Limba noastră

Titlul acestei lucrari poate ridica semne de intrebare pentru aceia ce isi inchipuie ca originea limbii noastre este un fapt clar si bine stabilit. O analiza atenta a limbii române indica inca de la inceput o serie de neclaritati. Incepand cu lexicul se constata ca exista multe etimologii neelucidate sau trimise la diferite surse. Acest fapt denota multa usurinta si graba in stabilirea etimologiei unui cuvant. Lingvistica comparativ-istorica s-a facut la noi in mod destul de superficial. Etimologiile s-au stabilit pe baza unor asemanari fara sa se tina cont aproape deloc sau aproape deloc de principiile de evolutie fonologica specifice limbii Romane. Astfel s-a ajuns ca o multime de cuvinte care au fost imprumutate de limbile invecinate din romana sa fie considerate imprumuturi ale romanei din aceste limbi. Nu altfel stau lucrurile cu Latina vulgara. Lingvistii Romani incepand cu cele mai mari nume au "gasit" originea multor cuvinte romanesti in asa-zisa Latina vulgara. Din nou, netinand cont de legile fonologice ale limbii Romane. Astfel de greseli denota lipsa de profesionalism cu care s-a facut la noi lingvistica istorica pana acum, desi trebuie sa recunoastem ca analiza comparativ-istorica a lexicului romanesc nu este intreprindere usoara. Cercetarea atenta a mai multor limbi Indo-Europene antice si moderne precum Sanscrita, Hitita, Lituaniana, Letona si mai ales Albaneza dezvaluie cercetatorului multe surprize. Nu este o exagerare sa spunem ca cel putin in anumite privinte Romana se apropie de Sanscrita la fel de mult ca si de Latina. Avem rom. pamant, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier, lit. bajoras, alb.bujar, precum si sansc. bharu. Altele au corespondent atat in Latina, dar si in Sanscrita, dar cel Sanscrit esta mai apropiat sau aproape identic cu cel romanesc. De exemplu rom. apa, sansc. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit. saule, lat. sol-is. De altfel stim datorita unor hidronime ca in Traco-Daca la apa se spunea tot apa (ex. Salapia, care ar insemna apa sarata, si alte exemple similare). Trebuie precizat ca aceste asememanari se datoreaza fondului comun Indo-European si nu este vorba aici de nici un fel de imprumuturi, asa cum de multe ori s-a crezut. Daca aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice in comun nu inseamna ca avem de a face in mod necesar cu imprumuturi. Cum am mentionat mai sus natura
imprumuturilor se poate stabili in baza unor legi fonologice. Acum la inceputul celui de-al treilea mileniu cred ca este in sfarsit timpul sa spunem ca ideea latinitatii, sustinuta in mod continuu de la Scoala Ardeleana incoace, trebuie revizuita la modul cel mai serios. Nu este o exagerare sa spunem ca aceasta idee a fost o piedica serioasa in calea acelor cercetatori (Romani sau straini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii si poporului Roman. Nu poate contesta nimeni ce aceasta idee a avut puternice motivatii
sociale si nationale pentru promovarea drepturilor Romanilor din Transilvania si apoi pentru a gasi un loc poporului Roman in Europa moderna, dar cred ca a venit in sfarsit timpul ca adevarul istoric sa primeze, pentru ca adevarul trebuie spus mai devreme sau mai tarziu indiferent cum ar arata. In cazul nostru nu avem decat sa promovam o istorie absolut iesita din comun cu care multi, foarte multi s-ar mandri.
Revenind la fenomenul lingvistic trebuie afirmat ca studiul comparativ al limbii Romane cu alte limbi Indo-Europene dezvaluie mai intai un substrat vechi de adancime comun cu alte limbi Indo-Europene. Aici Albaneza ocupa un loc aparte in sensul ca pune in lumina stratul Tracic (or Traco-Ilyiric) comun celor doua limbi.
Rolul limbii Latine in evolutia limbii Romane trebuie analizat pe principii cu totul noi asa cum nu s-a facut pana acum. Trebuie stabilite cu multa claritate pe baza unor principii fonologice bine stabilite cuvintele de origine Latina in limba Romana. Pot sa spun ca am identificat in limba Romana peste 2400 de radacini lexicale de origine Traco-Daca si acest numar creste pe masura ce anumite principii fonologice devin din ce in ce mai clare. Dificultatea provine din faptul ca pana acum nu avem suficiente texte (ori glose) Dacice si multe din cele descoperite descifrarea lor ramane inca ambigua. In sfarsit, un fenomen specific oricarei limbi avem un adstrat al imprumuturilor Slave, Grecesti, Germane, Maghiare, s.a.m.d. care nu ne intereseaza in mod special aici.
S-a facut mult caz pe tema colonizarii Daciei si Romanizarii populatiei locale. S-a mers de la ideea extrema ca populatia Daciei a fost exterminata (Scoala Ardeleana), Dacia fiind repopulata cu vorbitori de limba Latina, pana la alta idee extrema ca Dacia a ramas pustie dupa retragerea lui Aurelian (Rosler et comp.). Evident ca ambele sunt teorii extremiste in flagranta contradictie cu adevarul istoric. Intre aceste doua extreme exista o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevarului istoric.
Pentru a fi mai convingator sa trecem in revista doar cateva fapte istorice. Mai intai trebuie precizat ca Romanii nu au ocupat (si eventual colonizat) decat 1/5 din actualul teritoriu de la nordul Dunarii in care se vorbeste romaneste. Xenopol spunea ca cucerirea Daciei de catre Romani a constituit o greseala politica, ceea ce este corect. El sustine ca Dunarea nu trebuia depasita constituind o buna aparare. O provincie intemeiata peste Dunare era greu de aparat. Intr-adevar imperiul putea fi mai usor de aparat pe Dunare. De fapt cred ca Romanii au inteles acest lucru, dar desigur in politica exista mai intotdeauna mai multe solutii la o problema, totul este sa se gaseasca solutia cea mai adecvata. Romanii au considerat probabil ca pentru o mai buna aparare a imperiului este bine sa ocupe si tarmul stang. Un regat puternic la nord de Dunare, in imediata vecinate a granitei imperiului, condus de un rege si o nobilime ostila imperiului Roman, constituia un pericol permanent pentru Romani. Se stie ca Dacii treceau des Dunarea atacand provinciile Romane de la sudul Dunarii. In plus, un factor esential care a contribuit la invadarea Daciei au fost avutiile Daciei si in special aurul Dacilor din Muntii Apuseni. Punctand aceste date reiese ca Romanii nu au intentionat vreodata sa ocupe si sa controleze tot teritoriul regatului Dacic, nicidecum sa-l si colonizeze ceea ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunare a fost de a elimina un regat care contituia un pericol pentru Roma si de a-i jefui bogatiile.
In continuare sa vedem ce s-a intamplat dupa terminarea celui de-al doilea razboi Daco-Roman (105-106). In 117, la numai 11 ani de la terminarea acestui razboi, are loc o dubla invazie a Iazigilor dinspre Apus si a Roxolanilor dinspre Rasarit, si a dacilor liberi din nord si nord-est, toate astea suplimentate cu o puternica rascoala a populatiei locale dacice. Hadrian, noul imparat reuseste sa-i opreasca pe Iazigi si cumpara cu bani pacea cu Roxolanii. Hadrian paraseste in acelasi an trei provincii romane anume Asiria, Mesopotamia si Armenia. Eutropius spune ca Hadrian ar fi vrut sa faca acelasi lucru si cu Dacia, dar l-au oprit prietenii spunand ca ar cadea prea multi cetateni romani in mainile barbarilor. Antoninus Pius, urmasul lui Hadrian a purtat mai multe razboaie cu Gotii (Getii) si cu Dacii. Pe vremea lui Marc Aureliu, in timpul razboiului cu Marcomanii (un trib Germanic de prin Austria de azi), Dacii liberi invadeaza orasul Alburnus, cel mai important centru de exploatare a aurului, precum si Sarmizegetusa. Ambele orase sant arse. Ceva mai tarziu in timpul aceluiasi razboi cu Marcomanii, Costobocii, un puternic trib Dacic de prin Bucovina si Galitia de astazi, trec prin Scythia Minor in Balcani ajungand pana in Grecia. In timpul lui Caracala (inceputul sec.III), Gotii (Getii) ataca din nou Dacia Romana si o vor face aproape continuu pana la 271 cand Romanii se vor retrage definitiv din Dacia. Aici trebuie amintit ca de pe la anul 230 incoace invaziile se intetesc. Romanii de multe ori nu puteau infrange pe invadatori si era necesar sa ii cumpere cu bani. In cei 165 de ani cat Romanii au stapanit la nordul Dunarii, au avut loc zeci si zeci de navaliri atat ale Dacilor ramasi in afara provinciei Dacia Romana cat si ale altor popoare cum au fost Iazigii, Roxolanii si in special Gotii (tot geti…). Am vazut ca la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea razboi Daco-Roman, incep invaziile de tot felul.
Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul si sud-vestul
Transilvaniei. Ne putem da seama acum in ce conditii a putut loc avea romanizarea acelei fractiuni de teritoriu al Daciei ocupat de Romani. In aceasta atmosfera de permanent conflict dintre stapanitori si localnici, romanizarea localnicilor nu putea avea sanse cu atit mai mult nu putea fi de profunzime. Faptul ca s-au gasit multe inscriptii romane in Dacia, acesta nu este un semn ca populatia satelor era romanizata. Doar populatia oraselor obisnuia sa-si puna astfel de inscriptii care populatie era vorbitoare de limba Latina, in marea lor majoritate nefiind bastinasi; or aceasta populatie impreuna cu armata s-a retras odata cu retragerea lui Aurelian, cum spun si autorii antici. Pe aceste afirmatii si-a bazat si Rosler teoriile sale bineinteles distorsionindu-le. Populatia bastinasa locuia la sate si desigur nu obisnuia sa-si puna inscriptii (sau daca isi puneau nu erau din piatra si nu au ramas), asa cum faceau colonistii de la orase, vorbitori de Latina.
Intrebarea cheie este cum au reusit acesti Daci bastinasi, locuind in teritoriul ocupat de Romani sa raspandeasca o limba (pe care multi din ei nu o cunosteau bine) pe o raza de peste 1000 de kilometri spre Nord si Rasarit. Mai ales spre Rasarit, aceasta arie este cu mult mai intinsa. Chiar astazi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limba Romana. Acest lucru devine si mai imposibil daca ne gandim ca invadatori de tot felul veneau din aceeasi directie. Explicatia cea mai plauzibila esta una singura: stramosii acestor vorbitori de limba Romina, cu alte cuvinte Romini, au trait pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea usor peste aceste date, or este stiut de toata lumea ca stiinta se face numai si numai pe baza de dovezi. Ca sa exemplific cum s-a facut si se mai face inca de catre unii inca stiinta, dau mai jos un citat din "Istoria limbii romane" a lui Al. Rosetti. Cand vorbeste de teritoriul de formare al limbii Romane, el spune: "Limba romana s-a dezvoltat pe o larga baza teritoriala romanizata cuprinzand provincia Dacia nord-dunareana propriu-zisa adica: Oltenia, Banatul si Transilvania si celelate teritorii care n-au intrat sub autoritatea romana, fiind locuite de catre 'dacii liberi', Muntenia si sudul Moldovei" si textul continua in aceeasi bine cunoscuta limba de lemn prin care se reuseste performanta unica de a vorbi fara sa spui nimic. Rosetti si ca el multi altii nu-si bazeaza argumentatia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite sabloane stereotipe, care nu spun nimic. Am considerat necesar sa punctez cateva repere istorice sa ne dam seama ca supralicitatul fenomen al romanizarii intregii Dacii cu greu poate fi sustinut. Limba Romana ramane un document viu care nu poate fi masluit daca este bine analizat. Limba Romana are foarte multe cuvinte a caror etimologie este gresita sau considerata necunoscuta.
Pentru a sti cu precizie originea fiecarui cuvant este necesar un set de legi fonologice specifice evolutiei de la Daca la Romana. Pe baza acestor principii specifice diferitelor limbi Indo-Europene s-au putut elabora mii de radacini ale Proto-Indo-Europenei. Aceste radacini stau si la baza lexicala a limbii Romane. Poate parea socant, dar peste jumatate din lexicul limbii Romine provine direct din acest fond Proto-Indo-European, si nu prin Latina, desigur si ea o limba Indo-Europeana ca si Daca ori Slavona a carei influenta asupra limbii Romine a fost de asemenea supralicitata si chiar influenta ei trebuie de asemenea serios revizuita. Este vorba de analiza a peste 4000 de radacini lexicale din fondul lexical romanesc. Este o munca dificila, dar care da cercetatorului satisfactia lucrului bine facut. Acest strat Indo-European comun ne da o imagine destul de clara despre patria comuna a vechilor Arieni, modul lor de viata, ocupatiile, relatiile de familie. O anumita flora si fauna se contureaza din lexicul unui mare numar de limbi. Aceasta patrie comuna a Arienilor este situata in Centrul Europei dintre Don si Rhin (de la est la vest) si intre Balcani si Marea Baltica (de la sud la nord). Aici creste fagul al carui nume se gaseste in mai toate limbile Indo-Europene. Limita de est a raspandirii fagului fiind Konisberg-Odessa. Acesti Arieni cunosteau graul, meiul, orzul, ovazul si secara, pentru majoritatea s-au reconstituit radacini din care deriva direct si formele romanesti, cu exceptia cuvantului secara care se pare ca provine din Latina. De remarcat ca multe din aceste cereale exista sau au existat in stare salbatica in aceasta regiune. Cuvinte precum a ara, artor (plug), ogor, se intalnesc in mai toate limbile Indo-Europene. De asemenea cuvinte denumind boul (tribul celtic al boilor! traductibil numai in romina!), vaca, taurul (tribul celtic al tauriscilor!), calul, oaia, capra, cainele, porcul, precum si pasari precum gasca si rata se intalnesc in toate limbile indo-europene. Cuvinte denumind relatiile de rudenie: mama, tata, prunc, copil, baiat, ginere, cumatru de asemenea isi au originea in limba Traco-Daca; lista poate fi si mai lunga. In romana multe din ele provin direct din Proto-Indo-Europeana. In domeniul tehnicii mestesugurilor si a asezarilor sociale romana a mostenit din daca: car, roata, par, zid, drum (a merge, a pleca), gard, sat, catun, oras.
Pe de alta parte toate denumirile marilor cursuri de ape din zona mentionata mai sus (intre Don si Rhin) vechi Indo-Europene ceea ce demonstreaza ca aceste locuri au fost locuite de ei inca de la sfarsitul ultimei ere glaciare pana astazi. Dunarea are aceasi etimologie ca si Donul ( < IE *danu - apa curgatoare); Olt, la Ptolemeu apare sub forma Aloutas, in Lituania de azi apar denumiri de ape Alouti, Aluote, de asemenea in Iran exista un rau in bazinul Marii Caspice denumit Alouta, iar in Letona aluots inseamna izvor. Argesul apare in documentele Grecesti antice sub formele Ordessos, Arghisos, Argyos (* arg-es-(yo)- alb, stralucitor) care a dat in romaneste argint, argintiu. Vedea (< IE *wed-o-r - apa), Mures, apare inca de la Herodot sub forma Maris ( retragerea lui Aurelian.
Pana acum cei care s--au aventurat sa discute in Romana cuvintele de origine Daca au facut-o prin comaparatie cu Albaneza, desi in romana, lexicul de origine Daca este cu mult mai intins decat s-a considerat pana acum.
Limitele de timp nu-mi permit sa dau mai multe detalii despre derivarea acestor cuvinte din Proto-Indo-Europeana. In cele ce urmeaza voi da exemple de cuvinte comune celor doua limbi, urmand alte exemple care nu au corespondent direct in Albaneza: abur, agurida, argea, balaur, balega, balta, barza, brad, brau, brusture, bucura, buza, capusa, caputa, catun, ceafa, ciocan, copac, cruta, curma, curpen, cursa, darama, druete, farama, gard, gardina, gata, galbeaza, gandi, ghimpe, gheonoaie, grapa, gresie, groapa, grumaz, gusa, mal, mazare, magura, matura, manz, manzat, manzare, minti, mos, mugure, murg (amurg), naparca, pastaie, parau, ranza, sarbad, scapara, scrum, scula, sambure, spanz, sterp, strepede, strunga, sale, soparla, sut, tap, tarc, vatra, vatui, viezure, zgarda, zgaria.
Cuvinte care nu au corespondent in albaneza: aburca, acest, aici, acolo, acum,adapa, adapost, adevar, adia, adanc, afin, afla , agata, agud, ajunge, alb, albastru, albina, alerga, alina, aluna, aluneca, alunga, ameninta, amesteca, ameti, amandoi, amurg, amana, apa, apasa, apleca, apoi, aprig, apuca, ara, arama, arata, argint, arin, aripa, artar, ascunde, ascuti, asmuti, astampara, astupa, asa, aschie, aseza, asterne, atat, atunci, azvarli, ba, baba, baci, bai, balt, ban, barda, barza, baga, baiat, balan, baragan, bardaca, batran, bat, barc, besedui, balbai, barna, barsana, bata, boci, bogat, boier, bolovan, bot, bota, bou, brad, braniste, brazda, bracinar, breaz, breb, brici (brigeag), branca, branza, bruma, buburuza, bucata,bufnita, bulgar, bulz, bura, burduf, burta, bute (butoi), buza, cal, cap, car (insecta), car (IE *kr), ca, care, caramb caciula, capusa, casca, catina, catre, incotro, catun, cauta, ceafa, ceata, cetina, chel, chiciura, chindeu, chinga, cicoare, cimbru, cimpoi, cinteza, cioaca, cioara, cioareci, cioata, ciot, cioc, ciocan, ciocarlie, ciocarlan, ciopli, ciot, cir, cires, ciucure, ciuca, ciuperca, ciur, ciut, ciutura, caine, canepa, card, carlan, carliont, carpa, carpi, cat, clati, clatina, clei, clinti, clipa, cloci, closca, coacaza, coace, coaja, coama, coasa, cobori, cocian, cocarla, cocor, cocosa, cocota, codru, cojoc, colt, copac, copil, cosita, copita, cos, cosar, cotet, cotiga, cotropi, cosita, cotofana, covata,covarsi, crac, crap, crancen, cucura, cucuta, cucuvea, cuib, culege, culme, cumatru, cuptor, curma, curpen, curva, custura, cusma, cutare, cuteza, cutriera, cutit, cuvant, dada, daica (doica), dalb, dar (conj.), datina, dauna, darama, deal, descarca, (incarca) destupa, destept, desghioca, desgardina, desmetici, desmierda, dibui, dimineata, dinte, damb, dara, dardai, darmon, darz, doaga, dogori, doica (daica), doina, dojeni, drac, drege, droaie, drug, druga, drum, dud, duhni, duhani, duios, dunga, dusman, erete, fag, fagure, falca, fara, fecior, felie, fereca, fior, firav, flacara, flamand, fluier, fluia, fluture, flutura, fota, framanta, frunza, fuior, fulg, furtuna, fusta, gadina, gaie, gaita, gajbi, gabui, gasi, gati, gaura, ghiara, gheb, ghes, ghici, ghiuj, ginere, gadila, galma, gandi, gandac, garbov, garla, garnita, gasca, gat, glie, goanga, gol, gorun, grapa, graur, grabi, gradina, gradiste, gramada, graunte, greata, grebla, greier, gresie, gresi, greu, grinda, griva, grau, groapa, grui, grumaz, grunj, gudura, gura, gusa, guster, halca, hambar, hat, haz, harapi, horn, hot, huma, iaca, iata, iie, ied, ierunca, isca, imbina, imblati, imbraca, impleti, impotriva, imprastia, improsca, inca, incerca, incalta, incet, incotro, incovoia, incumeta, indemna, indarji, indrazni, indura, infiripa, infuleca, ingadui, ingaima, ingramadi, insura, intepa, invata, invarti, jale, jar, jumatate, laba, laie, late, leac, leaca, leagan ,legana, leasa, lele, leoarca, lenes, lepada, lespede, lesina, leuca, leustean, licari, licurici, lindina, liniste, lipi, lipie, lipsi, livada, lostrita, lopata, lotru, lume, luntre, mai (adv.), malder, mama, mare, mare, matca, mat, mazare, macar, maduva, maciuca, maciulie, magura, maracine, matusa, merge, mic, miere, minte, minune, mioara, mire, mireasa, miriste, misca, marsav, mocirla, moina, mos, mosie, mot, movila, mugur, murdar, mustra, musca, nagit, nai, nalt, nana, nas, nasture, nadrag, naduf, nadusi, negara, namol, naparca, napusti narui, necheza, neghina, negura, nene, nisip, niste, noian, nu, obiala, obicei, obor, obste, obcina, ogor, opinca, oras, ortac, ovaz, pajura, pamant, pat, patul, patura, petic, petrece, pica, pipota, pisca, pita, pitigaia, pizma, palc,parau, parloaga ,plai, pleca, plesni, plisc, plod, pluti, pogace, poiana, polita, poiata, porni, posac, poteca, potarnichie, potriva, povara, povata, povarni, pozna, prasi, prastie, prajina, prapadi, pravali, preajma, preda, pregati, pregeta, presura, prian, pridvor, pripi, pripor, radasca, rafui, ragaz, ragalie, ragusi, rapune, rasadi, rasari, rascoala, raspandi, rasti, rastoaca, rasturna, rasuci, rasura, rataci, ratez, razbi, razghina, resteu, reteza, ridica, risipi, rana, ranca, rancheza, rand, ranza, poaba, roata, rod, roi, ropot, rotund, roua,rovina, ruda, salcie, sama (seama), saramura, sare, sat, sain, saliste, salta, samanta, sarac, sarbatoare, scarpete, scadea, scalda, scapa, scarmana, scarpina, scama, scanteie, scarba, scoaba, scoarta, scoate, scorbura, scormoni, scroji, scorpie, scotoci, scrum, scuipa, scula, scurge, scurma, scutura, seama, sfant, sfarteca, sfasia, simbrie, sitar, sita, sambure, sarg, sloata, slut, smicea, smida, sminti, smirdar, smantana, smarc, smoc, smuci, smulge, soare, socol, socoti, soi, sorbi, spaima, spala, span, spanz, spanzura, splina, sprinten, spulbera, spuza, sta, stava, stapan, sterp, starpi, stana, stanca, stang, starc, starni, starv, strain, strecura, strepezi, strica, stiga, strigoi, stropi, strugure, sturz, suta, sapte, sase, sarpe, schiop, sir, sirag, siroi, soparla ,sopot, sopti, sovai, sterpeli, stima, stiubei, stirb, stramb (stramba), talpa, tapa, tare, tasca, tata, taia, taram, tarita, tau, teasc, temei, temelie, ticalos, tilisca, targ, tarla, toca, toci, toi, topi, trai, traista, treaba, treapta, trece, treiera, tranti, tap, tarc, tarm, teapa, teava, tantar, tata, titina, toala, tol, turcan, turca, ud, uita, ungher, unealta, urca, urda, urias, usca, ustura, usor,vagauna, vatra, vapaie, var, vatama, vatui, vested, veverita, viespe, viezure, vita, vizuina, varf, voda, vaida, vorba, vorbi, za, zara, zarva, zabala, zace, zanatic, zapada, zapaci, zari, zau zbate, zbiera, zbarci, zbuciuma, zbura, zburda, zgarda, zgau, zgaria, zgarma, zgudui, zi, zid, zimbru, zana, zmeura, zori, zvanta.
Desigur lista nu este exhaustiva in sensul ca in primul rand numarul de cuvinte comune in albaneza si romana este mult mai mare se ridica cred la peste 350-400 poate chiar mai mult. In ce priveste cuvintele romanesti mostenite direct din Daca lista ar fi devenit mult prea lunga pentru limitele acestei prezentari, dar in acelasi timp sa fie relevanta pentru cei interesati sa stie cat mai mult despre adevarata origine a limbii romane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1.Brugmann, K. (1922). Kurze vergleichende Grammatik der
indogermanischen Sprachen, Berlin, Leipzig.
2. Cabej, E. (1962). Zur Characterisierung der lateinisher Lehnworter
im Albanischen, Revue de Linguistique, 7.
3. Cioranescu, A. (1958). Diccionario etimologico rumano, Madrid.
4. Daicoviciu, C. Petrovici, E. & Stefan, Gh. (1963). La formation du
peuple rounain et sa langue, Bucharest.
5. Densusianu, O. (1902). Histoire de la langue roumaine, Paris
6. Georgiev, V. (1982). Introduction to the History of the Indo-
European Languages, Sofia.
7. Meillet, A. & Vaillant, A. (1934). Le slave commun, Paris.
8. Papahagi, T. (1963). Dictionarul diallectului aroman., Bucharest.
9. Pascu, G. (1916). Sufixele romanesti, Bucharest.
10. Pokorny, J. (1959). Indogermanisches Etymologisches Worterbuch,
Bern & Munchen.
11. Reichenkron, G. (1966). Das Dakische, Heidelberg.
12. Rosetti, A. (1964). Istoria limbii romane, Bucharest.
13. Russu, I.I. (1959). Limba traco-dacilor, Bucharest.
14. Scriban, A. (1939), Dictionarul limbii romannesti, Iasi.
15. Tagliavini, C. (1959). Le origine delle lingue neolatine, Bologna.
16. Tiktin, H. (1925). Rumanisch-Deutsches Worterbuch, Bucharest.


www.dacii.go.ro

Originea geto-daca a limbii române (fragmente)

1.1. Argument lingvistic;
1.2. Argument istoric
1.2. Argument istoric: În acest subcapitol voi prezenta o serie de date istorice care pot explica de ce româna nu poate proveni din latină folosind, de astă dată, argumente strict istorice, după ce în capitolul precedent am prezentat o serie de argumente de ordin lingvistic. Am indicat deja mai sus câteva din elementele istorice extrem de importante cum ar fi perioada scurtă a controlului roman la nord de Dunăre şi mai presus de orice, teritoriul foarte restrâns pe care romanii
l-au stăpânit, comparativ cu teritoriul imens locuit de geto-daci care nu a fost controlat niciodată de romani, elemente care au fost ignorate în mod sistematic în mai toate cercetările privitoare la istoria poporului şi a limbii române. Dacă prin absurd dacii din provincia romană Dacia s’au romanizat şi după o romanizare rapidă s’au refugiat în sudul Dunării cum le place roeslerienilor să susţină, nici măcar aceştia nu s’au obosit să demonstreze aşa-zisa dispariţie din istorie a dacilor. Cum a avut loc această dispariţie nimeni nu a dat vreo soluţie plauzibilă, deoarece în general acest lucru a fost considerat ca un fapt de la sine înţeles, deşi nimeni, absolut nimeni nu l’a argumentat vreodată, afirmându-se vag că ar fi fost asimilaţi fie de slavi, fie de goţi. Dispariţia dacilor din istorie este o ipoteză nedemonstrată, dar cu toate acestea considerată un fapt bine stabilit. În ştiinţă o ipoteză rămâne o simplă ipoteză (doar cu sensul de posibilitate si nu de realitate demonstrată), or atâta timp cât o anumită virtualitate nu este sprijinită de date concrete, verificabile şi demonstrabile nu poate fi luată drept realitate. Prin urmare, o astfel de ipoteză nedemonstrată ori insuficient demonstrată poate fi oricând înlocuită cu o nouă teorie bazată pe date concrete. În cazul originii poporului şi a limbii române această ipoteză nedemonstrată şi în ultimă instanţă nedemonstrabilă a ajuns o “axiomă” repetată timp de peste 100 de ani. Cred că a venit timpul ca acestei absurdităţi să i se pună capăt mai ales că acum avem argumentele necesare să o combatem, deoarece această teorie nu poate rezista argumentelor bazate pe date.
Conform unor astfel de principii ar fi fost normal ca populaţia să se fi romanizat cel mult acolo unde au fost romanii şi să apară un nou popor, iar pe restul teritoriului să fi rămas dacii şi prin urmare să avem de a face cu două limbi şi în ultimă instanţă două popoare diferite, dar nici acest lucru nu s’a întâmplat. Nimeni nu a explicat cum cel mai numeros popor din lume după indieni, fără îndoială cel mai numeros din Europa întins pe un teritoriu vast, a dispărut fără urme din istorie. Este demn de menţionat că românii şi în ziua de azi sânt răspândiţi pe un teritoriu întins chiar dacă în multe locuri nu mai sânt majoritari, iar acum 800-1000 de ani (cf. N. Drăganu, 1933) erau mult mai bine reprezentaţi unde azi s’au împuţinat sau au dispărut chiar. Cum au ajuns dacii romanizaţi din Oltenia şi sudul Ardealului să romanizeze rapid o populaţie cu mult mai numeroasă ca ei pe un teritoriu imens pe o rază de peste 1000 de km la est şi la nord, când invaziile de tot felul veneau tocmai din această direcţie. Cu mult mai interesant devine totul, atunci când constatăm că prezenţa românilor în aceste locuri este atestată cu mult timp înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, prezenţa lor depăşind cu mult în acele timpuri graniţele acestor state româneşti şi chiar a oricărui stat românesc vechi sau modern. Lucrarea de faţă îşi propune tocmai să arate neverosimilitatea ipotezelor privitoare la originea poporului şi a limbii române. Cum au ajuns daco-geţii din Transnistria şi Ucraina să fie romanizaţi cînd nu a călcat picior de roman vreodată pe acolo, nimeni nu s’a aventurat să explice. În aceste locuri toponimia veche şi hidronimia atestă prezenţa strămoşilor noştri daco-geţi pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. A. Boldur (1980) consultând o serie de surse istorice, cu precădere vechi cronici ruseşti, identifică o mulţime de hidronime şi toponime traco-dacice în Volhinia, Galiţia, Podolia, întinzându-se de fapt de pe malurile Pripetului până în Balcani. Astfel Boldur găseşte 28 de toponime traco-dace având componenta -dava în bazinul râurilor San şi Bugul de Vest, 19 astfel de toponime, în bazinul râurilor Styr şi Sluci, 37 în bazinul râurilor Teterev şi Bugul de Sud, iar între Prut şi Nistru 179 de denumiri dacice, între care 95 de astfel de toponime în – dava.
Revenind la cucerirea Daciei de către romani şi transformarea colţului de sud-vest al regatului dacic în provincie romană, acest eveniment cu totul nefast în istoria poporului nostru, care a avut loc în anul 106 DC1 când imperiul roman atinsese culmea gloriei şi perioada de extindere maximă, trebuie să reamintim câteva date care au fost tot timpul trecute cu vederea. Provincia romană Dacia a fost instaurată in anul 107 DC, dar în tot timpul existenţei sale această provincie nu s’a bucurat de linişte. Pentru a trasa doar câteva coordonate cronologice amintesc că Dacia a fost cucerită cu mult mai târziu .. alte teritorii din Europa devenite ulterior provincii romane. Astfel Dacia a fost cucerită la peste 200 de ani după ce procesul de cucerire lentă a peninsulei iberice s’a încheiat (considerând căderea Numantiei din 133 ÎC ca punct terminus în acest proces), peste un secol şi jumătate după cucerirea Galiei (52 ÎC), peste 100 de ani după cucerirea Raetiei. În plus, în aceste provincii romanii au avut control asupra întregului teritoriu, pe când la nordul Dunării au controlat doar cca 1/5 din teritoriul întregului regat dacic cum deja am arătat mai sus. Romanii şi-au retras administraţia din Dacia la 271 DC, deşi relatările autorilor antici indică o pierdere a controlului real la nordul Dunării înainte de această dată, mai precis pe la 265 DC. Cel mai probabil romanii au pierdut total controlul la nordul Dunării pe vremea împăratului Galienus dacă nu şi mai devreme. Retrageri similare ca cea din nordul Dunării nu a avut loc nici din Gallia, nici din Peninsula Iberică, provincii care au rămas parte integrantă a imperiului până la prăbuşirea acestuia. Pe lângă toate acestea în Dacia, ca şi în Moesia, Dalmaţia şi Pannonia nu au avut niciodată loc colonizări, cu italici sau neitalici, cei care veneau în aceste locuri veneau numai din iniţiativă personală, după cum arată Th. Mommsen. De altfel ceea ce i-a interesat pe romani în Dacia a fost doar minele de aur din munţii Apuseni, precum şi cele de sare de pe valea Oltului şi alte câteva astfel de mine situate în jumătatea de sud a Ardealului. De aceea imperiul nici nu s’a exins dincolo de aceste zone de interes strict economic.
Pe lângă aceste argumente se pot menţiona concepţiile a doi dintre cei mai mari istorici români şi anume N. Iorga şi V. Pârvan. Aceşti doi mari istorici se îndoiesc fiecare în felul său că romanizarea a putut avea loc într’o perioadă de timp aşa de scurtă. Pârvan (1956) arată că romanii cuceresc târziu provinciile illire şi trace de la nord şi est de Alpi până la Dunăre. Cucerirea acestor teritorii s’a făcut foarte încet astfel Pannonia Inferioară, Moesia Inferioară precum şi Thracia vor mai rămâne încă în afara organizării romane, până în prima jumătate a sec. 1 DC. Regiunile din Thracia şi Moesia vor rămâne state clientelare conduse de regi locali până către mijlocul sec.1 DC. Pârvan nu aminteşte însă că pe vremea lui August puţin a lipsit ca Roma să fie distrusă după ce a fost înfrântă de o coaliţie illiro-pannono-tracă (cf. Velleius Paterculus). De altfel şi Noricum şi Rhaetia au avut o soartă similară cu Thracia şi Moesia păstrând multă vreme organizarea locală sub protectorat roman, după ce Roma cucerise demult Gallia, Spania, nordul Africii, Asia Mică. În schimb Pârvan crede în mod complet eronat că pannonii, illirii şi traco-dacii au fost romanizaţi de negustorii romanii cu mult timp înainte ca armatele romane să cucerească aceste teritorii începând cu 200 ÎC: o afirmaţie fără sens şi fără vreo dovadă istorică. Niciunde în întreaga istorie universală nu a avut loc aşa ceva. În sprijinul ideii sale aberante citează pe Velleius Paterculus care povesteşte la numai 15 ani de la cucerirea Pannoniei, după o serie de războaie crâncene că aceştia vorbeau un fel de latină: “omnibus autem Pannonis non disciplinae tantum modo, sed lingue quoque notitia Romanae” (11, 110). Desigur pannonii vorbeau o limbă apropiată de latină, deoarece erau illiri, deci erau vorbitori de traco-illiră, dar în nici un caz nu puteau vorbi latina la vremea aceea aşa cum greşit crede V. Pârvan, mai ales că pannonii nu cedaseră cu uşurinţă romanilor, luptând cu dârzenie multă vreme împotriva Romei. V. Paterculus spune clar că pannonii aveau obiceiuri comune cu romanii inclusiv disciplina militară romană pe care nu le deprinseseră în cei câţiva ani de dominaţie romană, ci le avuseseră cu mult timp înainte având origini comune cu aceştia din urmă. Pannonii au făcut parte din regatul lui Burebista, regat întemeiat pe principii naţionale, după ce fuseseră alungaţi toţi celţii din aceste locuri. Din afirmaţiile lui V. Paterculus reiese că pannonii aveau aceleaşi obiceiuri cu romanii, ceea ce denotă că erau înrudiţi îndeaproape. Faptul că pannonii înţelegeau bine latina, acest lucru este o mărturie în plus că limba vorbită de ei era apropiată de latină. De altfel cam în aceeaşi perioadă, Ovidiu se plânge că la Tomis nu este nimeni să înţeleagă latina, deşi el însuşi reuşeşte să înveţe repede limba getică. Tot el spune că geţii râd prosteşte când aud vorbindu-se latină, lucru firesc dacă luăm în considerare apropierea, dar neidentitatea celor două limbi; astfel geţii percepeau o getică “stâlcită” când auzeau vorbindu-se latină ceea ce stârnea ilaritatea, o limbă din care nu înţelegema Pârvan, în acelaşi context el afirmă în mod cu totul nejustificat că Moesia era romană înainte de 43-49 DC când a devenit provincie romană pentru a fi colonizată cu peste 100 000 de daci de peste Dunăre, colonizare care nu avea nimic de a face cu limba vorbită în Moesia, din punctul de vedere al Romei, cel mult noii colonişti veniţi din nord se puteau simţi ca acasă, deoarece localnicii vorbeau aceeaşi limbă cu ei. Tot el afirmă că primele influenţe italice în Dacia merg până in epoca villanoviană, deci din epoca bronzului. După cum vom vedea civilizaţia bronzului şi apoi a fierului trebuie să fi venit din răsărit spre apus şi în nici un caz invers, dar desigur pe vremea lui Pârvan arheologia nu se afla în stadiul de azi. Această idee este preluată de Boldur (1980) care afirmă tot în maniera lui Pârvan şi Iorga că dacii au fost romanizaţi cu mult înainte de cucerirea Daciei. Boldur crede că dacii au fost romanizaţi de celţii veniţi din apus încă din epoca bronzului fără să ne explice în primul rând cum s’au romanizat celţii înşişi la acea vreme, când cetatea Romei nu se zidise încă.
Pentru a justifica aceeaşi idee a imposibilităţii romanizării dacilor intr’o perioadă aşa de scurtă, N. Iorga (1989) recurge la o explicaţie cu totul diferită .. cea a lui Pârvan şi anume aceea a emigrării masive de ţărani italici în toată zona illiro-tracă, fenomen care ar fi avut loc cu mult timp înaintea cuceririi acestor locuri de către romani, fără să aducă nici cea mai neînsemnată dovadă istorică în afara propriei sale imaginaţii bogate. În plus, Iorga ignoră cu desăvârşire faptul că la vremea la care el se referă, în Italia existau încă mai multe popoare care vorbeau limbi diferite chiar dacă multe erau înrudite între ele. Iniţial latina s’a vorbit doar în Latium, o regiune nu mai mare .. mărimea unui judeţ din zilele noastre. Iorga consideră că Traian nu a cucerit Dacia din motive de glorie şi ambiţie personală în sensul lor cavaleresc din timpurile moderne şi de asemenea nu crede că Dacia a fost romanizată după 107 DC când a devenit provincie romană care a dăinuit până la retragerea lui Aurelian. Şi el ca toţi ceilalţi istorici pare să ignore faptul că doar o mică parte a teritoriului locuit de daci a fost sub controlul Romei. În continuare, Iorga arată de asemenea că vreo 50 de ani au durat războaiele care avut loc înainte de retragerea romanilor, perioadă de totală instabilitate politică în zonă, la care se adaugă încă vreo 20 de ani pentru pregătirea şi venirea coloniştilor. În schimb Iorga ignoră faptul că mai multe decenii după infiinţarea Daciei romane au avut loc mai multe răscoale ale dacilor din provincie, dar şi invazii ale dacilor liberi şi ale goţilor. Ţinând cont şi de acest fapt nu rămân .. cca 40-50 de ani de relativă linişte când colonişti romani se puteau stabili în Dacia. În acelaşi timp, Iorga menţionează clar că aceşti colonişti erau “romani” din Syria, Asia Mică, Egipt, Brittania, dar şi mai de aproape din Grecia şi Tracia. În acest caz aceşti colonişti vorbeau o latină stricată cu diferite accente şi particularităţii din zonele respective. Iorga înţelege bine faptul că un popor ca să se deznaţionalizeze trebuie să fie invadat de o populaţie mai numeroasă având aceeaşi ocupaţie şi bineînţeles să vorbească o altă limbă. Având aceeaşi ocupaţie cele două grupuri etnice sânt în permanent contact social şi astfel populaţia mai numeroasă poate deznaţionaliza pe cea mai puţin numeroasă. Şi aici Iorga scoate asul din mânecă, pentru că dacă lucrurile stau aşa, el trage concluzia că: ” Într’o anumită fază din viaţa ei economică, Italia nu a avut nevoie de ţărani şi i-a exportat. Erau vilele, latifundiile, casele de plăcere, parcurile de vânătoare , viaţa de lux”. Mai departe Iorga afirmă, fără să demonstreze, că Roma importa produsele agricole şi nu mai avea nevoie de ţărani. Astfel el ajunge la strania concluzie că: “Şi atunci a venit deodată un aflux de populaţie deznaţionalizând parte din ilirieni şi traci. Şi confundâdu-se deznaţionalizaţii în masa civilizatoare au întărit-o. Curând au mers înainte cu toţii, păstrând aceleaşi ocupaţii, tot mai numeroşi până au ajuns la limita Dunării şi au trecut-o pe la Drobeta. După opera de deznaţionalizare făcută pe tăcutele de popor, a venit apoi împăratul care a dus această operă mai departe”. Iorga nu mai spune ce s’a întâmplat cu dacii de la nordul Dunării după ce tracii deznaţionalizaţi au trecut Dunărea pe la Drobeta; de ce tocmai pe la Drobeta şi nu şi pe altă parte, Iorga din nou omite să spună, dar nici nu ar fi avut ce spune pentru că toate aceste afirmaţii sânt pure invenţii. Mai departe tot el afirmă că : “Nu văd ce argumente logice s’ar putea aduce în contra acestei teorii. Doar Peninsula Balcanică nu este închisă cu ziduri chinezeşti de către Dunăre, şi un prisos de populaţie era sigur aici. Şi nimeni nu poate împiedica lucrul acesta că din locul unde populaţia era mai densă, ea să treacă în locul unde era mai rară şi din locul unde populaţia era mai puţin liberă din punct de vedere social şi politic ea să treacă acolo unde social şi politic, populaţia era mai liberă”. După cum se vede Iorga inventează un întreg scenariu prin care trebuia “să explice” romanizarea dacilor, nu numai fără dovezi şi argumente concrete, dar şi cu afirmaţii foarte greu de susţinut în orice condiţii istorice. De ce ar fi părăsit în masă ţăranii din Italia pământurile lor şi să “invadeze” pur şi simplu pe illiri şi pe traci? În acea vreme, dar şi mult mai târziu economia ţărănească era de tip autarhic, în sensul că ţăranii trăiau din ce produceau pe pământul lor, fără să’şi vândă produsele .. în mică măsură, dacă presupunem că cei bogaţi importau produsele agricole aşa cum susţine Iorga. Emigrând din Peninsula Italică avea cineva mai multă nevoie de ei în ţinuturile illire şi trace .. în Italia? Existau acolo mai mulţi amatori să le cumpere produsele? Cu siguranţă că nu! De ce populaţia illiro-tracă trebuia să fie rară ca să fie loc pentru invazia italică. Herodot ne spune în sec 5 ÎC că tracii erau cel mai numeros popor din lume, după indieni, deci cu mult timp înainte de presupusa invazie a italicilor în aceste locuri. De ce primii ar fi lăsat pe italici să le ocupe teritoriile, mai ales că aceştia din urmă nu s’au aşezat acolo prin forţa armelor, ba mai mult atât illirii, cât şi tracii erau foarte bine organizaţi în state conduse de regi locali. Aceste state au opus o rezistenţă dârză chiar armatelor romane cărora le-a luat un timp îndelungat să supună aceste regiuni aşa cum reiese chiar din scrierile autorilor romani şi cum o recunosc şi istorici moderni. Aceşti autori relatează de cele mai multe ori cu lux de amănunte despre războaiele duse de romani pentru a cuceri pe illiri, pannoni şi traci, fără să mai enumerăm războaiele împotriva puternicului regat dacic de la nordul Dunării. După cum se poate vedea, în ciuda convingerii lui Iorga, există pe lângă argumente istorice, o mulţime de argumente de logică împotriva teoriei sale.
Situaţia politico-militară la nordul Dunării în timpul stăpânirii romane: În tot decursul celor cca 150 de ani de existenţă a provinciei Dacia, au avut loc tot timpul fie invazii din afara provinciei ori revolte din interior, fie şi una şi alta. Voi face o scurtă trecere în revistă a acestor mişcări. Prima mare mişcare de acest fel are loc la anul 117 AD, anul morţii lui Traian, mort în Asia Mică la scurt timp după pierderea bătăliei cu parţii. În acest an are loc o dublă invazie una condusă de iazigi din apus şi alta din răsărit condusă de roxolani. Coincidenţa în timp şi atacul simultan din două direcţii diferite indică faptul că această invazie a fost plănuită cu mult timp înainte cu toate că provincia nu avea .. 10 ani de existenţă. Succesorul lui Traian, Hadrian încearcă să controleze situaţia învingându-i pe roxolani, pe de o parte şi cumpărând cu bani grei pacea cu iazigii. Noul împărat era hotărât să abandoneze cu totul această provincie cum făcuse deja cu încă trei provincii din răsărit şi anume Armenia, Mesopotamia şi Asiria. Istoricul roman Eutropius scrie că împăratul a fost convins de oamenii săi să renunţe la ideea abandonării Daciei pentru că “prea mulţi cetăţeni romani ar cădea în mâinile barbarilor”, dar este mai mult ca sigur că atât prestigiul noului împărat cât şi al imperiului ar fi avut mult de suferit dacă atât de multe teritorii ar fi fost cedate într’ o perioadă de timp aşa de scurtă. Drept consecinţă Hadrian dispune construirea faimosului limes alutanus, de-a lungul Oltului care era de fapt graniţa de răsărit a provinciei. Acest limes era un val de apărare din pământ construit pe partea de răsărit a Oltului pentru a opri invaziile venite din această direcţie. Un val similar a fost construit în aceeaşi perioadă în Brittania pentru a opri invaziile picţilor din actuala Scoţie. Ceva mai târziu, în timpul domniei impăratului Antoninus (138-161 DC) are loc o revoltă a dacilor din provincia Dacia, susţinută de o invazie a dacilor liberi, cei din afara provinciei. De asemenea în timpul aşa-numitului război marcomanic care a durat 20 de ani pe vremea lui Marcus Aurelius (161-180 DC) care a domnit imediat după Antoninus au avut loc mai multe revolte în Dacia, precum şi o serie de invazii din exterior. Într’una din aceste invazii, condusă de un prinţ dac atât Sarmisegetusa, capitala provinciei, cât şi Alburnus, centrul de exploatare a aurului din Munţii Apuseni au fost distruse şi arse.
Pe de altă parte, goţii, care în ultimă instanţă au dat lovitura de graţie imperiului roman, au atacat constant nu numai provincia de la nordul Dunării, ci şi la sud de Dunăre. Goţii au venit de la Marea Baltică în nordul Mării Negre de unde s’au angajat în atacuri repetate împotriva romanilor până în secolele 3-4 DC când vizigoţii pleacă în Italia, iar puterea ostrogoţilor este distrusă de huni la 375 DC. Este demn de menţionat că sub numele de goţi se ascundeau de multe ori geţii, istoricii romani şi bizantini confundându-i de cele mai multe ori. Uneori această confuzie este eliminată atunci când autorii antici indică triburile costobocilor sau al carpilor care ştim sigur că erau daci. Toate aceste triburi au atacat imperiul fie separat, fie împreună. De pe la 230 DC încoace aceste atacuri au devenit tot mai puternice. În cele mai multe cazuri, romanii erau nevoiţi să cumpere pacea cu bani, şi în cazurile când reuşeau să oprească un atac îşi luau supranumele pompos de Dacicus ori Carpicus. În timpul lui Galienus (260-268 DC), goţii (unii autori antici îi numesc însă geţi) lansează un atac de proporţii venind cu corăbiile pe Marea Neagră în provinciile romane de la sudul Dunării. Scriitorii romani Iordanes (18), Ammianus Marcelinus (31, 5-13), Zosimus (1, 13), Aurelius Victor (29) toţi scriu că romanii au pierdut total controlul la nordul Dunării în această perioadă. Retragerea oficială a avut loc la 271 DC de către Aurelian, el însuşi trac de origine, ordonând distrugerea podului de pe Dunăre de la Turnu-Severin, măsură necesară cu scopul de a opri invaziile din nord, dar această măsură nu a oprit complet aceste invazii din nordul Dunării. Un secol mai târziu, venirea hunilor şi avarilor în regiune a împins pe vizigoţi în sud, dar şi aceste popoare noi venite la nordul Dunării făceau multe incursiuni pe celălalt mal al Dunării.

(”Originea geto-daca a limbii române”, Pontos, Chisinau, iunie 2002, 198p. Prefata de prof. univ. dr. Ion Dron si conf. univ. dr. Dragos Vicol “)
Mihai Vinereanu (City University, New York, SUA)