Solstitiu de vara

Solstiţiul de vară este marcat în fiecare an în jurul zilei de 21 iunie, atunci când în emisfera nordică Soarele se află la cea mai mică distanţă faţă de Pământ, dând naştere cele mai lungi zile din an.
Solstiţiul de vară este favorabil unor magii puternice, care îşi pot pune amprenta pozitivă asupra unor schimbări în dragoste, prosperitate sau sănătate. Energia solstiţiului de vară este considerată a fi o energie a pasiunii, vitalităţii, creativităţii şi belşugului.

Solstiţiul de vară era şi un prilej de găsire şi folosire a apei magice. Îmbăierea în lacuri sau râuri avea un efect curativ, dar constituia şi un ritual de renaştere. În unele regiuni, spălatul cu roua adunată în ajunul solstiţiului reprezenta o practică magică de frumuseţe, iar în altele, îmbăierea în apa cu ierburi din noaptea solstiţiului reprezenta o cură de refacere a sănătăţii şi vigorii.

Miezul verii a dat mereu prilejul organizării unor festivaluri dedicate atât focului, cât şi apei. Dragonul simbolizează haosul din care apare viaţa şi reîntoarcerea către haos prin moarte. Dragonul este o creatură specifică atât focului, cât şi apei.
După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie.
În România, solstiţiul de vară este asociat cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele "Cap de vară".

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi "Amuţitul cucului". Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic "sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica".

Conform tradiţiei româneşti, solstiţiul de vară se serbează prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Oamenii se rotesc în jurul rugurilor aprinse, apoi aruncă nişte brâuri de pelin în foc, pentru ca, alături de acestea, să ardă toate posibilele necazuri care se puteau abate asupra lor. Se mai spune că cine va trece prin foc sau vă sări peste el în această noapte va fi apărat de boli, de duhuri rele şi va fi fericit.

La români, solstiţiul de vară este legat de sărbătoarea Sânzienelor, marcată în ziua de 24 iunie. Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile, care sunt zâne rele. Noaptea de Sânziene este înconjurată de o aură de mister şi magie, fiind favorabilă vrăjilor şi descântecelor de dragoste. Coroniţele de Sânziene lăsate noaptea afară puteau asigura fetele că vor face nuntă în vară, în cazul în care erau găsite dimineaţa acoperite de rouă. Florile culese de Sânziene, aşezate sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, le puteau ajuta pe fete să îşi vadă în vis viitorul soţ.
Un ritual specific solstitiului de vara consta in transformarea unei bijuterii de aur intr-un talisman norocos. Se foloseste orice fel de obiect din aur , indiferent daca este un inel , o moneda sau pandativ.
Cu o zi inainte de solstitiu , bijuteria este amplasata intr-un vas rezistent la foc , plin cu ierburi uscate (cimbru, rozmarin , salvie , lavanda , musetel , sunatoare).Aceste ierburi , ce pot fi alese in functie de inspiratie , reprezinta elementul pamant.
In zorii zilei solstitiului de vara , se scoate obiectul de aur dintre ierburi , dupa care este cufundat rapid intr-un vas cu apa curata si este trecut cu iuteala prin flacara unei lumanari galbene sau aurii. In acest fel , bijuteria este purificata cu elementul focului. Cu flacara de la lumanare , se da foc ierburilor uscate din vas , lasandu-le sa arda si sa isi imprastie aromele .
De la mijlocul zilei si pana la apus , se lasa obiectul de aur intr-un loc sigur de afara , astfel incat sa fie sub lumina soarelui. Seara din ziua solstitiului este timpul potrivit pentru a infuza norocul si energiile pozitive in bijuteria de aur. Ea se tine strans intr-o mana , iar practicantul magiei isi inchide ochii si se concentreaza asupra dorintei cele mai arzatoare, apoi isi pronunta dorinta cu glas tare, de 3 ori.
La final, se recita urmatoarele cuvinte : "Fii vrajit si legat , cu noroc, dragoste si lumina ; belsugul sa se reverse si energiile sa straluce.Asa sa fie". Pentru a-si manifesta eficienta , obiectul de aur trebuie sa fie mereu purtat sau tinut aproape de catre posesor.

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din spaţiul folcloric românesc. Este legat de noaptea dintre Boboteaza şi Sfântul Ioan, adică dintre 6 şi 7 ianuarie, când nevestele tinere se strâng pe la casele femeilor căsătorite mai demult sau chiar la crâşma din sat şi petrec, obligatoriu în absenţa bărbaţilor, până târziu, pentru a marca integrarea lor în această comunitate (a femeilor măritate).
Specialiştii în folclor consideră acest obicei ca fiind derivat din Sărbătorile (precreştine) dedicate zeului Dionysos, împrejurare din care nu lipseau muzica, dansurile frenetice, degustarea de vinuri etc., pentru a marca începutul unui nou ciclu al naturii, odată cu apropierea primăverii:
Femeile se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că „se iordănesc”, cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde ridicau în sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, se urcau mai multe pe o grapă trasă de celelalte femei şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. De Ziua femeilor normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile de considerau în această zi mai „tari” decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi decât aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, făceau ce îşi doreau, se distrau fără să dea cuiva socoteală”.

*dupa Ion Ghinoiu - Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

Tradiţiile precreştine de Crăciun

Tradiţiile precreştine din jurul Crăciunului se leagă mai ales de colindat şi de urările pe care le fac „chiţărăii” oamenilor pregătiţi să-i întâmpine cu nenumărate daruri. Valori morale transmise din generaţie în generaţie, obiceiurile ţin atât de venerarea zeului soarelui, cât şi de ofranda adusă prin sacrificarea porcului, închinată zeiţei pământului. Specialiştii spun că bradul nu este o tradiţie românească, ci mai degrabă o mondenitate. Cercetătorul etnolog Doina Işfănoni a explicat pentru adevarul.ro cum ajunurile marilor sărbători, în frunte cu sărbătoarea Crăciunului, unesc în tradiţia românească practici precreştine şi practici creştine. „În cultura românească tradiţională avem de-a face cu acel tip de sincretism, a unei împletiri între cele două practici care s-au îmbinat foarte armonios şi care nu au creat nici fracturi în sensul de mentalitate, adică să le alunge din practica comunităţilor, şi nici alterări care să ducă la desfigurarea mesajului în sensul contaminării. Aceasta se petrece foarte mult astăzi, când se împrumută tot felul de alte obiceiuri, de genul măştilor de cauciuc ori Jingle Bells ori Merry Christmas”, explică etnologul.
Cele mai frumoase tradiţii de Crăciun din Bărăgan:
Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt cele legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate, spun etnografii. În folclor, colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice. Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al Sărbătorilor de Iarnă.
Tradiţii şi obiceiuri păgâne de Crăciun, în Maramureş:
Binecunoscute şi multe încă păstrate în Maramureş, tradiţiile şi obiceiuri sunt o parte semnificativă a Sărbătorilor de Iarnă. De la tăiatul porcului, împodoibitul bradului sau mersul la colindat toate au ajuns să fie o parte componentă a lunii decembrie, imposibil de trecut cu vederea. Deşi acestea sunt asociate sărbătorii religioase a Naşterii Mântuitorului, puţini sunt cei care ştiu că originea lor este defapt păgână. Începând de la data în care este sărbătorit Crăciunul şi până la festivităţile şi semnificaţiile Anului Nou, o mulţime de tradiţii asociate lunii decembrie au la origine obiceiuri păgâne. „Sărbătoarea cea mare este în data de 25, dar nu trebuie să uităm că colindatul începe din seara de Ajun un lucru care vine oarecum din vremea de demult pentru că în antichitate ziua nu începea de dimineaţa ci începea seara, lucru care a fost adoptat de biserica creştina pentru că ziua liturgică începe de la 6 seara”, a spus Janeta Ciocan, etnolog. Obiceiuri păgâne de Crăciun în Ardeal: sacrificarea porcilor, mersul cu turca şi urările de Calende Sărbătorile creştine de Crăciun s-au suprapus peste obiceiuri păgâne precum Brumalia, Saturnalia sau Calendele. Tăiatul porcului are la bază sărbătoarea romană închinată lui Saturn, zeul muncilor agricole, când godacii erau jertfiţi la răspântie de drumuri. Colindatul îşi are originea în obiceiul din prima zi de Calende când oamenii îşi făceau urări şi schimbau daruri. Mersul cu capra (turca) e considerat un obicei necurat în satele din Ardeal. Ioan Toşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, a vorbit cu reporterul “Adevărul” despre obiceiurile păgâne de Crăciun. „Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului s-a suprapus peste o serie de sărbători păgâne, cu mare priză la public, ce aveau loc, în Imperiul Roman, în preajma solstiţiului de iarnă. Seria acestor sărbători începea la 24 noiembrie cu Brumalia care ţinea până în 17 decembrie. În părţile răsăritene ale Imperiului, sărbătoarea Brumalia, fiind ţinută la sfârşitul culesului viei şi a pregătirii vinului, s-a contaminat cu sărbătorile închinate zeului Dionysos, în cadrul cărora oamenii făceau exces de mâncare şi băutură şi petreceau mascaţi cu dansuri şi muzică zgomotoasă. Între 17 şi 23 decembrie se ţinea Saturnalia sărbătoare închinată lui Saturn zeul semănăturilor şi a soţiei sale Ops care personifica rodnicia pământului. Ca o jertfă adusă lui Saturn la răspântii se tăiau porci...“, a explicat cercetătorul. Mersul cu Capra, cel mai cunoscut obicei păgân al Braşovului Chiar dacă în oraş obiceiurile mai păstrează doar vag semnificaţia tradiţională, în comunităţile din judeţ, încă se mai păstrează jocurile şi cântecele învăţate din bătrâni. Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri în judeţul nostru este Capra sau Turca. Obiceiul este perpetuat şi de cetele de colindători care umblă în aceste zile şi pe străzile Braşovului, dar a devenit din ce în ce mai comecial. Sărbătorile de Iarnă încep în zona Braşovului, de fapt, de Sfântul Nicolae, respectiv atunci când se constituie cetele de feciori, care urmează să colinde.
Puţine sate din Bistriţa-Năsăud mai pot spune că respectă cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile specifice sărbătorilor. Printre cele mai deosebite datini străbune întâlnite în Bistriţa-Năsăud se numără mersul cu Steaua, Irozii sau Belciugarii. Cei care vestesc primii Naşterea lui Hristos în Ajun de Crăciun sunt copiii mai mici, care îşi încep colindul cu urarea „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Colindul le este răsplătit cu mere, covrigi şi mai nou cu bani. Adulţii îşi încep colindul spre seară, la casa preotului din localitate şi continuă la ceilalţi oameni de vază din comunitate. Arderea butucului de stejar şi sacrificiul porcului, obiceiuri păgâne de Crăciun Înainte ca bradul împodobit să pătrundă în casele românilor, la sfârşitul secolului XIX, după moda germană adusă de Casa Regală, oamenii obişnuiau să ardă, în mod ritual, un butuc de stejar, substitut al zeului Crăciun şi simbol al renaşterii. Mesele îmbelşugate şi jertfirea porcului sunt obiceiuri păgâne, o reminiscenţă a sărbătorilor romane din decembrie, Saturnaliile. Încă din vremuri antice, data de 25 decembrie, dar şi zilele care o precedau, au fost extrem de importante pentru civilizaţia romană, care a avut o influenţă covârşitoare în propagarea unor practici păstrate şi acum în perioada Crăciunului, cât şi pentru civilizaţia geto-dacă.
Dobrogea obiceiurilor păgâne de Crăciun: cum au supravieţuit colindele în zonele ocupate de Imperiul Otoman:
Dobrogea este o zona aparte. Până nu demult, bisericile de aici nu aveau voie să fie construite mai înalte decât turnurile geamiilor turceşti, iar modernismul oraşelor precum Constanţa şi Mangalia au făcut ca vechile tradiţii să dispară repede. Atunci când vine vorba de tradiţii şi obiceiuri păgâne de Crăciun, biserica a fost cea care le-a adoptat uşor-uşor şi a ajuns să le accepte şi chiar să le promoveze. Părintele Iulian Isbăşoiu de la Biserica Sfântul Ion din Constanţa este un atent observator al vechilor tradiţii. El a acceptat să discute despre felul în care s-au păstrat puţinele colinde din nordul Dobrogei şi cum au fost ele acceptate de către biserică. Tradiţii multietnice de Crăciun, în Banat În Banat, tradiţiile creştineşti s-au împletit, în preajma Crăciunului, cu tradiţiile laice, rezultând un amalgam care dă farmec Sărbătorilor. Cel mai spectaculos obicei este cel al sârbilor, care de Crăciun dau foc badnjak-ului.
Numeroasele etnii care trăiesc sau au trăit în Banat de-alungul timpului şi-au lăsat amprenta asupra tradiţiilor locale, fie că este vorba despre obiceiuri religioase sau nu. Sârbii din Banat obişnuiesc să sărbătorească Crăciunul de două ori: o dată alături de toţi ceilalţi, iar a doua după calendarul vechi, în prima săptămână după anul nou. De Ajun, după vecernie, la ei este se face focul pentru arderea badnjak-ului. Este vorba de obicei de un trunchi de stejar tânăr, care este aprins în mod tradiţional în seara de Crăciun în curtea casei. Focul reprezintă căldura iubirii lui Hristos, iar tradiţia spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică şi bogăţia din casa respectivă, pentru anul care vine.
La acest material au participat Ionela Stănilă, Simona Suciu, Bianca Sara, Dana Mihai, Adiran Boioglu, Vali Silaghi, Cosmin Carp, Ionuţ Ungureanu, Remus Florescu.

sursa: adevarul.ro

Ceramica la geto-daci

Un mestesug in care stramosii nostri s-au dovedit a fi foarte priceputi, fiind mostenitorii unor traditii milenare, confirmate pe teritoriul Romaniei de astazi, cu radacini in culturile primordiale ale Europei, precum Cucuteni, Gumelnita sau Hamangia, este cel al olaritului.
In perioada cuprinsa intre secolul I i.e.n si secolul I e.n., acest mestesug ajunge la o dezvoltare deosebita, iar obiectele specifice ceramicii geto-dacice, precum ceasca, vasul-borcan, cana cu toarta si fructiera au deja forme definitiv conturate.
Cercetarile arheologilor au relevat ca in mai toate asezarile importante se producea ceramica cu caracter comun. Cuptoare de olarie au fost gasite si cercetate in locati precum Poiana-Tecuci, Batca-Doamnei si Catelul-Nou. Folosirea unora dintre ele de catre mesteri autohtoni este confirmata si dupa invazia romana din 105-106 e.n., mai ales in cazul asezarilor carpilor din Moldova.
Existenta rotii olarului este atestata in Dacia, unii experti, precum D.Berciu sustinand ca ea era folosita in acest spatiu inca din preajma secolului V i.e.n, moment in care are loc trecerea de la ceramica de rtaditie hallstattiana, lucrata manual, la cea de caracter Latene, realizata la roata. Pe marginea acestui subiect, E.Condurachi apreciaza ca, in secolul IV i.e.n, co-existau pe teritoriul Daciei obiecte lucrate manual si obiecte lucrate la roata, unele chiar in acelasi loc, precum au relevat cercetarile de la Zimnicea.
In ceea ce priveste tehnica de realizare a obiectelo ceramice, multe descoperiri au confirmat interesul manifesat de mesterii geto-daci in legatura cu obtinerea unei ceramici destinata si gusturilor mai rafinate, prin utilizarea lustruitoarelor din argila, cu rol in a conferi luciu vaselor.
De altfel, putem vorbi de existenta a doua tipuri de ceramica, cea comuna si cea fina. Obiectele apartinand primei categorii erau lucrate manual, avand ca degresant nisipul sau cioburile pisate. Arderea lor nu era omogena pe toata suprafata.
In cazul obiectelor ceramice fine, lutul era ales cu grija si spalat eficient astfel incat sa fie inlaturate toate firele de nisip. Din pasta obtinuta era modelat vasul, dupa care era cufundat intr-o baie de argila subtiata pentru a se obtine slipul, o pojghita subtire care acoperea vasul micsorandu-i permeabilitatea, arata R.Tantau.
Dupa uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor, proces urmat de arderea propriu-zisa, la temperaturi ce puteau ajunge la 500 de grade. Colorarea vaselor era realizata prin ardere oxidanta sau reducativa. Prin prima tehnica se obtinea culoarea rosie, iar in urma celei de-a doua metode se obtinueau vasele colorate in negru sau cenusiu.
De asemenea, practica stampilarii vaselor de catre mesterii care le realizau este confirmata prin prezenta unor elemente asa-numite “marci de olar”. De pilda, in cazul chiupului descoperit la Meleia, se poate observa prezenta, pe buza obiectului, a unei stampile care reprezinta doua unghiuri obtuze, asezate varf la varf, inscrise intr-un dreptunghi.
Tot drept stampile sau ‘marci de olar” pot fi interpretate si crucile sau literele grecesti prezente pe fundul unor vase sau pe butonii unor capace ale acestora. Unele stampile par a fi chiar cuvinte dacice, redate cu litere grecesti, asa cum este cazul unei amfore gasite la Cetateni. Binecunoscut este si vazul gasit la Gradistea Muncelului, obiect care are aplicate de patru ori cate doua stampile cu litere in relief, ce pot fi citite “Decebalus per Scorilo”.
In ceea ce priveste decoratiunile vaselor, comune erau braiele in relief, simple sau asortate, in relief cu alveole sau in relief in forma de snur, obtinute prin utilizarea unui instrument ascutit, din lemn sau metal. Ornamentele incizate erau realizate prin utilizarea unui varf ascutit sau dintat in forma de pieptene. Astfel erau obtinute motive precum ‘braduletul”, romburile, liniile incizate si benzile simple sau duble.
Mesterii olari cunosteau si tehnici de pictare a vaselor. Cel mai des practicat era acela al schitarii pe ceramica alb-galbuie, a unui decor, cu ajutorul unui varf ascutit, decor care apoi era pictat in culoarea dorita. Cele mai intalnite culori utilizate in ceramica pictata geto-dacica erau rosul, brunul, galbenul si negrul. Suprafetele pictate se imparteau in fragmente inconjurate cu chenare, obtinandu-se, astfel, un cadru care era decorat cu lunii, romaburi sau arcuri, de multe ori figurile geometrice fiind umplute cu puncte. Dintre motivele zoomorfe sau vegetale prezente pe unele vase putem aminti pasari, frunze sau flori.
Ceramica geto-dacica, una ce prezinta particularitati distincte, specifice culturii nord-dunarene, releva si unele elemente nascute in urma interactiunii cu lumea greceasca sau celtica. De pilda, prezenta rozetei pe unele vase este confirmata atat pe unele vase ale ceramicii geto-dace, cat si pe unele obiecte celtice.
La fel, mesterii geto-daci dovedeau pricepe in producerea unor vase apartinand altor culturi, precum cupele deliene, tiparele unor astfel de obiecte fiind gasite la Piscul Crasani, Poiana si Popesti sau amfore grecesti, dupa cum releva descopririle de la Zimnicea, Giurgiu, Cascioarele sau Popesti. Insa, chiar si in aceste cazuri, amprenta viziunii mesterului geto-dac este clar reliefata prin utilizarea unor elemente de natura locala suprapuse peste sau in combinatie cu elementele grecesti, precum carliontii realizati pe unele cupe, ce par a imita parul sau lana oilor, dupa parerea unor cercetatori.
Continuitatea si caracterul autohton al ceramicii geto-dace este argumentat printr-o serie de concluzii ale arheologilor. De pilda, formele vaselor din perioada clasica a culturii geto-dace isi au originea in vasele autohtone din epocile anterioare, asa cum este cazul, printre altele, al vasului cu picior de tip fructiera, nascut in mediul hallstattian local. Autohtonitatea si continuitatea pot fi confirmate si atunci cand vorbim de ceasca dacica, obiect derivat din ceasca hallstattiana locala, cu evolutie ce porneste din preajma secolului VI i.e.n.
De asemenea, analizand ornamentele vaselor, precum butonii, cercetatorii au opinat ca acestia au la baza proeminentele ceramice hallstattiene. La fel practica lustruirii se pare ca isi are orgiinea in perioada Hallstatt. Mai mult, aria vasta de raspandire a unor tipuri de obiecte specifice, cu ornamente caracteristice, dovedesc unitatea, omogenitatea ceramicii geto-dacice pe tot cuprinsul teritoriului pe care acestia il ocupau.

de Valentin Roman

*preluat de pe: http://adevaruldespredaci.ro