Solstitiu de vara

Solstiţiul de vară este marcat în fiecare an în jurul zilei de 21 iunie, atunci când în emisfera nordică Soarele se află la cea mai mică distanţă faţă de Pământ, dând naştere cele mai lungi zile din an.
Solstiţiul de vară este favorabil unor magii puternice, care îşi pot pune amprenta pozitivă asupra unor schimbări în dragoste, prosperitate sau sănătate. Energia solstiţiului de vară este considerată a fi o energie a pasiunii, vitalităţii, creativităţii şi belşugului.

Solstiţiul de vară era şi un prilej de găsire şi folosire a apei magice. Îmbăierea în lacuri sau râuri avea un efect curativ, dar constituia şi un ritual de renaştere. În unele regiuni, spălatul cu roua adunată în ajunul solstiţiului reprezenta o practică magică de frumuseţe, iar în altele, îmbăierea în apa cu ierburi din noaptea solstiţiului reprezenta o cură de refacere a sănătăţii şi vigorii.

Miezul verii a dat mereu prilejul organizării unor festivaluri dedicate atât focului, cât şi apei. Dragonul simbolizează haosul din care apare viaţa şi reîntoarcerea către haos prin moarte. Dragonul este o creatură specifică atât focului, cât şi apei.
După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie.
În România, solstiţiul de vară este asociat cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele "Cap de vară".

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi "Amuţitul cucului". Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic "sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica".

Conform tradiţiei româneşti, solstiţiul de vară se serbează prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Oamenii se rotesc în jurul rugurilor aprinse, apoi aruncă nişte brâuri de pelin în foc, pentru ca, alături de acestea, să ardă toate posibilele necazuri care se puteau abate asupra lor. Se mai spune că cine va trece prin foc sau vă sări peste el în această noapte va fi apărat de boli, de duhuri rele şi va fi fericit.

La români, solstiţiul de vară este legat de sărbătoarea Sânzienelor, marcată în ziua de 24 iunie. Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile, care sunt zâne rele. Noaptea de Sânziene este înconjurată de o aură de mister şi magie, fiind favorabilă vrăjilor şi descântecelor de dragoste. Coroniţele de Sânziene lăsate noaptea afară puteau asigura fetele că vor face nuntă în vară, în cazul în care erau găsite dimineaţa acoperite de rouă. Florile culese de Sânziene, aşezate sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, le puteau ajuta pe fete să îşi vadă în vis viitorul soţ.
Un ritual specific solstitiului de vara consta in transformarea unei bijuterii de aur intr-un talisman norocos. Se foloseste orice fel de obiect din aur , indiferent daca este un inel , o moneda sau pandativ.
Cu o zi inainte de solstitiu , bijuteria este amplasata intr-un vas rezistent la foc , plin cu ierburi uscate (cimbru, rozmarin , salvie , lavanda , musetel , sunatoare).Aceste ierburi , ce pot fi alese in functie de inspiratie , reprezinta elementul pamant.
In zorii zilei solstitiului de vara , se scoate obiectul de aur dintre ierburi , dupa care este cufundat rapid intr-un vas cu apa curata si este trecut cu iuteala prin flacara unei lumanari galbene sau aurii. In acest fel , bijuteria este purificata cu elementul focului. Cu flacara de la lumanare , se da foc ierburilor uscate din vas , lasandu-le sa arda si sa isi imprastie aromele .
De la mijlocul zilei si pana la apus , se lasa obiectul de aur intr-un loc sigur de afara , astfel incat sa fie sub lumina soarelui. Seara din ziua solstitiului este timpul potrivit pentru a infuza norocul si energiile pozitive in bijuteria de aur. Ea se tine strans intr-o mana , iar practicantul magiei isi inchide ochii si se concentreaza asupra dorintei cele mai arzatoare, apoi isi pronunta dorinta cu glas tare, de 3 ori.
La final, se recita urmatoarele cuvinte : "Fii vrajit si legat , cu noroc, dragoste si lumina ; belsugul sa se reverse si energiile sa straluce.Asa sa fie". Pentru a-si manifesta eficienta , obiectul de aur trebuie sa fie mereu purtat sau tinut aproape de catre posesor.

Țara Luanei, între legendă și adevăr

Țara Luanei este localizată în Munții Buzăului, iar pe raza localităților Colți, Bozioru și Brăești se află zece așezări rupestre locuite încă din perioada neolitică, dar și monumente ale naturii, în jurul cărora de-a lungul timpului s-au țesut numeroase basme și legende, precum și numeroase povestiri despre dispariții umane și fenomene paranormale.
Așezările rupestre de la Nucu-Aluniș

Așezările rupestre de la Nucu-Aluniș, cu 29 de locuințe, se află la șase kilometri de centrul comunei Colți, pe raza localităților Colți-Bozioru-Brăești.

Cea mai cunoscută așezare rupestră este Biserica din piatră de la Aluniș, săpată în piatră de doi ciobani, Vlad și Simion, în jurul anului 1274 și atestată documentar la anul 1351. Aceasta a fost schit de călugări până la anul 1871, iar de atunci este biserica satului Aluniș,
Celelalte așezări rupestre au denumiri relevante pentru încărcătura lor istorică, Peștera lui Dionisie, Agatonul vechi, Agatonul nou, Peștera lui Iosif, Grota Fundul Peșterii.

Recent, o echipă de cercetători de la Muzeul județean de istorie Buzău au identificat în Grota Fundul Peșterii documente iconografice vechi de peste patru milenii.

'În Grota Fundul Peșterii au fost identificate 137 de reprezentări de arme dintre care 15 tipuri de pumnale datând din Epoca bronzului. Se pare că în această grotă era locul de inițiere a elitei războinice, chiar și intrarea are o semnificație aparte, simbolizând fecunditatea. Cercetătorii au identificat desene reprezentând vârfuri de săgeți, vârfuri de suliță, pumnale, dar și pentagrame, brăduți sau mâini', a declarat, pentru AGERPRES, directorul Muzeului județean de istorie Buzău, Sebastian Matei.
Potrivit sursei citate, aceste tipuri de arme au avut o mare arie de răspândire în întreaga Europă în urmă cu 4000-4500 de ani, unele dintre ele au fost răspândite pe o suprafață de peste 2000 de kilometri pătrați, în Spania, Italia și chiar Maroc.

Grota a fost locuită încă din primele secole ale creștinismului, dar prima însemnare păstrată datează de la 1521.

Legenda Țării Luanei și fenomenele misterioase

Țara Luanei, denumirea metaforică a ținutului muntos al Buzăului, se datorează unei legende care de generații întregi circulă pe cale orală printre țăranii din această regiune, susține călăuza Diana Gavrilă din comuna Colți.

Bătrânii povestesc că în vremuri de demult uitate în Munții Buzăului domnea un rege bătrân și înțelept, Luana, ale cărui cetăți atingeau cerul. Apărătorii cetății erau viteji netemători de moarte și luptau numai pentru dreptate, iar regele le vindeca rănile cu apele fermecate din Valea Izvoarelor. Vrăjmașii împinși de pizmă în care de foc au doborât Soarele Luanei, Pământul s-a cutremurat din încheieturi, iar pe locul cetății, scoarța terestră a rămas pustiită, semne care se mai văd și astăzi, a mai spus Diana Gavrilă.

Legendele din Țara Luanei sunt mai numeroase, nefiind însă confirmate de studiile ștințifice.

'Munții Buzăului au fost incluși din cele mai vechi timpuri în geografia sacră a lumii, peste această zonă se întinde un cer straniu, ceața albastră, de o intensitate extraordinară, ce rar ți-e dat să întâlnești. Totodată, bătrânii povestesc de experimentele cu copii supradotați făcute de fosta Securitate transportați cu autocamioane militare, dar și de fenomenele stranii, cum ar fi dispariția de persoane, pentru a reapare peste timp', a mai spus Diana Gavrilă, profesor de istorie, călăuză turistică.

* preluat de la AGERPRES / (autor: Dorin Ivan, editor: Marius Frățilă)

CE ESTE MIEDUL?

Miedul este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viță de vie, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani. Este cunoscut și sub denumirea (nepotrivită) „vin din miere”.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală. Se crede că reduce anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanță inadevată.

Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologica în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool. Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”.

Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, ca neam ce avea miere din belşug. Priscus (diplomat roman) scria prin sec. V d.Hr: „De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie a Banatului şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii”.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.” Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

De la un istoric și călător turc, Evliya Celebi, aflăm că miedul era băutura timișorenilor în sec. XVII. „În această regiune e o ruşine mare să bei vin; se bea, de obicei, mied”.

* preluat de pe https://mied-dacic.ro/

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din spaţiul folcloric românesc. Este legat de noaptea dintre Boboteaza şi Sfântul Ioan, adică dintre 6 şi 7 ianuarie, când nevestele tinere se strâng pe la casele femeilor căsătorite mai demult sau chiar la crâşma din sat şi petrec, obligatoriu în absenţa bărbaţilor, până târziu, pentru a marca integrarea lor în această comunitate (a femeilor măritate).
Specialiştii în folclor consideră acest obicei ca fiind derivat din Sărbătorile (precreştine) dedicate zeului Dionysos, împrejurare din care nu lipseau muzica, dansurile frenetice, degustarea de vinuri etc., pentru a marca începutul unui nou ciclu al naturii, odată cu apropierea primăverii:
Femeile se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că „se iordănesc”, cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde ridicau în sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, se urcau mai multe pe o grapă trasă de celelalte femei şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. De Ziua femeilor normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile de considerau în această zi mai „tari” decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi decât aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, făceau ce îşi doreau, se distrau fără să dea cuiva socoteală”.

*dupa Ion Ghinoiu - Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

Vâlvele, duhuri ale minelor

Credinţa în vâlvă ca duh al minelor este foarte veche în mentalitatea populară, ea apărând o dată cu primele exploatări miniere sau chiar o dată cu primii căutători de aur sau argint. Astfel, apariţia metalurgiei bronzului şi a fierului pe de o parte şi exploatarea aurului şi argintului pe de altă parte, a prilejuit fie reformarea credinţelor şi obiceiurilor existente, fie crearea altora noi, ceea ce a determinat ca unele fenomene să fie atribuite supranaturalului personificat în fiinţe fantastice: iele, zmei, joimărică, vârcolaci, balauri, vâlve, etc.

În cursul mileniilor oamenii au descoperit în subsol variate şi importante resurse economice cărora li s-au atribuit din timpuri străvechi puteri sacrale, protectoare şi prevestitoare. Pe primul plan s-au situat argila, sarea, fierul, aurul şi argintul. În ceea ce priveşte ultimele două, acestea erau considerate daruri ale pământului mamă, a căror valoare a sporit datorită rarităţii şi strălucirii lor. De această strălucire se lega nu numai întrebuinţarea lor în confecţionarea de podoabe, ci şi credinţa în puterea lor protectoare, înlocuind amulete mai vechi. Strălucirea aurului a atras de timpuriu atenţia locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic, deoarece el se găsea în stare nativă sub formă de grăuncioare sau bulgări în aluviunile râurilor şi văilor. În legătură cu apariţia aurului, în Munţii Apuseni circulă o legendă care se referă de fapt la coloanele de bazalt de la Detunata. Astfel, potrivit acestei legende, aurul a luat naştere pe vremea uriaşilor, când două fete ale unui uriaş se jucau cu munţii şi cu dealurile clădind din pietre o stâncă împodobită cu glii şi muşchi. După ce au terminat stânca, una din fete spuse ca îi va rămâne ei, iar celeilalte i se va construi alta. Dar cealaltă fată spuse acelaşi lucru, astfel a urmat o ceartă urmată de un blestem: stânca să nu fie a niciuneia şi să trăznească în ea. Stânca fiind de bazalt, atrage trăznetul şi exact aşa s-a întâmplat cum au blestemat ele. După această ceartă pe una din fete a trimis-o maică-sa în vecini după o sită de făină de mălai. Dar fata, mânioasă, a lovit bolovanii şi munţii, aducând în cele din urmă sita cu făină. Se spune că din această făină de mălai pierdută printre pietre a răsărit aurul din stânci. De altfel, băieşul adesea compară aurul cu mămăliga, referindu-se la galbenul
care-l colorează.

Descoperirea zăcămintelor de aur, argint şi alte metale folositore în diferite activităţi ale omului, a adus cu sine şi apariţia unei noi ocupaţii alături de cele tradiţionale, şi anume, mineritul care, ca ocupaţie străveche, reflectă în conştiinţa mitică a poprului român superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii miniere care vin să completeze o parte din mitologia ocupaţiilor.

Locul de muncă al minerilor, precum şi munca pe care o prestează sunt percepute ca fiind dificile datorită faptului că minerii sunt recrutaţi din alte zone folclorice şi, de asemenea, datorită schimbărilor dese de la o mină la alta. Pentru minerii bătrâni, mina a fost un loc necurat, un fel de gaură a iadului sau un loc de pedeapsă legală pentru cei condamnaţi la ocnă, de exemplu. Fie că era ocnaş sau profesionist, pedeapsa întrecea puterile minerului, încât a fost asimilată unui blestem strămoşesc în transpoziţie biblică unui blestem divin. Doar în felul acesta se explică de către mineri motivul pentru care în mină aveau loc nenumărate nenoriciri: prăbuşiri de plafoane şi pereţi, izbucniri de gaze otrăvitoare, inundări de ape fierbinţi, iar superstiţiile şi credinţele lor se datorau spiritelor rele ale subpământului, rocilor şi ocnelor. Dar pentru mineri, mina mai era şi un loc liniştit de muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făcea să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu sine din zona folclorică din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s-au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate aceste datini au ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri.

Credinţa în Vâlve este atât de acută printre băieşi, încât aceasta s-a impregnat adânc în mentalitatea acestora, devenind o constantă a vieţii minereşti, fără de care activitatea lor în mină, nu putea fi concepută. Indiferent de nomenclatura care i s-a dat, Vâlva Băii în Carpaţii Occidentali, Zâna sau Şima Băii în Carpaţii Meridionali şi Duhul Minei în Carpaţii Orientali, acest personaj mitologic este spiritul protector al băilor şi al minelor.

O primă distincţie pe care mentalitatea populară o face referitor la Vâlve este în funcţie de vestimentaţie. Astfel, există Vâlve îmbrăcate în alb şi sunt întotdeauna benefice. O legendă referitoare la Vâlva Albă a băii scoate în evidenţă caracterul ei bun şi drept. Un om sărac a mers odată în mină şi i-a apărut Vâlva Băii îmbrăcată în alb care i-a spus să nu mai fie supărat şi l-a dus într-un loc cu aur spunându-i să ia atâta aur cât poate duce, să-i transforme în bani după care să împartă banii în două. După ce minerul a făcut acest lucru, la numărătoare i-a ieşit un ban în plus şi s-a gândit să-l ducă Vâlvei. Aceasta l-a întâmpinat sub forma unui bătrân care l-a dus întro altă mină, necunoscută, în mijlocul căreia era un vârtej peste care era o punte. Vâlva l-a dus pe punte şi l-a pus să numere banii, împărţindu-i în două. Minerul a numărat din nou, ieşindu-i şi de data asta un ban în plus pe care i l-a dat Vâlvei. Aceasta, apreciind gestul şi cinstea minerului i-a lăsat toţi banii spunându-i că dacă ar fi ascuns acel ban, l-ar fi aruncat în vârtej.

O altă categorie este aceea a vâlvelor îmbrăcate în negru care sunt întotdeauna malefice. De Vâlva Neagră minerii se temeau: nu umblau la miezul nopţii pe cărările pe unde aceasta trecea regulat ca să nu o tulbure şi să-i pocească. O altă legendă referitoare la Vâlva Neagră scoate în evidenţă caracterul opus, infernal şi antropocid al acesteia, ucigându-i pe cei care merg să lucreze în baia ei.

Această asociere a Vâlvei Negre cu răul, iar al celei albe cu binele, nu este întâmplătoare pentru că în mentalitatea tradiţională românească, negrul este culoarea tristeţii şi a inimii rele. Negrul este asociat cu iadul înfricoşător al lumii celeilalte, e culoarea Diavolului şi a duhurilor rele, de aceea la casa omului, ca animale negre, se ţin numai câini, pisici şi păsări negre de care Diavolul nu se poate apropia. De asemenea hainele negre nu sunt iubite de români şi întâlnim ţinuturi întregi unde, în afară de de căciulă nu se mai poartă nimic negru. Este normal ca pe acest fond Vâlva Neagră să fie întruchiparea maleficului care aduce după sine numai nenorociri. Aceste Vâlve au o acţiune distrugătoare atât asupra omului hain şi necinstit, cât şi asupra celui sărac sau muncitor.

La celălalt pol, culoarea albă este culoarea purităţii, a bunătăţii, de unde conotaţia benefică a Vâlvei Albe. Aceasta este o personificare din seria valorilor care se apropie de bine, adevăr, cinste şi dreptate. Ea îi protejează, îi ajută şi le arată locurile cu aur celor cinstiţi, săraci şi muncitori, dar îi şi pedepseşte pe cei trufaşi. Aceste Vâlve mai au putere şi asupra locului, protejând casele, astfel se spune că dacă zboară Vâlva, s-a dus şi liniştea casei. Aceasta apare sub forma unei femei bătrâne care veghează la păstrarea bunelor rânduieli, dar şi sub forma unei femei tinere cu batistă albă sau a unui moş cu barbă albă care îi arată băieşului locul cu aur. Vâlva bună mai apare sub forma unui copilaş în alb, iar locul unde acesta se arată se dovedeşte a fi plin cu aur. Această Vâlvă mai poate apărea sub forma unei femei frumoase îmbrăcate în alb. O legendă spune că o dată această Vâlvă plângea de mila pruncilor unei femei care lucra întrun puţ şi care dorea să coboare în adâncimea lui. Vâlva i-a spus femeii să nu coboare că are trei copii de îngrijit. Imediat după aceea puţul a explodat. Concluzia este aceea că Vâlvele bune trebuie ascultate pentru că ele nu vor răul oamneilor, mai ales a celor cinstiţi. O altă calitate pe care un băieş trebuie să o aibă pentru ca Vâlva bună să i se arate este curajul. Curajul este o constantă a gândirii arhaice, dovadă fiinde numeroasele basme şi legende în care doar cel curjos invinge în lupta acestuia cu forţele malefice, cel fricos sfârşind cel mai adesea întro viaţă fără perspective. Astfel, o poveste minerească ne relatează cum l-a ocolit norocul pe Furtună Ion: când Vâlva bună a băii i-a apărut sub forma unui schelet, acesta a fugit de spaimă, dar ortacii i-au spus că dacă nu se speria, Vâlva îi arăta locul cu aur.

În ceea ce priveşle locul unde apar Vâlvele, acestea sunt: adâncul minelor, cetăţi, locuri stâncoase, pustii şi străine sau case părăsite unde forţele protectoare nu au nicio putere, iar oamenii sunt vulnerabili. Toate acestea sunt conotate drept locuri rele, de aceea ele sunt observate cu atenţie de cei care le parcurg. Oricine stă pe un asemenea loc, va avea o viaţă lipsită de belşug sau sănătate. Astfel, nu numai că nu e bine ca cineva să se stabilească întrun asemenea loc, dar nu e bine nici măcar să treacă pe-acolo. Cauzele degradării acestor locuri sunt numeroase: blesteme venite din trecut, accidente mortale, crime, astfel locul respectiv devine viciat, ca şi cum ar fi stăpânit de o forţă malefică, ascunsă. Printre băieşi, e bine ştiut faptul că nu e bine să intre în mine în care au avut loc accidente. Vâlvele îşi mai fac simţită prezenţa şi pe drumuri întrerupte de garduri, punţi sau poduri. În mentalitate rurală, drumul este văzut ca normal şi sănătos atunci când nimic nu-l întrerupe. Orice intervine şi face să se frângă cursivitatea drumului, exercită o influenţă negativă asupra acestuia, devenind un loc rău. Astfel, trecerea podului peste o apă mai ales noaptea, este un moment greu pentru drumeţ. Legendele spun că acesta poate să fie tras de picior de Vâlvă, gest suficient pentru a-l înspăimânta pe călător.

O altă calitate a Vâlvelor este aceea că sunt dotate cu puteri supranaturale. Ele se pot metamorfoza cu uşurinţă, iar cele mai întâlnite fiinţe a căror înfăţişare este preferată de Vâlve sunt: pisică, miel, cocoş, şarpe, pitic. Este de remarcat faptul că, în afară de pitic, toate aceste forme pe care le ia Vâlva sunt animale de casă, animale cu care omul vine zilnic în contact hrănindu-le şi protejându-le, fiecare dintre acestea având rolul lor bine stabilit în gospodărie.

Şarpele poate avea o conotaţie pozitivă în mentalitatea rurală românească atunci când este protector al casei. În această ipostază el se numeşte şarpe de casă şi intră în opoziţie cu şarpele de câmp care este malefic şi trebuie distrus înainte să se transforme în balaur. Şarpele de casă e un şarpe curat care nu face niciun rău, despre el vorbindu-se doar la superlativ. Această vieţuitoare reprezintă norocul casei, de aceea plecarea şarpelui poate aduce risipirea norocului casei, destrămarea familiei sau chiar moartea unor membri ai familiei. Vâlva care apare sub formă de şarpe fie îi călăuzeşte pe băieşi spre ieşirea din mină înainte de o nenorocire, fie le arată locuri cu aur băieşilor care i-au fost mai dragi.

Cocoşul este văzut ca un simbol solar, vestitor al luminii şi aducător de ordine în imperiul dezordinii în care domneşte noaptea şi întunericul. El este un animal benefic şi are două tipuri de valorizare mitologică: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană, el cântând neregulat şi nu are puteri ieşite din comun şi cel nocturn definit prin dimensiunea sacrală. Cocoşul separă prin cântecul său intervalul benefic de cel malefic, punând stavilă acţiunii răuvoitoare ale duhurilor întunericului. Vâlva cocoş cântă doar ziua, însă fără a indica băieşilor locuri cu aur. Aceştia doar o aud cântând şi ştiu că e Vâlva.

În privinţa Vâlvei miel, aceasta e foarte des întâlnită indicând întotdeauna locurile cu aur. În mitologia românească, oaia este un animal învestit cu sacralitate, aceasta derivând din utilitatea lui: lapte, carne, lână şi piele. Legendele afirmă că oaia este creaţia lui Dumnezeu, de o blândeţe exemplară şi fiind incapabilă să facă rău cuiva. Mielul, ca oaie în devenire, prezintă toate atributele părinţilor, cu deosebirea că slăbiciunea, inocenţa şi naivitatea sunt poate mai accentuate. În acest mod s-ar putea explica faptul că Vâlva miel preferă oamenii inocenţi marcaţi de o anumită slăbiciune, cum ar fi omul mut căruia îi arată locul cu aur. Muţenia l-a scos pe ins din rândul oamenilor obişnuiţi plasându-l în rândul celor privilegiaţi, care primesc protecţia fiinţelor de rang superior precum oaia, care, fiind preferata lui Dumnezeu, primeşte atribute supranaturale: poate circula cu uşurinţă între sacru şi profan, trecând pragul lumii reale şi pătrunzând în cea a mitului.

Vâlva pisică nu are întotdeauna o conotaţie pozitivă, dar nu este nici pe deplin malefică. Ea nu ucide, nu face niciun rău băieşilor, dar nici nu le arată locuri cu aur. Ea doar îi sperie cu miorlăitul ei, îndepărtându-i de anumite locuri. Dar ea nu face acest lucru pentru că nu ar vrea să le dezvăluie acestora locurile cu aur, ci deoarece ea consideră că unul din băieşi nu merită să găsească aur. Prin urmare, ca orice Vâlvă benefică, şi aceasta este selectivă: doar oamenilor buni şi cinstiţi li se cuvine a găsi aur. În bestiarul mitologic românesc, pisica are atât atribute benefice, pozitive pentru că apără alimentele de şoareci, cât şi negative, chiar demonice prin prietenia şi fidelitatea pe care o manifestă faţă de duşmanul pe care abia l-a înfruntat. Aura malefică a pisicii e întreţinută şi de superstiţiile care susţin că strigoaicele şi chiar diavolul iau adeseori chipul ei pentru a se strecura în casa omului. Încărcată cu asemenea atribute negative, băieşii se sperie de Vâlva pisică, ea îndepărtându-i de mină printrun srigăt malefic, venind de undeva dinntro lume a duhurilor rele, a strigoaicelor şi a diavolului înfiorându-i pe băieşi.

Şi metamorfoza Vâlvei în pitic este foarte interesantă pentru că în credinţele populare piticii ocupă un loc important având şi un conducător Statu-Palmă-Barbă-Cot., care populează lumea basmelor şi a legendelor. Acesta se deplasează cu ajutorul unui butuc zburător cu viteza gândului. Împreună cu piticii lui, el a strâns comori din fundul pământului şi le păzeşte ca pe ochii din cap. De aceea Vâlva, când ia înfăţişarea unui pitic le arată băieşilor locuri cu aur. Vâlva pitic este numită de către băieşi păstorul băilor. El îi ajută să lucreze, astfel încât a fost inclus în rugăciunile lor. Ajutorul oferit de el era condiţionat: să nu înjure şi să fie cinstiţi. Păstorul minei mai avea grijă ca oamneii minei să nu se îmbogăţească prea tare el spunându-le băieşilor să ia doar atâta aur cât le trebuie. În preajma sărbătorilor beţivii evitau mina, pentru că păstorului minei nu-i plac oamenii care au băut. Pe de altă parte, păstorul băilor nu dă aur celor slabi ca în povestea minerului care a trebuit să-i aducă Vâlvei mămăligă, dar a cedat insistenţelor soţiei lui care dorea să ştie cui o va da. Prin urmare păstorului minei nu i-a mai trebuit mămăligă şi a aruncat tot aurul destinat băieşului întrun vârtej.

Puterea supranaturală a Vâlvelor nu se opreşte aici. Transformate în femei foarte frumoase, cu stele în ochi, ele pot lua minţilor feciorilor tineri şi frumoşi, mai ales dacă aceştia le-au respins. Furia Vâlvelor îi farmecă, îi bolunzesc. Oamneii spun că farmecele de Vâlvă nu mai pot fi desfăcute. Nebunia celor fermecaţi de ea poate merge până într-acolo încât unii bărbaţi ajung să-şi renege soţia pe care iniţial a considerat-o mai frumoasă decât Vâlva apărută în cale sau alţi băieşi se pot întoarce împotriva propriilor fraţi, bătându-se pentru aur până la moarte.

În legătură cu vâlvele există multe superstiţii, practici şi credinţe. În primul rând ca aceasta să nu facă rău, băieşul trebuie să creadă în existenţa ei, în caz contrar, Vâlva îl va duce la pieire. Apoi ea mai pedepseşte vorbele necugetate şi orgoliul celor care afirmă că nu au nevoie de ajutorul ei pentru a găsi aur. Aceşti băieşi mor înecaţi, iar constatările vor duce la concluzia că ei înşişi s-au aruncat în vârtejul apei. De asemenea, Vâlva impune tăcerea celor care au vazut-o şi au găsit aur datorită ei, altfel va muri. De cele mai multe ori băieşii povestesc pe patul de moarte aceste lucruri când oricum nu mai au nimic de pierdut, dar legendele povestesc despre situaţii când unii oameni mai slabi, fie constrânşi de familie, fie de prieteni vor povesti cum au găsit aur, chiar dacă vâlva le interzisese s-o facă. Aceştia vor fi pedepsiţi de Vâlvă, luându-le viaţa. O legendă spune că Vâlva l-a ţinut pe un ortac paisprezece ani în mină după care acesta a ieşit cu aur. Vâlva i-a interzis băieşului să spună de unde are aurul, dar acesta i-a spus soţiei şi drept urmare a murit. Dar nici soţia nu s-a putut bucura de bogăţie pentru că în fiecare noapte auzea o voce care o îndemna să arunce aurul întrun puţ părăsit de la mină. În cele din urmă femeia a făcut întocmai. O altă legendă povesteşte că Vâlva i-a dat unui copil aur cu condiţia să nu spună de unde îl are. La insistenţa tatălui copilul a povestit totul, iar după trei zile a murit. După un timp, Vâlva s-a arătat copilului mai mic, spunându-i de ce a murit fratele său şi arătându-i locul cu aur. Mult timp copilul nu s-a dus acolo, dar în cele din urmă s-a decis să dezgroape aurul, dar nu a povestit la nimeni niciodată nici despre Vâlvă şi nici de unde are aurul. Mai există o legendă care spune că un băieş căruia Vâlva i-a arătat un loc cu aur, deşi nu a spus nimănui, a fost trădat de soţia acestuia, băieşul murind la scurt timp. Se spune că femeia s-a transformat în Vâlvă şi le arată băieşilor locuri cu aur.

În unele zone, băieşii evită să rostească numele Vâlvei existând credinţa că acest fapt ar aduce nenorociri. În activitatea magico-religioasă cuvântul joacă un rol foarte important, pentru că el este gândit dincolo de materia lui sonoră, fapt care impune o anumită conduită în folosirea lui. Cuvântul spus poate aduce bine, dar poate aduce rău, acesta reprezentând pentru omul satului arhaic o putere care poate crea, dar poate şi distruge. Tabuul lingvistic este legat de imaginea Diavolului; de obicei nu se pronunţă numele acestuia pentru ca el să nu apară. Astfel omul arhaic a creat alte multe apelative în locul denumirii de drac: Ucigă-l crucea, Necuratul, Ucigă-l toaca. În cazul Vâlvelor, ele pot impune rostirea în şoaptă ale unor mine unde s-au întâmplat accidente sau pedepsiri ale unor ortaci necinstiţi.

În unele zone, în Dobrogea de exemplu, Vâlva Băii are şi un nume: Varvara. Ea leagă uneori vocea băieşilor pentru a nu putea spune că au văzut-o. Varvara poate apărea cu o ceată de fete frumoase şi muzicanţi dansând cu ortacii cărora le sunt dragi balurile, iar muzica lor e îndrăcită. Ele nu obosesc niciodată şi nu îi lasă nici pe băieşi să se odihnească. Balul se sfârşeşte o dată cu cântatul cocoşului, iar Vâlvele, împreună cu muzicanţii lor dispar în timp ce băieşii cad la pământ obosiţi, plini de sudoare şi cu încălţămintele tocite de la dans. De asemenea Varvara îi pedepseşte pe băieşii care nu
i-au ţinut ziua şi nu au împodobit mina cu verdeaţă în acea zi, lucru dificil de îndeplinit deoarece ziua Varvarei e în 4 decembrie. Când moare un miner, primul lucru pe care îl aminteşte urmaşilor este să nu uite de această sărbătoare minerească, când băieşii trebuie să fie foarte veseli pentru că Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Credinţele spun că un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an se bucură de libertate. De aceea există o lege nescrisă în rândul băieşilor conform căreia în această zi nimeni nu intră în mină.

Şi în Valea Jiului Vâlva Băilor este cunoscută tot cu numele de Varvara. La Petrila, un băieş ajuns la pensie povesteşte că, la 17 ani, când a intrat pentru prima dată în mină alături de tatăl său, a văzut la capătul acesteia o femeie fluturând o batistă albă, gest prin care aceasta le făcea semn să iasă. Nu mult a durat de la ieşirea lor din mină până când aceasta s-a surpat. Ortacul mai povesteşte că în acest mod a supravieţuit din trei surpări şi două emanaţii de gaze. Astfel se pare că Varvara acestor locuri este o fiinţă benefică, ea îi salvează pe mineri din situaţii critice. În mod surprinzător, băieşul încearcă să ofere şi o explicaţie punând viziunile sale pe seama poveştilor cu Varvara cu care a fost înconjurat încă din pruncie. El mai adaugă: „Nu prea-mi vine să cred, dar cred ce am văzut şi am simţit pe pielea mea. Cine crede, vede.”٭

Teodora Gălăţean
*articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de

Bibliografie:
1.Barnea, Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985;
2.Butură , Valer , Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992;
3.Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

4.Frâncu, I. şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, Tipografia modernă, 1888;
5.Ioniţă, Maria, Cartea Vâlvelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;

6.Pamfile, Tudor şi Mihai Lupescu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1914;

7.Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985;
8.Şeuleanu, Ion, Dincoace de sacru, dincolo de profan, Editura „Tipomur”, Târgu-Mureş,1995;
9.Şoit , Ana, Legende populare minereşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;

Procoava sau Sarbatoarea Parului

Prima sa zi a lunii lui Brumărel (Octombrie) era consacrată, pe vremuri, unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colectiv, e vorba de ,,Sfântul “ Procoavă. Creştinii ortodocşi mai serbează în zilele lunii octombrie Acoperământul Maicii Domnului; dacă nu am şti că altădată acoperământul sau capacul sicriului se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină. Adevărul este că, timp de veacuri, a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie rezumându-se, în cele din urmă, la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe) pentru oameni, în special pentru femei.

De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc sărbătoarea Procoavelor era socotită una a femeilor. Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i sarcina de a ...acoperi pământul cu un prim strat de zăpadă (mai degrabă, de brumă!); tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr i se închinau cu mare evlavie de ziua sa pentru a le ... acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă ! Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua ,,sfântului” Procoavă!

Deoarece esenţa sărbătorii de duminică rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.

Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii. Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars; o cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva. Pe de altă parte, grija pentru păr reieşea şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba socotită un fel de PĂR AL PĂMÂNTULUI, putându-ne imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale.

În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnificând sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom, crezându-se că procedând aşa va creşte lung şi frumos! Fetele care vroiau să le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate; cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe caciulă de băiat sau să mănânce desletite.

În sfârşit, femeile nu aveau dreptul de a purta păr scurt, unora ca acestea interzicându-li-se intrarea în biserică; despre femeia măritată văzută cu părul despletit se spunea că ,,trage o moarte pentru bărbatul ei” !
Aceasta era sărbătoarea lui Procoavă, ,,sfântul” care se îndura adesea de rugăciunule fetelor, dându-le un păr cât mai frumos, ajutându-le astfel să-şi găsească ursitul un pic mai devreme!

Brătarile de aur masiv descoperite de-a lungul timpului în Sarmizegetusa Regia

Cel puţin 20 de spirale din aur masiv au fost descoperite pe teritoriul României, la Sarmizegetusa Regia. Specialiştii le-au considerat cele mai valoroase obiecte de tezaur provenite din zona Munţilor Orăştiei, însă cu toate au ajuns pe piaţa neagră a antichităţilor şi doar 13 dintre ele au fost recuperate până în prezent de statul român. Comorile au stârnit controverse legate de modul în care erau folosite şi de veridicitatea lor.
Povestea spiralelor de aur dacic descoperite în Sarmizegetusa Regia a început în anii 1990, când aşezarea ascunsă în Munţii Orăştiei, inclusă din 1998 pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO, a devenit un „El Dorado” al vânătorilor de comori antice. Şi în secolelele trecute, vechea capitală a Daciei lui Decebal a fost scormonită de căutătorii de aur, însă niciodată cu atât de mult interes şi cu atât de mare ajutor - datorită tehnologiei, ca în ultimele două decenii. Bogăţia dacilor şi legendele acunzătorilor de comori a fost cunoscută încă din Antichitate. O legendă spune că Decebal şi-ar fi ascuns comoara în râul Sargeţia, identificat cu Streiul care curge nu departe de vechea capitală a Daciei. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR - 1964). Localnicii povestesc, la rândul lor, despre nopţile în care „flăcările bat pe comori”, în munţi, la Sarmizegetusa. Omul care a descoperit zece brăţări Până la apariţia lor, informaţiile despre spiralele de aur ale dacilor au fost aproape inexistente. Primele mărturii despre descoperirea acestor tezaure au fost notate în dosarele anchetatorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Ele au apărut nu înainte de 8 decembrie 1999, când casa de licitaţii „Christie’s” din New York a scos la vânzare prima brăţară spiralică din aur, identificată drept o „brasardă masivă de aur greacă sau tracă”. Christie’s a estimat că o va vinde pentru cel puţin 100.000 de dolari, însă vânzarea a fost anulată, iar piesa a fost retrasă pentru totdeauna de "proprietarul anonim" al ei, din colecţia casei de licitaţii. La scurt timp, Florin Râmbetea, un localnic din Munţii Orăştiei, le declara anchetatorilor că, în dimineaţa zilei de 6 mai 2000, îndrumat de braconierii dotaţi cu detectoare de metale de ultimă generaţie, a săpat în apropiere de situl vechii fortăreţe a Sarmisegetuzei, în locul numit „sub Muchea Cetăţii”. S-a minunat când a descoperit bijuteriile a căror greutate totală depăşea zece kilograme, însă bucuria nu a durat mult timp. Comorile au fost împărţite de braconierii cărora le-a fost călăuză, iar el şi tatăl său s-au ales cu 30.000 de mărci, dar şi cu teama că dacă nu vor păstra secretul, vor fi ucişi. La câteva săptămâni după prima descoperire, căutătorii de comori s-au întors în Sarmizegetusa Regia şi au scos la iveală, de sub două lespezi de piatră din zona Căprăreaţa, alte cinci spirale de aur. Veştile despre comorile din aur, cu forme ciudate, s-au răspândit cu repeziciune în lumea interlopă din Deva, iar în anii 2000 Sarmizegetusa Regia a devenit o destinaţie frecventată intens de braconieri. În perioada 1998 – 2007, susţineau procurorii, o altă grupare a desfăşurat sistematic detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia, găsind o altă brăţară dacică din aur, 1.000 de monede Lysimach, din aur, 2.000 de denari romani din argint şi trei ştanţe monetare. Ulterior traficanţii de comori au mai descoperit alte şase brăţări spiralice din aur şi 7.000 de denari romani, din argint. 11 spirale din aur sunt date în urmărire În sarcina altor grupări de vânători de comori care au invadat cetatea dacică procurorii au pus traficarea a zeci de kilograme de monezi de aur şi bijuterii, precum şi a mai multor spirale de aur masiv. În total, afirma recent procurorul Augustin Lazăr, şeful Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cel puţin 24 de spirale din aur au fost descoperite, iar 11 dintre ele sunt încă date în urmărire internaţională. “În cazul brăţărilor dacice, diferenţa de la 13 la 24 de piese se ştie că există. Există informaţii, respectiv probe cu privire la unele dintre ele, există imagini ale acestor artefacte, ele sunt puse în urmărire prin Interpol, sunt pe site-ul FBI-ului în Statele Unite şi vom vedea cât de rapid vor fi localizate, unde vor fi localizate şi apoi recuperate”, declara, recent, procurorul. Ce sunt obiectele de tezaur Potrivit arheologului Barbara Deppert Lippitz, sprialele din aur masiv sunt “cele mai senzaţionale descoperiri ale ultimului secol”. Potrivit specialistei care a confirmat autenticitatea tezaurelor dacice, brăţările au fost realizate de meşterii din vremea dacilor într-o manieră rar întâlnită, de ştanţare şi batere la rece. Spira de aur era obţinută dintr-un lingou, martelat centimetru cu centimetru, până era transformat într-un fir lung de peste doi metri, cu o grosime relativ egală. Spiralele erau apoi rulate pe un tambur de lemn şi erau decorate cu ajutorul unor dăltiţe, afirma Barbara Deppert Lippitz.
Rezultatul analizei capetelor ornate în relief ale spiralelor de aur, precum şi ale celor de argint de acelaşi tip, relevă imaginea unui şarpe înaripat, cu bot de lup, aşadar, un dragon. Reprezentarea aminteşte de stindardele dacice redate pe Columna lui Traian. Deosebirile se explică prin faptul că acestea din urmă nu au fost prelucrate de aurarii daci, ci de sculptorii romani. Trimiterea la stindardele dacice subliniază importanţa deosebită de simbol regal, a spiralelor de aur depuse, probabil ca ofrandă, în imediata apropiere a capitalei Sarmizegetusa Regia”, relata Barbara Deppert Lippitz. Potrivit acesteia, prelucrarea modernă a aurului este total diferită de cea dacică, care constă în tehnica forjării metalului, un mod de prelucrare al aurului care a dispărut de mult în lume. Dacii erau pricepuţi în prelucrarea metalelor, susţin istoricii. „Geţii dezvoltau o artă proprie a aurului ale cărei produse umpleau tot Centrul şi Nordul Europei, concurând cu arta etruscă a bronzului şi a argintului”, informa istoricul Vasile Pârvan. „În timpul lui Decebal existau la Sarmizegetusa cele mai mari ateliere metalurgice din Europa acelor timpuri. Aurul transilvan conţine 25-26 la sută argint, are o culoare deschisă uşor verzuie, uşor de recunoscut. În atelierele argintarilor daci erau utilizate cu mici nicovale, dălţi, pile, ciocănaşe. Aici se executau coliere, brăţări, inele, broşe, catarame şi piese de harnaşament. Însă ceea ce îi încântă în cel mai înalt grad este împodobirea trupului cu brăţări, colane, inele şi găteala hainelor cu tot felul de aplice, nasturi şi pandantive fixate pe stofe. Cei mai bogaţi au toate aceste podoabe de aur pur, precum tot de aur erau şi vasele lor de zile mari”, informează site-ul de specialitate enciclopedia-dacica.ro. Ernest Oberländer Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al României, susţinea, în studiul „Concluziile examinării brăţărilor spiralice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia”, că spiralele din aur descoperite în siturile arheologice din Munţii Orăştiei au fost piese care au făcut parte din obiectele aulice, de curte, ale regilor daci. Vechimea spiralelor era de circa 2.000 de ani, iar ceea ce i-a impresionat pe cei care le-au cercetat a fost cantitatea masivă de aur din compoziţia lor. Potrivit expertei în arheologie Barbara Deppert Lippitz, spiralele din aur erau simboluri religioase folosite ca ofrande. "Aurul era sfânt. Aparţinea zeilor şi spiritelor, spune ea”, informa National Geographic, într-un documentar dedicat aurului dacic.

sursa: adevarul.ro

Festivalul Antic Tomis 2015 - Constanta, Parcul Tabacariei, 28 - 30 august

Festivalul Antic Tomis 2015, 28 - 30 august:

Sa fie clar

Sa fie clar: nu cred in protocronism (in sensul ca dacii au fost primii oameni de pe Terra sau cei mai civilizati din Europa) si nici nu cred ca am 100% sange de dac (desi baza noastra ADN e de la daci). Dar sunt absolut sigur ca nu am stramosi din Roma. Tot ceea ce urmaresc este sa se cerceteze mai mult despre stramosii nostri daci, sa se studieze arheologic mai intens si se vor afla o gramada de adevaruri.
Aia din Roma au furat din Dacia. Si mai erau si poponari si maestri in fratricid si paricid...cine se mandreste cu stramosii de la Roma (ca asa a invatat la scoala), n-are decat.
Nu mi-e rusine sa fiu mandru, demn (cu atitudine), curajos, desi religia crestina ne indoctrineaza sa fim umili, fricosi, fara personalitate. Daca am fi mai uniti si ne-am cunoaste istoria adevarata, am avea de unde porni pentru a schimba totul in tara asta. Chiar daca suntem mai avansati tehnologic decat stramosii nostri daci, mai avem multe de invatat de la ei.
Comentariile inutile vor fi sterse.

Ignat (20 decembrie)

Ignat = divinitate a calendarului popular legata de cultul focului si al Soarelui.
Sacrificiul ritual, sangeros al porcului, si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat (lat. ignis = foc), sunt practici preistorice care supravietuiesc in majoritatea zonelor etnografice romanesti. Credintele, obiceiurile si practicile magice referitoare la prevestirea mortii violente, prinderea si injunghierea victimei, semnele facute pe corp (pe frunte, pe ceafa, pe spate), jumulirea parului pentru bidinele si jupuirea pielii pentru opinci, parlirea si ciopartirea corpului, grasimea folosita la farmece, descantece si prepararea unor leacuri, alimentele rituale pregatite din diferite organe vitale ale porcului, formulele magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substitutie, ale Zeului care moare si renaste anual, la solstitiul de iarna, impreuna cu timpul. Obiceiul este atestat pretutindeni in Romania.

de Ion Ghinoiu

Cuptoarele dacice de la Medieșu Aurit (Satu Mare)

http://www.agerpres.ro/destinatie-romania/2014/10/02/destinatie-romania-cuptoarele-dacice-de-la-mediesu-aurit-satu-mare-cel-mai-mare-centru-ceramic-13-42-46

Cel mai mare centru ceramic din Europa barbară a fost descoperit în apropierea comunei sătmărene Medieșu Aurit. Primele 10 cuptoare dacice au fost scoase la lumină în 1964, pe atunci arheologii nebănuind ce comoară se ascunde sub pământ.
De abia în anul 2010 s-au făcut cercetări cu metode moderne, folosind unde geomagnetice, și s-a făcut o descoperire senzațională, încă 200 de cuptoare dacice mai sunt îngropate în pământ, schimbând cu totul importanța sitului arheologic. Astfel, s-a constatat că aici există cel mai mare centru ceramic din Europa barbară cunoscut până în prezent. În acest an s-a descoperit și un centru metalurgic, care vine în sprijinul teoriei ce susține că în zonă ar exista o mare cetate a dacilor liberi care este încă îngropată.
Potrivit arheologului Robert Gindele, cercetările de la Medieșu Aurit au început în 1964 după ce localnicii care arau terenul au descoperit bucăți mari din obiecte ceramice. Până în anul 1970 au fost dezgropate și cercetate 10 cuptoare de ars ceramica. După cioburile găsite, arheologii și-au dat seama că vasele erau produse de către dacii liberi.
Atelierele erau specializate pe producția vaselor pentru provizii de mari dimensiuni, cuptoarele erau masive, aveau diametrul de peste doi metri, cu un perete masiv ce susținea un grătar. Cuptoarele erau construite în pământ pentru a se elimina pierderile masive de căldură și aveau în partea din față o groapă de deservire de unde se alimenta focul. Vasele erau introduse în cuptor prin orificiul din mijlocul cupolei și erau arse de aerul cald degajat de foc, fără să fie afumate sau arse, sistemul fiind unul ingenios. Lutul a fost unul de o calitate excepțională, cuptoarele erau amplasate în apropierea unei ape și a unor păduri, lucru care a permis fabricarea de produse la scară largă.
La reluarea cercetărilor, în 2010, după efectuarea unui studiu prin metoda geomagnetică pe o suprafață de 18 hectare, s-au descoperit unele 'anomalii puternic geomagnetice, rotunde' despre care se bănuia că sunt cuptoare. În urma săpăturilor din 2011 au fost scoase la lumină două centre cu câte două cuptoare, confirmând astfel faptul că în zonă mai sunt 200 de cuptoare. Aproape toate sunt îngropate și în ziua de astăzi. Terenurile respective se află în proprietate privată, aproape toate fiind cultivate an de an. Peste cuptoarele dacice, îngropate la 50-100 cm, cresc anual culturi agricole. Cuptoarele se aliniază pe două șiruri paralele, dispuse de o parte și alta a unui mic bot de terasă flancat la est și la vest de două văi. Se poate observa de asemenea gruparea mai multor cuptoare în nuclee, de la trei până la opt cuptoare, deservite eventual de o groapă comună de alimentare', susține Robert Gindele.
Cercetările au continuat și s-a mai descoperit că în zonă au existat fântâni, construcții de suprafață, locuințe adâncite în pământ, fiind practic o așezare industrială.
În stadiul actual al cunoștințelor, nu știm cu exactitate când a fost începută și când a fost abandonată producția de ceramică din Medieșu Aurit, a funcționat cert în secolele II-III d. Hr. Având în vedere numărul cuptoarelor, putem să spunem că era cel mai mare centru ceramic al Europei barbare. Indicatorii etnici sunt formele de vase dacice arhaice, modelate cu mâna, cu brâuri alveolate, care au fost așezate în cuptoare alături de vasele de provizii', precizează Robert Gindele.
Arheologul presupune că dacii deserveau un spațiu geografic larg, având probabil un rol în preluarea roții olarului de către vandali. 'Olarii daci deserveau cu producția lor un spațiu geografic întins, formele medieșene de chipuri regăsindu-se în locuințele vandale din perioada războaielor marcomanice. Centrul ceramic de la Medieșu Aurit a avut foarte probabil o contribuție semnificativă în preluarea roții olarului de către vandali și în răspândirea ceramicii produse cu această tehnologie la nord de Carpați, în sudul Poloniei de astăzi', a mai arătat arheologul.
O altă descoperire importantă a avut loc în acest an. La nici 10 km de acest centru ceramic, în zona localității Iojib, a fost confirmată existența unui centru metalurgic, fapt care mai aduce un argument în susținerea teoriei care spune că în zonă trebuie să existe și o importantă cetate dacică.
Au fost descoperite 52 de cuptoare de redus minereu, fabricându-se lupe de fier, folosite ulterior pentru fabricarea pieselor metalice. "Am reușit să descoperim 52 de cuptoare de redus minereuri pe o suprafață de 15 pe 15 metri. Este o concentrație enormă, sunt uriașe. Trei oameni de abia au putut să pună lupele mari de fier găsite în camion. Funcționau ca niște furnale, erau umplute cu straturi de mangal, cărbuni de lemn și straturi de fier de baltă nativ. Era alimentat focul ca să ajungă la temperatură mult mai ridicată, să poată topi aceste bucăți de fier nativ și rezultau lupe de fier", a spus Robert Gindele.
Arheologii bănuiau că în apropierea celor peste 200 de cuptoare ale dacilor liberi din Medieșu Aurit trebuiau să mai existe și altfel de centre, însă aveau nevoie de o confirmare, astfel că au trimis probe la un laborator din Polonia pentru datare cu Carbon 14.
"Nu am găsit datarea, putea să fie de la celți până în secolul XIX. Am bănuit și am sperat să fie din epoca romană, să fim în perioada dacilor liberi. Avem analogii foarte bune în estul Germaniei, și ei extrăgeau acest minereu și aveau centre imense industriale de redus minereu. Neavând nicio datare, negăsind niciun ciob, am trimis probe în Polonia pentru datare cu carbon C 14 și dimineață am văzut emailul, era să leșin, datează din a doua jumătate a secolului II, prima jumătate a secolului III, care era perioada de maximă înflorire a centrului ceramic de la Medieșu Aurit, aflat la numai 10 km de acest centru", a spus mai Robert Gindele.
El crede că în zonă exista o așezare foarte importantă și speră ca în viitor să fie descoperite și alte centre, inclusiv centrul de conducere sau morminte princiare. "Săpăturile au fost făcute în martie (2014 n.r.), șase luni am stat ca pe jar să primesc acest rezultat. Perspectivele se deschid și sunt fantastice. Avem două centre mari importante într-un spațiu așa de mic. Într-un viitor o să găsim centrul politic, centrul economic al acestei zone și de ce nu, morminte princiare, centrul religios. Este o descoperire senzațională nu numai pentru noi, ci pentru toată lumea internațională a analogiei barbare europene", a mai spus arheologul.
Aceste descoperiri, alături de alte date istorice din alte perioade, arată că zona numită astăzi județul Satu Mare a fost una destul de importantă, nu un simplu colț de țară.

* preluat de la AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Tradiţiile precreştine de Crăciun

Tradiţiile precreştine din jurul Crăciunului se leagă mai ales de colindat şi de urările pe care le fac „chiţărăii” oamenilor pregătiţi să-i întâmpine cu nenumărate daruri. Valori morale transmise din generaţie în generaţie, obiceiurile ţin atât de venerarea zeului soarelui, cât şi de ofranda adusă prin sacrificarea porcului, închinată zeiţei pământului. Specialiştii spun că bradul nu este o tradiţie românească, ci mai degrabă o mondenitate. Cercetătorul etnolog Doina Işfănoni a explicat pentru adevarul.ro cum ajunurile marilor sărbători, în frunte cu sărbătoarea Crăciunului, unesc în tradiţia românească practici precreştine şi practici creştine. „În cultura românească tradiţională avem de-a face cu acel tip de sincretism, a unei împletiri între cele două practici care s-au îmbinat foarte armonios şi care nu au creat nici fracturi în sensul de mentalitate, adică să le alunge din practica comunităţilor, şi nici alterări care să ducă la desfigurarea mesajului în sensul contaminării. Aceasta se petrece foarte mult astăzi, când se împrumută tot felul de alte obiceiuri, de genul măştilor de cauciuc ori Jingle Bells ori Merry Christmas”, explică etnologul.
Cele mai frumoase tradiţii de Crăciun din Bărăgan:
Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt cele legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate, spun etnografii. În folclor, colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice. Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al Sărbătorilor de Iarnă.
Tradiţii şi obiceiuri păgâne de Crăciun, în Maramureş:
Binecunoscute şi multe încă păstrate în Maramureş, tradiţiile şi obiceiuri sunt o parte semnificativă a Sărbătorilor de Iarnă. De la tăiatul porcului, împodoibitul bradului sau mersul la colindat toate au ajuns să fie o parte componentă a lunii decembrie, imposibil de trecut cu vederea. Deşi acestea sunt asociate sărbătorii religioase a Naşterii Mântuitorului, puţini sunt cei care ştiu că originea lor este defapt păgână. Începând de la data în care este sărbătorit Crăciunul şi până la festivităţile şi semnificaţiile Anului Nou, o mulţime de tradiţii asociate lunii decembrie au la origine obiceiuri păgâne. „Sărbătoarea cea mare este în data de 25, dar nu trebuie să uităm că colindatul începe din seara de Ajun un lucru care vine oarecum din vremea de demult pentru că în antichitate ziua nu începea de dimineaţa ci începea seara, lucru care a fost adoptat de biserica creştina pentru că ziua liturgică începe de la 6 seara”, a spus Janeta Ciocan, etnolog. Obiceiuri păgâne de Crăciun în Ardeal: sacrificarea porcilor, mersul cu turca şi urările de Calende Sărbătorile creştine de Crăciun s-au suprapus peste obiceiuri păgâne precum Brumalia, Saturnalia sau Calendele. Tăiatul porcului are la bază sărbătoarea romană închinată lui Saturn, zeul muncilor agricole, când godacii erau jertfiţi la răspântie de drumuri. Colindatul îşi are originea în obiceiul din prima zi de Calende când oamenii îşi făceau urări şi schimbau daruri. Mersul cu capra (turca) e considerat un obicei necurat în satele din Ardeal. Ioan Toşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, a vorbit cu reporterul “Adevărul” despre obiceiurile păgâne de Crăciun. „Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului s-a suprapus peste o serie de sărbători păgâne, cu mare priză la public, ce aveau loc, în Imperiul Roman, în preajma solstiţiului de iarnă. Seria acestor sărbători începea la 24 noiembrie cu Brumalia care ţinea până în 17 decembrie. În părţile răsăritene ale Imperiului, sărbătoarea Brumalia, fiind ţinută la sfârşitul culesului viei şi a pregătirii vinului, s-a contaminat cu sărbătorile închinate zeului Dionysos, în cadrul cărora oamenii făceau exces de mâncare şi băutură şi petreceau mascaţi cu dansuri şi muzică zgomotoasă. Între 17 şi 23 decembrie se ţinea Saturnalia sărbătoare închinată lui Saturn zeul semănăturilor şi a soţiei sale Ops care personifica rodnicia pământului. Ca o jertfă adusă lui Saturn la răspântii se tăiau porci...“, a explicat cercetătorul. Mersul cu Capra, cel mai cunoscut obicei păgân al Braşovului Chiar dacă în oraş obiceiurile mai păstrează doar vag semnificaţia tradiţională, în comunităţile din judeţ, încă se mai păstrează jocurile şi cântecele învăţate din bătrâni. Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri în judeţul nostru este Capra sau Turca. Obiceiul este perpetuat şi de cetele de colindători care umblă în aceste zile şi pe străzile Braşovului, dar a devenit din ce în ce mai comecial. Sărbătorile de Iarnă încep în zona Braşovului, de fapt, de Sfântul Nicolae, respectiv atunci când se constituie cetele de feciori, care urmează să colinde.
Puţine sate din Bistriţa-Năsăud mai pot spune că respectă cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile specifice sărbătorilor. Printre cele mai deosebite datini străbune întâlnite în Bistriţa-Năsăud se numără mersul cu Steaua, Irozii sau Belciugarii. Cei care vestesc primii Naşterea lui Hristos în Ajun de Crăciun sunt copiii mai mici, care îşi încep colindul cu urarea „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Colindul le este răsplătit cu mere, covrigi şi mai nou cu bani. Adulţii îşi încep colindul spre seară, la casa preotului din localitate şi continuă la ceilalţi oameni de vază din comunitate. Arderea butucului de stejar şi sacrificiul porcului, obiceiuri păgâne de Crăciun Înainte ca bradul împodobit să pătrundă în casele românilor, la sfârşitul secolului XIX, după moda germană adusă de Casa Regală, oamenii obişnuiau să ardă, în mod ritual, un butuc de stejar, substitut al zeului Crăciun şi simbol al renaşterii. Mesele îmbelşugate şi jertfirea porcului sunt obiceiuri păgâne, o reminiscenţă a sărbătorilor romane din decembrie, Saturnaliile. Încă din vremuri antice, data de 25 decembrie, dar şi zilele care o precedau, au fost extrem de importante pentru civilizaţia romană, care a avut o influenţă covârşitoare în propagarea unor practici păstrate şi acum în perioada Crăciunului, cât şi pentru civilizaţia geto-dacă.
Dobrogea obiceiurilor păgâne de Crăciun: cum au supravieţuit colindele în zonele ocupate de Imperiul Otoman:
Dobrogea este o zona aparte. Până nu demult, bisericile de aici nu aveau voie să fie construite mai înalte decât turnurile geamiilor turceşti, iar modernismul oraşelor precum Constanţa şi Mangalia au făcut ca vechile tradiţii să dispară repede. Atunci când vine vorba de tradiţii şi obiceiuri păgâne de Crăciun, biserica a fost cea care le-a adoptat uşor-uşor şi a ajuns să le accepte şi chiar să le promoveze. Părintele Iulian Isbăşoiu de la Biserica Sfântul Ion din Constanţa este un atent observator al vechilor tradiţii. El a acceptat să discute despre felul în care s-au păstrat puţinele colinde din nordul Dobrogei şi cum au fost ele acceptate de către biserică. Tradiţii multietnice de Crăciun, în Banat În Banat, tradiţiile creştineşti s-au împletit, în preajma Crăciunului, cu tradiţiile laice, rezultând un amalgam care dă farmec Sărbătorilor. Cel mai spectaculos obicei este cel al sârbilor, care de Crăciun dau foc badnjak-ului.
Numeroasele etnii care trăiesc sau au trăit în Banat de-alungul timpului şi-au lăsat amprenta asupra tradiţiilor locale, fie că este vorba despre obiceiuri religioase sau nu. Sârbii din Banat obişnuiesc să sărbătorească Crăciunul de două ori: o dată alături de toţi ceilalţi, iar a doua după calendarul vechi, în prima săptămână după anul nou. De Ajun, după vecernie, la ei este se face focul pentru arderea badnjak-ului. Este vorba de obicei de un trunchi de stejar tânăr, care este aprins în mod tradiţional în seara de Crăciun în curtea casei. Focul reprezintă căldura iubirii lui Hristos, iar tradiţia spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică şi bogăţia din casa respectivă, pentru anul care vine.
La acest material au participat Ionela Stănilă, Simona Suciu, Bianca Sara, Dana Mihai, Adiran Boioglu, Vali Silaghi, Cosmin Carp, Ionuţ Ungureanu, Remus Florescu.

sursa: adevarul.ro

Scurtă prezentare istorică a Capidavei

Capidava, „cetatea de la cotitură” în limba geţilor, este una dintre cele mai vechi fortificaţii geto-dacice de pe cursul Dunării. Cetatea a fost construită chiar la cotul Dunării, loc care permitea comunicaţia între dacii din Dobrogea şi cei din Câmpia Munteană. Satul modern Capidava este amplasat pe o aşezare getică de tip La Tène din secolele V-II î.Hr.. De asemenea, la patru km sud de Capidava, pe platoul aflat la sud de Valea Zavalului se găsesc puternice urme geto-dacice datând din a doua epocă a fierului. Vasile Pârvan identifcă Capidava drept reşedinţă a regelui get Dapyx, conducător al unui trib sau uniuni de triburi getice situate în părţile centrale ale Dobrogei, având ca areal probabil zona localităţilor Capidava, Carsium, şi Ulmetum. Dio Cassius (Istorii Romane, LI, 26, 1-3) îl aminteşte pe Dapyx în legătură cu campaniile lui M. Licinus Crassus la Dunărea de Jos, îi dă titlul de rege şi situează stăpânirea acestuia undeva în partea centrală a Scythiei Minor. Intrând în conflict cu alt rege get, Rholes, client al Romei, este înfrânt în câmp deschis de trupele romane şi de cetele gete ale lui Rholes. Dapyx se refugiază în cetatea sa, însă aceasta este cucerita cu ajutorul unui trădător grec şi regele se sinucide.Romanii au apreciat avantajele strategice oferite de această poziţie de pe cursul apei şi au transformat-o într-o veritabilă fortăreaţă. Cetatea, poziţionată chiar la intersecţia drumurilor comerciale şi a rutelor fluviale, a fost unul dintre punctele principale din linia de apărare de pe cursul Dunării, dar şi o bază navală pentru ambarcaţiunile militare ale Imperiului Roman. Instalaţia portuară, staţie a flotei Classis Flavia Moesica, a cuprins un cheu jos, la apă, şi magazii şi alte anexe pe terasa imediat superioară. La Capidava au mai fost descoperite un edificiu de terme – băi publice – în afara zidurilor de incintă, spre sud-est. Cetatea apare în Tabula Peutingeriana, care ne ofera date exacte privind distanţele dintre Axiopolis, Capidava si Carsium. Aceste distanţe coincid cu distanţele dintre localităţile actuale Hinog – Capidava şi Capidava – Hârşova. În verificarea tabulei vine descoperirea unui stâlp miliar în localitatea Seimenii Mici care dă distanţa de 18000 de paşi de la Axiopolis la Capidava adică 27 de km. Pe baza informaţiilor stratigrafice şi constructive s-a presupus că cetatea din secolul al III-lea avea un plan patrulater cu turnuri interioare şi patru porţi. Ceea ce poate fi vizitat astăzi sunt de fapt ruinele restaurate ale cetăţii refăcute la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, în epoca împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare.

*preluat de la www.danais.ro

M. Eminescu - A dacian's prayer (Rugaciunea unui dac)

M. Eminescu - A DACIAN'S PRAYER

When death did not exist, nor yet eternity,
Before the seed of life had first set living free,
When yesterday was nothing, and time had not begun,
And one included all things, and all was less than one,
When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
Were still part of the things that had not come to birth,
And You quite lonely stood... I ask myself with awe,
Who is this mighty God we bow ourselves before.

Ere yet the Gods existed already He was God
And out of endless water with fire the lightning shed;
He gave the Gods their reson, and joy to earth did bring,
He brought to man forgiveness, and set salvation's spring
Lift up your hearts in worship, a song of praise enfreeing,
He is the death of dying, the primal birth of being.

To him I owe my eyes that I can see the dawn,
To him I owe my heart wherein is pity born;
Whene'er I hear the tempest, I hear him pass along
Midst multitude of voices raised in a holy song;
And yet of his great mercy I beg still one behest:
That I at last be taken to his eternal rest.

Be curses on the fellow who would my praise acclaim,
But blessings upon him who does my soul defame;
Believe no matter whom who slanders my renown,
Give power to the arm that lifts to strike me down;
Let him upon the earth above all others loom
Who steals away the stone that lies upon my tomb.

Hunted by humanity, let me my whole life fly
Until I feel from weeping my very eyes are dry;
Let everyone detest me no matter where I go,
Until from persecution myself I do not know;
Let misery and horror my heart transform to stone,
That I may hate my mother, in whose love I have grown;
Till hating and deceiving for me with love will vie,
And I forget my suffering, and learn at last to die.

Dishonoured let me perish, an outcast among men;
My body less than worthy to block the gutter then,
And may, o God of mercy, a crown of diamonds wear
The one who gives my heart the hungry dogs to tear,
While for the one who in my face does callous fling a clod
In your eternal kingdom reserve a place, o God.

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That you from your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessings my head I do not bow,
But rather ask that you in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace.

English version by Corneliu M. Popescu



M. Eminescu – Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Ceramica la geto-daci

Un mestesug in care stramosii nostri s-au dovedit a fi foarte priceputi, fiind mostenitorii unor traditii milenare, confirmate pe teritoriul Romaniei de astazi, cu radacini in culturile primordiale ale Europei, precum Cucuteni, Gumelnita sau Hamangia, este cel al olaritului.
In perioada cuprinsa intre secolul I i.e.n si secolul I e.n., acest mestesug ajunge la o dezvoltare deosebita, iar obiectele specifice ceramicii geto-dacice, precum ceasca, vasul-borcan, cana cu toarta si fructiera au deja forme definitiv conturate.
Cercetarile arheologilor au relevat ca in mai toate asezarile importante se producea ceramica cu caracter comun. Cuptoare de olarie au fost gasite si cercetate in locati precum Poiana-Tecuci, Batca-Doamnei si Catelul-Nou. Folosirea unora dintre ele de catre mesteri autohtoni este confirmata si dupa invazia romana din 105-106 e.n., mai ales in cazul asezarilor carpilor din Moldova.
Existenta rotii olarului este atestata in Dacia, unii experti, precum D.Berciu sustinand ca ea era folosita in acest spatiu inca din preajma secolului V i.e.n, moment in care are loc trecerea de la ceramica de rtaditie hallstattiana, lucrata manual, la cea de caracter Latene, realizata la roata. Pe marginea acestui subiect, E.Condurachi apreciaza ca, in secolul IV i.e.n, co-existau pe teritoriul Daciei obiecte lucrate manual si obiecte lucrate la roata, unele chiar in acelasi loc, precum au relevat cercetarile de la Zimnicea.
In ceea ce priveste tehnica de realizare a obiectelo ceramice, multe descoperiri au confirmat interesul manifesat de mesterii geto-daci in legatura cu obtinerea unei ceramici destinata si gusturilor mai rafinate, prin utilizarea lustruitoarelor din argila, cu rol in a conferi luciu vaselor.
De altfel, putem vorbi de existenta a doua tipuri de ceramica, cea comuna si cea fina. Obiectele apartinand primei categorii erau lucrate manual, avand ca degresant nisipul sau cioburile pisate. Arderea lor nu era omogena pe toata suprafata.
In cazul obiectelor ceramice fine, lutul era ales cu grija si spalat eficient astfel incat sa fie inlaturate toate firele de nisip. Din pasta obtinuta era modelat vasul, dupa care era cufundat intr-o baie de argila subtiata pentru a se obtine slipul, o pojghita subtire care acoperea vasul micsorandu-i permeabilitatea, arata R.Tantau.
Dupa uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor, proces urmat de arderea propriu-zisa, la temperaturi ce puteau ajunge la 500 de grade. Colorarea vaselor era realizata prin ardere oxidanta sau reducativa. Prin prima tehnica se obtinea culoarea rosie, iar in urma celei de-a doua metode se obtinueau vasele colorate in negru sau cenusiu.
De asemenea, practica stampilarii vaselor de catre mesterii care le realizau este confirmata prin prezenta unor elemente asa-numite “marci de olar”. De pilda, in cazul chiupului descoperit la Meleia, se poate observa prezenta, pe buza obiectului, a unei stampile care reprezinta doua unghiuri obtuze, asezate varf la varf, inscrise intr-un dreptunghi.
Tot drept stampile sau ‘marci de olar” pot fi interpretate si crucile sau literele grecesti prezente pe fundul unor vase sau pe butonii unor capace ale acestora. Unele stampile par a fi chiar cuvinte dacice, redate cu litere grecesti, asa cum este cazul unei amfore gasite la Cetateni. Binecunoscut este si vazul gasit la Gradistea Muncelului, obiect care are aplicate de patru ori cate doua stampile cu litere in relief, ce pot fi citite “Decebalus per Scorilo”.
In ceea ce priveste decoratiunile vaselor, comune erau braiele in relief, simple sau asortate, in relief cu alveole sau in relief in forma de snur, obtinute prin utilizarea unui instrument ascutit, din lemn sau metal. Ornamentele incizate erau realizate prin utilizarea unui varf ascutit sau dintat in forma de pieptene. Astfel erau obtinute motive precum ‘braduletul”, romburile, liniile incizate si benzile simple sau duble.
Mesterii olari cunosteau si tehnici de pictare a vaselor. Cel mai des practicat era acela al schitarii pe ceramica alb-galbuie, a unui decor, cu ajutorul unui varf ascutit, decor care apoi era pictat in culoarea dorita. Cele mai intalnite culori utilizate in ceramica pictata geto-dacica erau rosul, brunul, galbenul si negrul. Suprafetele pictate se imparteau in fragmente inconjurate cu chenare, obtinandu-se, astfel, un cadru care era decorat cu lunii, romaburi sau arcuri, de multe ori figurile geometrice fiind umplute cu puncte. Dintre motivele zoomorfe sau vegetale prezente pe unele vase putem aminti pasari, frunze sau flori.
Ceramica geto-dacica, una ce prezinta particularitati distincte, specifice culturii nord-dunarene, releva si unele elemente nascute in urma interactiunii cu lumea greceasca sau celtica. De pilda, prezenta rozetei pe unele vase este confirmata atat pe unele vase ale ceramicii geto-dace, cat si pe unele obiecte celtice.
La fel, mesterii geto-daci dovedeau pricepe in producerea unor vase apartinand altor culturi, precum cupele deliene, tiparele unor astfel de obiecte fiind gasite la Piscul Crasani, Poiana si Popesti sau amfore grecesti, dupa cum releva descopririle de la Zimnicea, Giurgiu, Cascioarele sau Popesti. Insa, chiar si in aceste cazuri, amprenta viziunii mesterului geto-dac este clar reliefata prin utilizarea unor elemente de natura locala suprapuse peste sau in combinatie cu elementele grecesti, precum carliontii realizati pe unele cupe, ce par a imita parul sau lana oilor, dupa parerea unor cercetatori.
Continuitatea si caracterul autohton al ceramicii geto-dace este argumentat printr-o serie de concluzii ale arheologilor. De pilda, formele vaselor din perioada clasica a culturii geto-dace isi au originea in vasele autohtone din epocile anterioare, asa cum este cazul, printre altele, al vasului cu picior de tip fructiera, nascut in mediul hallstattian local. Autohtonitatea si continuitatea pot fi confirmate si atunci cand vorbim de ceasca dacica, obiect derivat din ceasca hallstattiana locala, cu evolutie ce porneste din preajma secolului VI i.e.n.
De asemenea, analizand ornamentele vaselor, precum butonii, cercetatorii au opinat ca acestia au la baza proeminentele ceramice hallstattiene. La fel practica lustruirii se pare ca isi are orgiinea in perioada Hallstatt. Mai mult, aria vasta de raspandire a unor tipuri de obiecte specifice, cu ornamente caracteristice, dovedesc unitatea, omogenitatea ceramicii geto-dacice pe tot cuprinsul teritoriului pe care acestia il ocupau.

de Valentin Roman

*preluat de pe: http://adevaruldespredaci.ro

Mormintele strămoşilor: Necropola neolitică de la Cernica

Dintre numeroasele obiective arheologice descoperite şi în parte cercetate prin săpături arheologice, de catre specialiştii Institutului de Arheologie şi ai Muzeului de Istorie Bucureşti, unul din cele mai importante, nu numai pentru istoria străveche a României, ci şi pentru cea a părţii răsăritene a Peninsulei Balcanice, este necropola neolitica de la Cernica cu 362 morminte descoperite în perioada 1960-1974 cu ocazia săpăturilor la satul medieval Mărăcineni din sec XVI si Manastirea Vorniceasa (Iezerul) din aceeaşi zonă.
Complexul arheologic menţionat se găseşte la nord-est de satul Căldăraru, comuna Cernica (jud.Ilfov), la aproximativ 1 km de marginea lui. Terenul respectiv se află pe o prelungire a terasei (de circa 10 m înălţime), din dreapta fostului râu Colentina, transformat în ultimele decenii, în lacul Cernica şi are formă triunghiulară şi se găseşte lângă malul de vest al lacului Cernica, în locul unde apele lacului formeaza un mare cot spre sud.
Orientarea mormintelor: celestă şi terestră:
Cercetările arheologice şi etnografice au evidenţiat orientări diverse ale corpului defunctului. Acestea au fost interpretate ca modalităţi de marcare a anumitor direcţii: cea din care o persoană sau o comunitate a venit, direcţia locuinţei defunctului sau a edificiului cultic al aşezării, elemente sacre din peisaj (munte, apă, copac etc.), locul sau calea spre lumea de dincolo.
În funcţie de poziţia elementelor de referinţă, această diversitate de orientări poate fi împărţită în două mari categorii: orientare celestă şi terestră. În cazul orientării celeste, elementul care dictează orientarea corpului defunctului este un corp ceresc: soare, lună, stele. Asupra modalităţilor practice în care se putea realiza această orientare ne vom referi la punctul 2 (Metode).
În cazul orientării terestre, elementul de referinţă este reprezentat de un punct sau zonă, reală sau imaginară, apropiată sau îndepărtată, situată pe suprafaţa pământului. În acest al doilea caz, orientarea poate fi precisă, dacă reperul este un element apropiat şi vizibil (aşezarea, edificii ultice etc.), sau relativă, în cazul în care acesta este unul îndepărtat (ţinutul unde pleacă morţii).
Foarte adesea, distincţia dintre orientarea celestă şi cea terestră este dificil de surprins, dând naştere la discuţii şi controverse (Rose 1922, 138). Remarcăm tendinţa, adesea excesivă, spre atribuirea unor conotaţii astronomice, considerându-se că „orientările astronomice sunt printer cele mai importante principii de ordonare, care eglementează spatial sacru şi ritual”, spre deosebire de spaţiul domestic, unde diviziunea se face pe principiul centrului şi periferiei. De asemenea, faptul că în multe dintre cimitirele preistorice înmormântările respectă, la o primă privire, o orientare pe axa est-vest a sugerat o legătură între practica funerară şi drumul soarelui pe boltă.
Un rol extrem de important în interpretarea semnificaţiei orientărilor defuncţilor îl reprezintă modul de înregistrare a contextului arheologic; altfel spus, elementele pe baza cărora s-a decis ca un anume mormânt are o anume orientare.
Modalităţi de înregistrare şi analizare a orientării mormintelor:
Înainte de a trece în revistă o serie de studii consecrate orientărilor mormintelor din diverse perioade preistorice, trebuie să precizăm că există diferenţe de interpretare a termenului de orientare. R. Orientarea mormintelor necropolei neo-eneolitice de la Cernica 11 Sprague, în ampla sa lucrare privind terminologia funerară, afirmă: „Probabil nici un alt aspect al terminologiei funerare nu este mai confuz şi totuşi mai uşor de explicat decât orientarea”. Astfel, criteriile de stabilire a orientării defunctului sunt diverse: direcţia capului, direcţia privirii, direcţia picioarelor, axul corpului sau combinaţii ale acestora. De asemenea, parcurgând studiile referitoare la contextele funerare, pot fi sesizate modalităţi diverse de analiză a orientărilor: simple prezentări cantitative, abordări exclusiv astronomice, precum şi analize mai elaborate, care vizează atât aspectul astronomic, cât şi cel terestru, spaţial. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimele două categorii.
În cazul abordărilor strict astronomice se porneşte de la ipoteza că orientarea este una de tip celest şi că soarele, în mişcarea lui pe linia orizontului, la răsărit sau la apus, este factorul determinant. Pornind de la aceste premize s-a încercat şi determinarea momentului înmormântărilor. De acest tip de analiză au beneficiat cimitirul mezolitic de la Wadi Halfa (Saxe 1971), cimitirul Vinča de la Gomolava (Vince et alii 1996), cimitirul (cimitirele) eneolitic timpuriu de la Iclod (Maxim et alii 2002, 28), cel de la Podlokanj (cultura Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr) (Vince 1998) şi cel datând din epoca bronzului de la Mokrin. Precizăm că în toate cazurile enumerate nu s-au căutat şi alte repere posibile, terestre, pentru orientarea mormintelor.
Din categoria studiilor care au analizat atât conotaţiile astronomice, cât şi cele terestre, menţionăm pe cele efectuate pentru neoliticul italian. Astfel, dacă pentru mormintele din spaţii deschise se poate vorbi de orientare solară, cele din peşteri sunt orientate terestru, în funcţie de elemente din imediata vecinătate. O situaţie în care nu s-a putut preciza tipul de orientare este cimitirul de la Ajvide, datând din neoliticul mijlociu în Danemarca. O situaţie interesantă este semnalată şi pentru mormintele mezolitice din zona Porţilor de Fier. S-a demonstrat că acestea nu erau orientate în funcţie de punctele cardinale ci, asemenea locuinţelor şi vetrelor, în funcţie de cursul Dunării. Mormintele erau dispuse atât paralel, cât şi perpendicular pe acesta.
Scurt istoric al sitului neo-eneolitic de la Cernica:
Situl neo-eneolitic de la Cernica (440 25’ N şi 260 16’ E – coordonate Google Earth) se află la sud de Bucureşti, la aproximativ 1 km nord-est de satul Căldăraru, com. Cernica (jud. Ilfov). Este situat pe o prelungire a terasei din dreapta lacului Colentina, înaltă de circa 10 m. Cercetările arheologice au fost efectuate în cursul deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut.
Situl este alcătuit din două părţi: necropola în partea de est, spre lac, şi cele două aşezări suprapuse parţial, atribuite culturilor Dudeşti – faza Cernica şi Boian – faza Bolintineanu. Necropola, cercetată, conform autorilor investigaţiei, exhaustiv, se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 12000 m2 şi cuprindea un număr de 379 de morminte.
Dispunerea spaţială a acestora sugerează existenţa a două grupări, una nordică şi una sudică. Autorii săpăturilor au interpretat această situaţie prin posibila existenţă a două grupuri sau clanuri. Planul săpăturilor publicat în monografie şi completat de către noi pe baza documentaţie cartografice din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti conţine 378 morminte, din cele 380 cercetate (unul, M 356, localizat în marginea aşezării, iar altul, M 108 bis nelocalizat pe niciunul dintre planuri). Dintre acestea, doar pentru 342 este menţionată orientarea.
Studii privind orientarea mormintelor:
Ipotezele avansate de către arheologi privind posibila orientare solară a mormintelor necropolei de la Cernica au captat interesul astronomilor. Primul care a analizat orientarea mormintelor de la Cernica a fost I. C. Sângeorzan. Acesta a încercat să demonstreze că mormintele erau orientate în funcţie de variaţia direcţiei din care „răsărea” soarele în diferite momente ale anului. Analiza s-a efectuat considerând direcţia privirii defunctului. Din cele 327 de schelete luate în calcul, majoritatea covârşitoare (96,3%) se încadrau în intervalul de oscilaţie anuală a „răsăritului soarelui”. Acest fapt l-a determinat pe autor să plaseze momentul înmormântării defuncţilor la răsăritul soarelui.
Ipoteza a fost argumentată şi cu alte morminte ale culturii Boian (fără a le preciza), din diverse faze ale acesteia, care ar fi sugerat un comportament similar.
La momentul publicării monografiei cimitirului de la Cernica, E. Comşa atrăgea atenţia asupra a două aspecte. Prima observaţie se referee la faptul că mormintele nu ar fi trebuit analizate la un loc, atât cele cu scheletul depus pe spate, cât şi cele cu scheletul pe o parte, deoarece acestea ilustrează două obiceiuri diferite care ar putea fi reflectate şi de către orientare. A doua observaţie este aceea că orientarea în funcţie de răsăritul soarelui nu este singura explicaţie sau interpretare posibilă.
În acest sens, E. Comşa a enumerat şi alte două posibile puncte de reper luate în consideraţie şi de alţi cercetători, cum ar fi: locul de origine al comunităţii sau aşezarea de unde provenea defunctul. La aspectele menţionate de către E. Comşa, considerăm necesar a mai adăuga faptul că analiza lui I. C. Sângeorzan se limitează strict la orientările scheletelor, neluând în consideraţie şi poziţia acestora în cadrul necropolei.
De curând, această analiză a fost reluată de către I. Szücs-Csillik, A. Comşa şi Z. Maxim, studii care nu au văzut încă lumina tiparului, motiv pentru care, în momentul de faţă, nu putem decât să menţionăm existenţa lor. Demersul nostru îşi propune reluarea şi extinderea analizelor efectuate şi va fi structurat în mai multe părţi.
În prima parte, care face obiectul prezentei lucrări, vom încerca să stabilim care a fost tiparul după care au fost orientate mormintele din cimitir, urmând ca ulterior să analizăm corelaţia dintre orientări şi alte elemente ale practicii funerare, cum ar fi poziţia şi adâncimea de înmormântare, sexul sau vârsta defunctului etc.

sursa: http://cernica.judetulilfov.eu

Pestera de la Limanu

Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui deal, isi doarme somnul de milenii o lume straveche si plina de mister: Pestera de la Limanu. Intortocheata ca un labirint, cu sute de galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii primelor veacuri, care au cautat insingurarea sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii, oamenii au devastat pestera, dar aceasta poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o calauza
Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei este un pamant ce geme de istorie din toate veacurile. Aici s-au intalnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu durerile si frumusetile sale.
De la vremea de aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume greceasca din coloniile de pe malul Marii Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni… Dobrogea este si un taram fabulos al pesterilor. Aici se afla minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi.
Si tot in Dobrogea se afla si pestera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe Marte.
Iar la cativa kilometri de Movile, se afla pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile de munte, pline cu stalactite si stalagmite, pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase, dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au strans in ele mai multa istorie. Asa s-a intamplat si la Limanu.

Un loc de pierzanie

Toamna dobrogeana e ca o miere veche, parfumata si densa. Nu mai are limpezimea si voiosia verii, aerul e mai greoi, dar inca se mai simte putin din caldura lui august, amestecata cu miros sarat de alge si scoici.
Pamanturile si pietrele galbene isi impletesc culoarea cu cea a nucilor ruginiti si a plopilor poleiti, peste noapte, cu aur. E duminica, e liniste, litoralul e pustiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasa pe stanga statiunile aflate acum in “concediu de odihna”. Inainte de a ajunge la destinatie treci peste lacul Mangalia. Dincolo de apa, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu.
Ici case noi, colorate, colo case mai marunte si turme de animale imprastiate pe pajiste. Dupa pod, se desprinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un magar si cateva rate motate par sa fie singurii lui locuitori. Vreau sa ajung la pestera Limanu, dar nu exista nici un indicator. Intru pe una din ulite. Sat mare, cu multe case, cu garduri din piatra galbuie, aceeasi pe care o vazusem in burtile dealurilor. Vad oameni pe la porti. Tacuti, curiosi, asteapta ceva. In sat e nunta.
Ma duc la prima poarta si intreb de pestera. Doua femei si un barbat stau sprijiniti de un gard metalic, decorat cu flori albe si inimi verzi. In spate se vede o casa albastra, in stil dobrogean, cu cerdac, umbrita de bolti de vita de vie. “Da, pestera e aproape, dar nu stiu nimic despre ea”. Chiar nimic? Nu, ce sa stie, cele doua femei n-au fost niciodata in pestera. Una din ele pare mai in putere, poarta un halat de casa albastru, un batic alb si ochelari cu lentile galbene. Imi spune ca batranii care mai stiau cate ceva au murit, ca nu mai e nimeni in sat care sa stie ce e cu pestera.
Cealalta femeie, mai in varsta, e mai dornica de vorba si are in glas o adiere de mister. O cheama Stana. “Pestera asta e ramificata ca vinele pomului”, zice. “Pe oriunde mergi, ajungi in acelasi loc. Toata-i la fel, nu stii unde esti, unde ai ajuns, te invarti dintr-un loc in celalalt si nu-i mai gasesti gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo.”
In pestera de la Limanu au pierit oameni. Au intrat ori sa se ascunda, ori din curiozitate, nu au stiut sa mai iasa si acolo le-au putrezit oasele. Ei, satenii, se feresc sa intre in ea. E ca un loc blestemat. In timp ce Stana vorbeste, Vasilica o dezaproba discret: “Nu se stie exact, astea-s doar basme”. Sigur este ca pestera se intinde pe sub sat si pe sub ghiol, pentru ca in unele locuri picura apa din pereti si acolo, deasupra, trebuie sa fie ghiolul. Odata, unul din sateni a sapat o fantana si cand a ajuns mai adanc cu sapatul, au iesit din pamant lilieci.
Asta inseamna ca fantana dadea cumva in pestera. Cine stie cat se intinde. Si-a intins coridoarele chiar si in beciurile unor sateni. Barbatul, care pana acum a tacut, aproba si intra si el in discutie. Il cheama Nicolae si are pe cap o sapca galbena pe care scrie “I love Radu”. El a fost in pestera de mai multe ori. Tatal lui, “mosu”, cunostea pestera cel mai bine. Dar nu mai traieste. El ii scotea pe cei rataciti, cunostea toate cotloanele. Odata s-au ratacit trei copii. Au intrat in pestera si nu s-au mai intors trei zile. S-a dus mosu dupa ei, sa-i scoata. Si-au ars copiii si hainele de pe ei ca sa faca lumina, dar n-au mai gasit drumul inapoi. Mosul i-a adus acasa, iar copiii au povestit ca, ratacind prin cotloanele pesterii, au auzit, la un moment dat, deasupra, batand “cloapetele”: se aflau sub biserica! Altadata, o femeie statea si plangea in fata pesterii. Barbatul ei, Virgil, era in pestera de mai multe ceasuri si nu mai iesea. Au trimis satenii dupa “mosu”. Acesta s-a afundat in pestera pipaind cu degetele tavanul.
Stia pe unde trebuie sa o ia dupa forma pietrei. Il striga pe nume pe Virgil si se indrepta spre locul de unde venea raspunsul. Asa l-a scos afara. Omul zicea ca pestera il vrajise. A intrat cu o cutie de chibrituri, a aprins un bat, a facut cativa pasi, a mai aprins unul si inca unul. Voia sa vada ce urmeaza mai incolo, dupa cotitura, dupa pietrele din fata, ce-o mai fi la stanga, unde se vede o ferestruica in piatra, si tot asa, pana a terminat chibriturile si nu a mai gasit drumul de intoarcere. A ramas prins in mrejele pesterii, noroc ca nevasta-sa venise cu el si a cerut ajutor, altfel acolo ii ramaneau oasele. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticuleaza des si povesteste cu mandrie despre “mosul” lui.
El nu stie pestera cum o stia taica-sau, dar a umblat si el prin multe cotloane. “Cand eram mici, eram niste draci de copii. Cand intra in pestera cineva, marcandu-si drumul cu un ghem de sfoara, pe care il desfasura pe unde trecea, ca sa nu se rataceasca, noi luam capatul sforii si-l duceam de la intrare intr-un cotlon, ca sa nu mai gaseasca drumul.” Rade, amintindu-si de nazdravaniile din copilarie, dar apoi devine dintr-o data serios. Imi povesteste cum a ajuns odata intr-o galerie gatuita tare si cum a trecut in alta camera, unde nu mai intrase nimeni de multa vreme.
Din loc in loc, sub talpa piciorului suna a gol. In galeria cea neumblata a gasit o sfoara, ramasa de la cineva care ajunsese acolo, cine stie cand. “Cand am pus mana pe firul de sfoara s-a facut praf, asa de veche era.” Mi-aduc aminte, fara sa vreau, de o scena din cartea “Calatorie spre centrul pamantului” si ma infior. Brusc, se porneste muzica. Se apropie alaiul de nunta si ulita se anima. Le multumesc celor trei. Vasilica da in continuare din cap, neincrezatoare. Stana si Nicolae regreta ca nu imi pot spune mai multe, ca nu mai traieste “mosu”. Ar vrea sa le trimit fotografiile. Le cer adresa. “Sat Limanu”, imi raspunde barbatul. “Strada?” “Pai fara strada”. “Traian Vuia”, intervine cu seriozitate stapana casei, care pana atunci tacuse. “Numarul?”, intreb eu mai departe. “Nu stiu”, zice Nicolae amuzat. Nu stie la ce numar sta. E drept, nu vad nici un numar pe nici o poarta.
In sat toti se stiu dupa nume. “57″, rapunde serioasa Vasilica, indepartandu-se de noi.O iau in directia indicata de sateni. Pentru ei e simplu: tii cararea pe deal, pana vezi niste pietre mai mari, aproape de copacii care se vad in departare. Acolo e pestera. O iau spre o padurice de pini, pe marginea unei valcele adanci. De o parte este lacul linistit, cu malurile invelite in vegetatie de balta. De cealalta, valceaua, acoperita doar de ierburi sarace. Pamantul scrasneste sub talpi si nu pricep de ce.
Ma uit mai bine: ierburile sunt impestritate cu mii de cochilii marunte si albe. Cioburi de scoici. Pe masura ce ma apropii de padurea de pini, cochiliile se amesteca cu conuri de pin cazute, formand, impreuna cu ierburile, un covor ciudat si incomod. Versantul vaii e strabatut de doua manunchiuri de dare, sapate candva de ape. De departe, par a fi urmele lasate de o vrajitoare rea, care a zgariat peretele cu unghiile, incercand sa iasa din prapastia in care a aruncat-o Fat-Frumos. Ma uit dupa pietrele date ca reper de sateni, dar nu le vad. Cararea a disparut de mult. Ma indrept spre lac, unde terenul pare mai stancos. Ma invart, ma intorc, pestera nicaieri.
Peisajul e uniform, iar eu caut in zadar intrarea in lumea de sub pamant. Ma intorc inapoi in sat si mai intreb o data. Mi se dau aceleasi repere, dar abia acum inteleg ca, de fapt, m-am plimbat tot timpul pe spinarea pesterii si ca intrarea este in panta, in valcea. Intre pietrele galbui, care ies din deal ca niste oase de mamut, se vede o poarta mica, metalica, tintuita intr-un zid de beton. Pe poarta e pictat cu vopsea rosie un craniu si doua oase incrucisate. In diagonala, cineva a scris cu alb: “A iubi este cel mai frumos lucru”. Mai sus, un numar de telefon mobil, pentru cei care vor sa viziteze pestera. Alaturi, pe perete, scris tot cu rosu: “Pestera Muierii”. Mazgalelile de pe zid si de pe poarta prevesteau ce aveam sa vad in pestera.

Calatorie sub pamant

Catalin Vilau are 18 ani si de doi ani este calauza la pestera Limanu. Acum doi ani a lucrat ca voluntar la curatarea pesterii si la inchiderea ei, sub indrumarea profesorului de geografie din sat. La initiativa Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice, au scos zeci de saci cu gunoaie din pestera, au curatat, au turnat beton, au pus poarta si un panou. Atunci profesorul i-a incredintat cheia. Catalin, zis Nae, e un tanar linistit si placut la infatisare. E atent, tacticos, constient de importanta misiunii sale.
Mai intai curata incet treptele si intrarea, apoi descuie poarta si imi ofera o lanterna. Il intreb unde e panoul cu informatii despre pestera. “L-au furat satenii si l-au dus la fier vechi”, imi raspunde. “Daca punem panou de lemn, il fura pentru foc.” Stiu ca pestera are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adauga alti kilometri de galerii ramificate, intortocheate, asa ca ii cer sa ma duca doar in locurile pe care le considera mai interesante.
Baiatul imi arata o harta a pesterii care seamana la prima vedere cu planul unui oras imens, organizat in trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii. Galeriile reprezentate in plan par stradute intortocheate, intretaiate, comunicand unele cu altele sau infundandu-se brusc in cate un colt de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa parcurgi toata pestera.
Din intrarea spatioasa, unde poti sta in picioare, se intra intr-o sala larga, apoi nu mai stii unde esti. Imi amintesc de vorbele Stanei. Mergi ba cocosat, ba pe vine, ba la stanga, ba la dreapta, iar piatra galbuie e la fel peste tot. Nu gasesc nici un reper, in afara unor sageti rosii, din loc in loc, care nu stiu incotro trimit. Peretii sunt plini de funingine si mazgaleli, aproape nu vad colt de piatra fara scrijelituri. Rodica, Mihai, Raquel, Duti, Grasu… Ici si colo cate un chip hidos ranjeste catre mine de pe pereti.
Am sentimentul ca am coborat intr-o lume a umbrelor, care ma urmaresc la fiecare pas, latindu-se slute pe pereti: Doru, Mariana, Nicu… Nae aproape alearga, fara sa stea deloc pe ganduri, de parca ar fi pe ulitele satului. Cunoaste pestera ca pe buzunarul lui. E intuneric de smoala, dar in lumina palida a lanternelor, pestera parca e din ce in ce mai aglomerata de umbrele celor ce si-au lasat numele acolo. Nu se aude decat zgomotul pasilor nostri. Inainte de a se pune poarta, mai intrau animale salbatice in pestera.
O vulpe isi facuse cuibul aici intr-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt singurii stapani, ei si jivinele marunte. Ne strecuram alert pe strazile inguste ale orasului subpamantean. Intr-un loc se vede cate o fereastra, parca sapata de mana omului, ce da intr-o incapere retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa intrupeze fiinte din alta lume. Intr-un perete se vede o firida, in care fumega candva un opait. Miroase a piatra veche, miroase a milioane de ani. Nu e mai frig decat afara. Ajungem “la lilieci”. Pe jos e un covor moale, de guano. Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a inserat deja, iar zburatoarele ies afara prin spatii special lasate pentru ei. “Sunt specii protejate”, imi spune Nae. Apoi mergem “la paturi”. Iesim din galeriile stramte, prin care am mers aproape in genunchi, si patrundem in niste sali largi, cu peretii drepti, regulati.
Aici se vede clar mana omului. Daca te uiti mai atent, se vad si urmele lasate de uneltele cu care s-a sapat in calcarul moale. Din sala cea mare se adancesc doua incaperi mai mici, patrulatere, in fundul carora se vede ceea ce Nae numea “paturi”: niste pietre fasonate, alungite, asemenea unor banchete. Umbrele continua sa ma urmareasca de pe pereti: Radu, Bita, Ramona… Apoi mergem “la oase”. Pestera este aproape perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are “etaje”. Ajungem intr-o galerie plina de oase maronii, de animale. In pereti se zaresc mai multe firide dreptunghiulare, sapate de mana omului, in care sunt asezate oase, ca intr-un relicvariu. Imaginea e lugubra, te trec fiori.
Nae nu stie cine le-a aranjat asa. In urma mea, se latesc pe pereti Valy, Alin, Pindaru, Ilie… Orasul de sub pamant e aglomerat. Nu gasesti perete care sa nu contina un nume. “Pana unde ajunge pestera?” “Pana la marginea satului”, imi raspunde tanarul, cu o oarece ezitare. “Dar unii zic ca ajunge in Bulgaria. Nu stiu daca e asa. Nu e mult pana in Bulgaria. In sat se zice ca unii au reusit sa ajunga in Bulgaria, dupa cateva zile de mers prin pestera, dar ca iesirea de acolo este astupata. Nu mai traiesc batranii care au trecut la bulgari.” Ne intoarcem spre iesire, dupa un drum ametitor prin maruntaiele pamantului. Ies la lumina cu sentimentul ca am facut o calatorie in lumea de dincolo. O lume tulbure, nedeslusita, populata de nume si umbre.

Keiris, ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi ani, de arheologia pesterilor. In anii ’70 a facut cercetari si la Limanu. “Cei de la Muzeul din Constanta radeau de mine cand le spuneam ca vreau sa ma duc la Limanu.” A gasit ceramica, si greceasca si romana, dar cea mai multa este dacica si seamana mult cu cea de la Chitila, unde sapa acum.
A gasit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe piese de la Chitila. Dar a gasit desenate si cruci la Limanu – simple si rasturnate – din perioada primilor crestini, poate daci crestinati de timpuriu, poate crestini refugiati in vremea persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu poti face arheologie cu lanterna.
Pestera ar trebui electrificata, cel putin in primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu mai exista, au fost acoperite de mazgalituri moderne. Intreaga pestera este vandalizata, acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor inconstienti.
In traditia locala, pestera se numeste “La Icoane” sau “Pestera de la balta”. “Ce icoane erau acolo?”, intreb nedumerita. “Aaa – se lumineaza profesorul dintr-o data – icoana inseamna in limba veche “chip”, “imagine”. Nu e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptati, cand am facut eu cercetari se vedeau clar trasaturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt rasturnati, nu cred ca se mai vede ceva. Deci erau niste capete de piatra care vegheau la intrarea in pestera. De aceea satenii au numit pestera “La Icoane”. Figurile astea au fost facute probabil demult, in vremea dacilor, poate ca un semn de recunoastere pentru locul prin care se intra sub pamant, ori cine stie din ce alte motive.” Il intreb de “paturi”. “Ce paturi?”, ma intreaba razand. “Acelea nu sunt paturi, sunt altare. Altare dacice, folosite mai apoi si de crestinii primelor veacuri.”
Il intreb ce cautau dacii in pestera de la Limanu. Si imi spune o poveste trista, adevarata, ajunsa pana la noi datorita istoricului grec Dio Cassius.Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printisori. In Dobrogea existau trei astfel de printisori, care nu traiau tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx, si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le daduse si el o mana de ajutor cand au avut nevoie.
Fortareata in care se refugiase printul dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populatia s-a refugiat intr-o pestera mare, din apropiere, numita Keiris. Oamenii au luat cu ei si vitele si alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile “intortocheate si greu de gasit” – cum le numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au infrant pe cei din pestera prin infometare. Vasile Parvan a incercat sa dea de urma acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.
Profesorul Boroneant este convins ca pestera de la Limanu este pestera Keiris, caci prea multe se potrivesc. Pestera avea mai multe intrari, unele sapate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte, dar romanii au gasit toate iesirile.
Unele galerii au fost prelucrate de oameni si folosite pentru adapost, ori chiar ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi care au fost zidite. Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca adapost in vremea dacilor. In plus, pestera este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stravechea Keiris. Din pacate, nu se pot face cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai elementare conditii de lucru.
Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din zona ultimul refugiu, ultima speranta. Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran de la Keiris se intind astazi apele ghiolului si casele din sat. Keiris doarme, ca o imensa radacina de copac adanc infipta in pamant, imbratisand din strafunduri dealul, lacul si satul.
In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu cruzime lipsa de respect fata de trecut. Pentru cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. “A iubi este cel mai frumos lucru.”

un articol de Aurora Petan (sursa: Formula-AS)
http://adevaruldespredaci.ro/gauri-negre-ale-istoriei-pestera-de-la-limanu/