român, preluându-se din sintagmele istoricului antic Strabon, care afirmase cã Burebista a ajuns “În fruntea neamului sãu, care era istovit de rãzboaie dese”, în ton cu literatura istoricã deformatã despre stadiul societãtii geto-dacice, se conchide neasteptat: “ceea ce înseamnã cã o fazã de lupte tribale (subl. ns. - A.D.) a precedat efortul sãu unificator". Deci, direct din triburi s-a constituit statul impunãtor al lui Burebista. Desi înaintea lui, documentele amintesc despre o sumedenie de regi, ceea ce dovedeste cã în societatea geto-dacilor erau state locale bine organizate. Actiunile de unificare într-un puternic stat centralizat si independent sunt apreciate lapidar: “Burebista a fost înainte de toate un mare cuceritor. Cuceririle lui Burebista s-au îndreptat spre toate azimuturile”. Sub titlul de “Marea stãpânire” se înlocuiesc, de fapt, concluziile stiintifice pertinente la care a ajuns istoriografia româneascã în ultimii 3. de ani privind mãretia faptelor lui Burebista de întemeietor, de fondator al statului centralizat si independent al geto-dacilor, a Daciei, denumire pe care proaspãtul academician, cu sinceritate, nici nu o aminteste, desi însemnele statale - steagul si stema Daciei - sunt atestate arheologic si documentar.

Prof. Augustin Deac
*articol preluat din Dacia magazin, mai 2004