DACII/GEŢII VOR RENAŞTE !!!

Articole despre Daci/Geţi, Dacia/Geţia (Articles with Dacians/Getae, Dacia/Getia)

Despre mine

Fotografia mea
Constanta, Romania
OM dac/get mandru de stramosii lui ! (Proud Dacian OM); - studii: postuniversitare - masterat (master degree) Universitatea "Ovidius" Constanta; - hobby: muzica, tatuaje, istorie adevarata (music, tattoos, true history); Daca esti tolerant, tolereaza-mi intoleranta / If you are tolerant, tolerate my intolerance. "Prostul moare de grija altuia."

miercuri, 31 martie 2010

Mormantul unui principe dac

Pe creasta de stană granitică a dealului Sanpetru, unde dăinuie Castelul-fort medieval al Corvinilor, arheologul prof. univ. Sabin LUCA, director al Muzeului Bruckenthal din Sibiu, a descoperit recent mormantul complet intact al unui prinţ dac. Vechimea lui este atestată la peste 2100 de ani, mormantul datand din anul 100 i.Chr.

Cu nici un an in urmă, o echipă de tineri arheologi hunedoreni, sub girul cluj-napocanilor, dezveliseră pe aceeaşi coamă situată imediat deasupra Castelului, un număr de mici morminte care conţineau schelete ale unor copii, situl avand vechimea aprox. de 1900 de ani: o monedă (ort) era datată in anii imediaţi de după cucerirea romană. Despre această descoperire incă nu s-au comunicat date publice, semnificaţia ei fiind de asemenea tulburătoare. Practicau acei daci in mod izolat, ritualic, sacrificiile unui zeu solar, ca in vechime, la Soarele de Andezit de la sanctuarul dacic din Muncelul Orăştiei? Am văzut mormintele şi piese din inventarul lor.

Revenind la senzaţionala dezvăluire din finele lui august, consemnăm cateva date spicuite din comentariile mediilor şi alte relatări:

Mormantul este situat in actuala grădină a Castelului, in spatele cetăţii, terenul fiind ocupat de locuinţe şi terenuri private. Porfesorul Luca a declarat că este sigură existenţa sub zonă a unei DAVE, deoarece a găsit ziduri dacice (murrus dacicus) inconfundabile. Cert este că zona hunedoreană şi in amonte pe văile Cernei şi Zlaştiului, a fost din vremuri protodacice marcată de extragerea minereului feros şi prelucrarea fierului - acest aur al vremii. Ştim că dacii efectuau incursiuni la sud de Dunăre, aliaţi cu celţii, de la care au invăţat in illo tempore adevărata arta a prelucrării fierului. Arme şi unelte, cuptoare rudimentare de reducere şi alte vestigii, dovedesc faptul că după aurul Apusenilor şi cel din raurile din regiunea pădurenilor şi nu numai, era vital pentru războaie şi pentru existenţa civilă. (Toponime slavizate ulterior, au etimonul ce desemnează aurul: Gura Zlata, Gura Zlatei, Zlaşti, Zlătari, ş.a.) sau Aurari.

Fierul este prezent şi in mormantul princiar de la Hunedoara: un cuţit curbat (sau cosor) - profesorul afirmă că este unul de sacrificiu, leit celui ştiut din Columna Traiana, purtat şi de ultimul rege dac, Decebal. Lipseşte doar manerul probabil din lemn, sau corn (?) dar se disting clar patru orificii de fixare ale acestuia. S-au mai găsit un varf de lance (recuzita războinică) şi o cataramă cu ac, accesoriu evident al costumului princiar.

Datată la anul 100, este de dedus că urna prinţului, ce pare a fi murit tanăr, posibil prin luptă (!), recte mormantul, sunt o pagină din cenuşă, piatră şi publere din marele moment de răscruce al istoriei de aici: războaiele cu romanii din anii 100-102 şi ulterioara cucerire parţială (!) a Daciei. Desigur că analizele antropologice ale rămăşiţelor enigmaticului princepe Dac, vor aduce noi şi spectaculoase detalii. Ştiinţa işi are prudenţele ei, aşa că nu sunt excluse chiar revelaţii şocante privitoare la riturile de incineraţie, specifice civilizaţiilor şi culturilor Celor Dintai.


Eugen EVU
Hunedoara, august 2007
Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de

sâmbătă, 27 martie 2010

Monumentul triumfal al regelui Burebista - la Adamclisi

Studiul de fata, Adamclisi - Monumentul Triumfal al Regelui Burebista, are menirea sa scoata la iveala unele greseli din trecut si sa elaboreze interpretari noi, care sa contribuie, pe de o parte, la indreptarea acelor greseli, ce dainuie de mult timp si in al doilea rând, sa puna in adevarata sa lumina cultura ai vrednicia poporului dac, al carui urmas direct este poporul român. Rezultatul cercetarilor a fost surprinzator. In loc de asemanari si similitudini cu alte monumente romane contemporane, am constatat deosebiri esentiale, pe baza carora am elaborat interpretari noi, ce par mai apropiate de adevar, fiind sprijinite pe dovezi certe si evidente. Concluziile cercetarilor noastre arata ca Monumentul de la Adamclisi nu este trofeul lui Traian, ca scenele de pe metope nu reprezinta luptele romanilor cu dacii din iarna anului 101-102 din Dobrogea, ci luptele dacilor cu o armata de invazie venita din Orientul Apropiat, lupta ce a avut loc intr-un sezon cald de vara. Descifrarea tainelor acestui monument necesita cunostinte aprofundate in domeniul culturii spirituale a popoarelor antice, deoarece pe Monumentul de la Adamclisi se afla simboluri ce reprezinta taine ceresti, cunoscute in antichitate numai de initiatii marilor temple.
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.
Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.
Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica
Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit. Pe metopa 8 sunt reprezentate in prim plan trei oi care merg spre dreapta, iar in planul doi, doi tapi, stând pe picioarele dinapoi, care se infrunta. Ce ne poate spune acest tablou? In conceptia popoarelor vechi, turma de oi simbolizeaza poporul, iar tapii ce se infrunta sunt fortele care cauta sa stapâneasca poporul: In acest caz metopa 8 constituie o dovada certa ca Monumentul este o constructie dacica. In ipoteza contrarie ca ar fi o constructie romana, metopa 8 cu simbolul sau n-ar mai avea nici un rost si ea ar fi trebuit, in mod logic, sa lipseasca din compozitia Monumentului. Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie, ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.
Scena de pe metopa 48 nu reprezinta un barbar si o barbara dupa cum a vazut Gr. Tocilescu, ci este un invadator care a rapit o femeie daca, pe care o duce dupa sine, tinând-o strâns de mâna. Daca privim mai atent figura femeii dace, constatam ca ea are o atitudine protestatara, indicând silirea vointei ei. Monumentul triumfal al regelui Burebista Corelarea datelor istorice cu constatarile facute asupra sculpturilor Monumentului, ne-a calauzit sa elaboram o noua interpretare si anume ca Monumentul de la Adamclisi este statuia regelui Burebista. In viziunea concluziilor stabilite in capitolele precedente, am ajuns la convingerea ca Monumentul de la Adamclisi a fost construit din porunca regelui Burebista, in urma victoriei repurtata impotriva unei mari armate de invazie venita din Orientul Apropiat. Invadatorii se pare ca au venit pe apa si ar fi debarcat in Dobrogea in regiunea porturilor Callatis si Sardes, actualmente Mangalia- Neptun-Costinesti.
De aici s-ar fi indreptat catre localitatea Sucidava, situata pe malul dobrogean al Dunarii, capitala unei uniuni tribale locale, cunoscuta ca resedinia a regelui Roles, ce domnea inainte de ocupatia romana. Armata dacilor a intâmpinat armata de invazie cam la doua treimi din drumul ce porneste de la Callatis spre Sucidava, la locul care se numeste astazi Adamclisi. Dupa toate probabilitatile, locul acesta a fost ales si impus de catre daci ca teatru al bataliei cu invadatorii, fiindca in acest loc se afla apa de baut, colinele invecinate par sa fi fost acoperite cu paduri de stejar, dupa cum se vede pe metopele 31 si 32 unde armata dacilor s-ar fi putut adaposti fara a fi vazuta de invadatori, iar locul din vale, strâmtat de paduri, nu permitea armatei invadatoare nici o desfasurare a fortelor sale si nici manevre tactice. Comandantii cazuti prizonieri, legati cu mâinile la spate de câte un copac impodobesc crenelurile Monumentului, iar pe conducatorul expeditiei l-a asezat la picioarele statuii regelui Burebista, de asemenea legat cu mâinile la spate, impreuna cu cele doua femei care-l insoteau in expeditia din Dacia.
Femeile n-au mâinile legate, ele au fost asezate pe soclul statuii cu mâinile libere, lânga stapânul lor captiv, dacii aratând si de data aceasta marea intelepciune umana. Capturarea intregii armate de invazie impreuna cu conducatorul ei nu este ceva exagerat. Ea aminteste de o alta intâmplare similara din sec. IV i.H., când Lisimah, regele Macedoniei, a pornit in fruntea unei armate de peste 100.000 oameni sa cucereasca Dacia si cum a patruns pe teritoriul Daciei, a cazut prizonier cu toata armata sa in mâinile dacilor. Dupa cultul mortilor la daci, trupurile celor cazuti in batalie, autohtoni si dusmani, au fost adunate si incinerate pe un mare rug, anume facut pe vârful unei coline dominate din apropierea locului in care s-a desfasurat batalia. Peste rugul cu cenusa luptatorilor s-a cladit marele Monument ce aminteste de tumulurile preistorice pelasgo-tracice. Sculpturile contin numeroase detalii specifice timpului in care a fost construit. Fiecare detaliu contine in sine un model determinat ai caracteristic. Intreaga decoratiune face parte dintr-un plan bine definit si cu intentia vadita de a transmite posteritatii documente de mare insemnatate din viata poporului dac.
Tipologia bazata pe putinele elemente publicate nu se poate aplica la Monumentul de la Adamclisi, pe motiv ca acesta este un exemplar unic in lume. El prezinta multe elemente originale necunoscute si necuprinse in materialele publicate. Daca vrem sa cunoastem evolutia unei idei in arta este necesar ca in toate cazurile sa se ia ca temen de referinta tipul cel mai vechi. Pentru acest aspect specific, Monumentul de la Adamclisi ne intereseaza in primul rând ca document istoric si etnografic si numai in al doilea rând ca opera de arta.

Oghina Virgiliu
*Preluat de pe http://www.enciclopedia-dacica.ro

joi, 25 martie 2010

Despre cetăţile de sub cetăţi

Despre Castelul Corvinilor există biblioteci, atat in ţară, cat şi in Austria, Ungaria şi una chiar cu numele „Corviniana” , la Bratislava, pare-se şi la Praga, aşadar in arealul vast al fostului Imperiu. Denumirea de „Corvineştilor” a fost pană recent menţinută şi unii incă o susţin in mod eronat: Ioan (Johannes cum il aflăm in documente şi chiar pe sarcofagul de piatră) a fost Corvin, ci nu Corvinescu, spre a fi justificat pluralul şi sufixul „escu”. Recent, hunedorenii au sărbătorit 550 de ani de la moartea marelui strateg supranumit la Vatican „Atletul lui Christos”, deoarece el a fost un ultim gardian al intregii Europe creştine contra invaziilor şi expansiunii otomane. Despre el a scris cărturarul veneţian ce i-a fost cancelar şi istoric, Ioan de Capistrano, memorabilul epitaf (Corvinul a murit de ciumă): „S-a stins lumina lumii !”
Sintagma rezistă şi azi ca o cutremurătoare definiţie a unui om genial dintre cei ce influenţează istoria. Disputele interminabile privind obarşia sa, religia şi altele, au fost şi incă răbufnesc, fără a avea in fond o relevanţă alta decat cea a extremelor deviant naţionaliste, atat la unguri, cat şi la romani. Ioan de Hunedoara, cel invocat şi de Imnul Naţional (Corvine) a fost din stirpe munteană şi innobilarea ce avea să ii fie pecete al unui destin asumat faţă de pămantenii epocii sale şi istorie, a fost in practica zilei o atestare de merite pentru vitejia sa şi a armatelor de ţărani instruiţi a lupta cavalereşte. Castelul primit şi apoi alte domenii, toate sunt păstrate şi incontestabile. Existenţa unei străvechi fortificaţii pe amplasamentul actual al Castelului de pe stancile de granit, incă din secolul XIV, castrul regal elipsoid şi cu o aripă de nord ca turn de refugiu zidit şi acesta in piatra dură la ieşirea din valea rauşorului Zlaşti, dinspre Munţii Poiana Ruscă. Atunci castrul era posesiunea familiei de Anjou, apoi a fost donată ca merit princiar lui Johanes (anno Domini 1409). Donaţia din vremea cneazului Voicu consta in Cetatea şi domeniul Hunedoarei. Oferta a fost a regelui Sigismund de Luxembourg.
Recente fotografieri dar si vechi imagini de arhivă luate in amonte pe Cerna, pe dealul numit Sanpetru, relevă insă conturul unei Cetăţi mult mai vechi care aşteaptă a fi cercetată arheologic. Părerea noastră este că de această Cetate străveche coborand cronologic pană la Daci, vorbeşte legenda pe care o voi reda mai jos, cea versificată, adică menită a fi invăţată şi ţinută minte prin invăţare, după datinele imemoriale ale culturii arhaice pămantene. Inainte de a cita legenda (există şi altele in formă epică), amintesc că după 2003 in stanca dură a aceluiaşi deal, sub fosta cetate - sau castru arhaic - arheologii clujeni şi hunedoreni au descoperit un senzaţional mormant comun la mică adancime pe pat de granit, care conţinea un grup de schelete de copii şi obiecte ce atestau anul 104-5, după monedele cu funcţie de „ort” alăturate altor obiecte de cult in obiceiul inceputului de mileniu unu. Incă nu se ştie ce rost a avut inmormantarea acestor copii, dacă nu cumva a fost vorba de o incinerare rituală, o jertfă in noimele divinaţiilor antecreştine, un sacrificiu obişnuit la Popoarele Soarelui. Există analogii intre vechile culturi de pe planetă, in acest sens. In fond, nu departe de acest deal cu cetate, există Soarele de Andezit, la Grădiştea Muncelului (Muntele mic) adică la Sarmzeigetussa Dacica Regia, cetatea de domnie a ultimilor regi Daci. Soarele de Andezit este practic un Altar cu rigole destinate scurgerii sangelui ca bunăoară la azteci ori incaşi. Conturul unei arhaice cetăţi seamănă cu cel de la Cetatea de Colţ sub Retezat peste dealuri şi legenda Cetăţii mai jos reprodusă de mine, amplasează mult mai devreme existenţa ei . Cum ştim, unor astfel de intemeieri - creaţii intru memorare sunt atribuite unor Uriaşi (extrem de frecvente in zona largă Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Alba, Pădurenime, Deva, Zărand, etc) - sunt invocate forţe - fiinţe supranaturale - dar şi zane (unii cred zeiţe). Frecvenţa mare a acestor coduri mitologice inclusiv Munţilor Sacri Kogaion ş.a. este de reanalizat şi decriptat ca fiind un fascinant, patrimonial rezervor al Memoriei colective ancestrale. Las savoarea lecturii micii legende de intemeiere, precizand că in mare, matricea eposului este similară şi cand, bunăoară, o regăsim in uimitorul Deal Surpat al Uroiului - Huroiul ?) ce străjuie larga panoramă a Văii Mureşului nu departe de Simeria. Am urcat alpinisitc in pantă Uroiul. Ajuns pe platforma lui, am avut perspectiva indicibil de frumoasă a celor două văi raurene, a estuarului Streiului (Sargeţiei?) la intrarea in Mureş, in amonte, Cetatea Devei) cu aceleaşi atribute ale intemeierii de către zane sau uriaşi, cum de altfel şi Uroiul (vocabula UR amintind de Uriel ! unul dintre ingerii căzuţi din Apocrifa lui biblicului Enoş Antedeluvianul !)

Dar iată că şi Muntele Retezat ar fi fost intemeiat tot de straniile fiinţe troienite in ceramica Mitului, Legendei, Memoriei ancestrale a neamurilor - din Neam. Exaltarea de gen superb Densuşeniană, desigur, nu mai este prudentă şi nici măcar Poezia nu se mai aventurează in ceea ce am numit metaforic memorie freatică.

Iată legenda cu vag sunet mioritic magic. (O redăm cf. I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, 1013), dar şi altor surse apropiate nouă). Atenţie la modalitatea de a porni naraţia, amintind de Enuma Eliş ( atunci cand), modalitate a manticii, divinaţiilor babiloniene sumeriene. E cert că legenda nu se referă la actualul Castel Fort - Cetate Hunedoreană, ci la una din illo tempore, de la intemeiere.)

Spun că zane trei de-odată
Trei cetăţi au rădicat,
Una-n Hunead, ceelaltă
La Grădişte in deal inalt,
Alta Orlea p-un deal mare.
Cand odată se-ntalniră
De cetăţi s-au intrebat,
Ceste două sus săriră
Şi mirare-au cuvantat:
Nostrele cetăţi pe mane
Ori ajute, ori n-ajute
Domnul* gata le vom pune
Hunedoara spune iute :
Şi io peste-o săptămană
De-mi ajută Dumnezău*
Şi-mi va fi cu indemană
Voi fini* tot lucru meu
Oacă dar c-a ei cetate
Bună fu şi azi se vede
Dar czut-ai celelalte
Stand zidiri cu iarbă verde.
Două zane intra-ace-oară
Fier cumplit* a ridicară
Iute după Hunedoară
invartind il aruncară
Către munţi (care) fugise
De mania celor două
Şi la ţară mai sosise.(?)
Fierul muntele in două
L-au lovit şi l-au tăiat,
Daice* muntele şi nouă)
de aice, de unde numele de)
Se numeşte Retezat.

Index:
*Domnul , Dumnezeul, Domnul Zeilor, poate Zalmoxes, Zeul Moş, nume ce ulterior a fost sincretizat?
*Ţăranii din zonă au o vorbă veche de juruinţă- legamant de credibilitate,etc : Zău in Dumnedzău!
*Voi fini evident un latinism incipient, ulterior inlocuit cu un substitut ca multele ce abundă după retragerea romană şi invaziile panslaviste recte a le religiei celei de a doua creştinări a romanilor , via slavonica, vezi Victor Kernbach, Universul mitic al romanilor, ed. Luchman) acest slavism fiind curent şi azi in Romania: a sfarşi, săvarşi, savarşi, verbul terminării, al Fini- tudinii). Că legenda recuperează latinismul ante-slavon, se explică prin cei ce scriau incă in latină, respingand ulterioarea instrăinare prin elementele alogeniei panslavice via ortodoxism.
* Fier cumplit- evident un buzdugan uriaş aruncat de zane, dar e tulburător să apară Fierul aici unde există dovezi ale făuririi Fierului de peste 2000 de ani, preluate şi de romanii temporari, incă din vremea dacilor, meşteşug adus probabil de Celţi ?. (vezi şi Aparatul lui Uriel, de Khnigt şi Lomas; Legende urieşeşti, etc. sau termeni ca siderurgie preluat deopotrivă din astrofizică, siderit, fier căzut din cer; dar şi bizarul etimon urgie!!!
*de aice, de unde numele de) ibidem.

Eugen Evu
Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de

marți, 23 martie 2010

Despre soarta cărţilor în antichitate: scrierile pierdute cu privire la daci - “Cazul Alexandru Papadopol-Callimah “

Între numeroasele contribuţii de valoare publicate în revista „Columna lui Traian” păstorită de către B.P. Hasdeu, se află şi un amplu studiu al istoricului Al. Papadopol Calimah cu privire la scrierile antice astăzi pierdute ce se refereau la strămoşii noştri, intitulat Despre scrierile vechi pierdute atingătoare de Dacia şi publicat în 19 părţi, între 1872 si 1876.
Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.
Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi pierit astfel, din ignoranţă, din accident, din voia soartei, dar cine ştie dacă unele nu au fost distruse chiar cu intenţie, de mână rea, din interese ce cu greu putem intui. Mai putem spera totuşi că unele dintre titlurile enumerate de către Al. Papadopol Calimah au scăpat, aşteptând ca într-o zi să fie aduse la lumină din catacombele Bibliotecii Vaticanului sau din alte locuri tăinuite.
Aici punem sfârşit cercetărilor noastre despre scririle vechi pierdute atingătoare de Dacia, cărora „Columna lui Traian” le-a acordat un loc ospetos în curs de mai mulţi ani, începând de la 1872. Lucrarea aceasta este necompletă, cu cât ea este o lucrare trebuind mijloace de care noi n-am putut dispune. Câmpia producţiunilor antichităţii este întinsă şi hotarele ei sunt depărtate… Noi am făcut numai un pas; am dorit să dăm altora o îndemnare: „Sur la route où le temps m’arrête, je montre de la main aux jeunes voyageurs les pierre que j’avais entassées, le sol et le site où je voulais bâtir mon édifice…”2
Încheiem studiul nostru cu câteva rânduri relative la istoria distrugerii autorilor vechi.
Pierderea a o mulţime de autori, o datorim mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiunilor prin care scrierile lor au trecut în diferite epoci:
Habent sua fata libelli…3
După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar regele Babilonului a distrus la 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că trebile omenirii trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu persoanele lor, şi numai după ideile lor…
Împăratul Chinei Chi-hoang-Ti (213 î.Hr.) fundase renumita bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului numită Brucchium. După Josephus Flavius, această bibliotecă se mări mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care aduna cărţi din toată lumea. Ea cuprindea la început 200 000 de volume.4 În urmă, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700 000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400 000 erau la Brucchium, iar 300 000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum).5 Când Caesar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă o dată cu distrugerea templului lui Serapis, sub Teodosiu.
Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 î.Hr.) a fost despreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi literatură. Din miile de manuscrise, găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 volume ale lui Mago, care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului, şi din ordinul său, traduse latineşte. Cassius Dio de la Utica le-a tradus apoi greceşte.6
Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Commodus.
Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii au ars pe piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor, şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi!”.7
La 390 d.Hr., patriarhul Alexandriei Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această turburare, templul lui Serapis a ars cu imensa bibliotecă ce conţinea.8
Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despuierile Răsăritului şi ale Apusului, a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476, sub Basiliscos, a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120 000 de volume rare. Biblioteca împăratului Constantius, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300 000 de manuscrise. Toate acestea au pierit.9
Sfântul Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor; între altele pe Titus Livius.10
Sfântul Gregorie luminătorul Armeniei arde la 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.11
Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul Roman, au distrus nenumărate biblioteci.
La 640, arabii calcă Alexandria şi ard biblioteca ei. În curs de patru luni, băile oraşului ardeau mereu la cărţi.12
Când musulmanii au cucerit provinciile perse, mai multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia; însă răspunsul lui Omar a fost scurt: aruncă-le în apă! şi astfel ele pieriră.13 Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea spre fondarea acestor biblioteci.14
În zilele împăratului bizantin Leon III, biblioteca arsă sub Basiliscos se înlocuise în parte cu 360 000 de volume, culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să-şi răzbune pe aceşti profesori, care persistau de a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materii combustibile şi-i dădu foc!15
În secolele IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vitalius, istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii – zice el – care au distrus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănăstiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpaseră prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada, care cad prin fluvii, urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.16
Biblioteca califilor Egiptului, la Cairo, cuprindea 1200 de exemplare ale Istoriei Universale a lui Tabary sau Abdul-Djafar-Mohammed-ebn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Hr., şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 de volume!… Dar la 1073 turcii revoltându-se, în zilele califului Mostanser-Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.17
Califul Al-Mamun (813 d.Hr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, ne mai găsindu-le trebuitoare arabilor.18
Biblioteca de la Tripoli în Siria, mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie. Sub cazii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit, şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o Academie, unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau cu grămada oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli căzu sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, conte de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia, şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc, şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui Dumenzeu…!19
Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Boemia.20 Moldova lui Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religioşi; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum in tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Mathias rex relegarat, appellationem accepisse.”21 Acest secol s-a mai însemnat prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în curs de aproape 50 de ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile care mai rămăsese; dar nu de tot.
Regele Ungariei Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheluieli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astăzi, după mărturia eruditului I.Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţiune de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi devastă această bibliotecă.22
La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi, câte scăpară de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aicea din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600 un incendiu înfricoşat preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Mai înainte, la 1440, arsese încă biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.
La 1549 Eduard IV condamnă prin decret şi arde cărţi pe piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de Oxford, care era una din cele mai bogate în Europa.
În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienţa (1649), biblioteca din Escurial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou din Belgia*, şi biblioteca de la mănăstirea sfântului Anton din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul din 1666.
Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) prescurtează pe Verrius Flaccus şi se prescurtează şi el de Paul Daiconul; Iustin pe Trogus Pompeius; Iordanes pe Cassiodor; Hermolaus pe Ştefan din Bizanţ; Xifilin pe Dio Cassius; şi astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi de a copia imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţa sau chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel originalele se împuţinau şi pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (an. 976), un abreviator necunoscut a sluţit pe Strabo, prescurtând geografia sa sub titlul stupid Chrestomaţia straboniană (χρηστομάθειαι εκ των Στράβωνος Γεωγραφικων), parcă Strabo întreg nu mai era trebuitor!24 Pe la începutul secolului X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat a se face 54 de volume de extrase: prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut de a nu se mai copia originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extrasele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia prin legi copişti dintre persoane erudite spre a copia necontenit cărţile câte începeau a se uza.25 Sunase ceasul cel rău al Bizanţului! Nu mai erau în acea ţară nici Belisari: ţara îi chiorâse spre recunoştinţă!… Nici împăraţi alde Aurelian „mâna pe sabie”, nici Iustiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filozofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept.26 Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului, - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor.27 Mihail III (an. 842) face o pace ruşinoasă cu califul Adallah-al-Mamun, şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci şi latini din bibliotecile constantinopolitane.28 Trecuse acei timpi de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii.29 Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţiunea şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape…” Pierise cu încetul şi timpii, când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Monahii moderni n-aveau altă grijă decât a le distruge!… 30 „Il y a eu un moment où l’ignorance fut ordonnée comme une devoir, puisque le Pape Gregoire I réprimanda sévèrement les évêques qui enseignaient la grammaire et communiquaient à leurs élèves des manuscrites profanes; c’est était, disait le pontife, célébrer de la même bouche Jupiter et Christ. Non seulement il interdit ces lectures, mais il ordonna la destruction des ouvrages et monuments païens“.31 Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice.32 Ei se ocupau de ceremonialul palatului şi al patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, grămădeau mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări… iar turcii veneau, şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul, şi totul devenise băcănie şi trafic…33. „Fericiţii împăraţii bizantini – zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – cătau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la răsărit, pe sciţii de la nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la apus”…34 Când în secolul IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopole, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine; ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopole. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile patriarhului Fotie, contemporan, pronunţate de pe amvonul patriarhiei la această ocazie.35
Unde se putea da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Vistieria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul palatului se urca în 1185 sub Isaac Angel Comnenul la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an!… Personalul funcţionarilor palatului ajungea la numărul de 20.000 trântori, între care vedem şi pe λασσανοφόρους ai Maiestăţilor lor imperiale, adică pe porteurs de la chaise perceé.36 Împăraţii şi patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. Timpul domniei lui Comnenul şi-a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea patriarhilor Cerularius şi Ioan Aprino, abia au ajuns spre a se hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică ca patriarhii să aibă drept de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai ca şi împăraţii (καταμαργαριτωμένα τσαγγία).37 Trecură abia 100 ani de la această luptă naţională despre cizme… Şi patriarhii cei plini de trufie veneau în genunchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi…38
De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi, căci erau şi cheltuieli sufleteşti de reglat: ei păcătuiau; prin urmare, trebuiau să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor lor. Vasile Macedoneanul asasinează pe predecesorul său Mihail, şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele arhanghelului Mihail.39 Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium, şi spre a găsi un pretext de a vizita aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Manganii (Мονή των Мαγγάνων), cu care a sleit vistieria în curs de mai mulţi ani.40 Împăraţi şi supuşi, uitaseră chiar limba lor; ei nu mai scriau, nu mai vorbeau corect nici latineşte, nici greceşte. Citiţi decretele şi autorii bizantini, pe Ptohodromos, pe Tzetzes şi pe ceilalţi.41 Am zis împăraţi şi supuşi, căci astfel este experienţa secolelor. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenofon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”… 42 Istoria ne adevereşte necontenit acest adevăr.
Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi. Mulţi autori antici ne sunt cunoscuţi, găsiţi prin boltele seculare de la Athos. Dar bibliotecile de la acest munte au suferit mult de devastări. „Ainsi – zice V. Langlois – en 1820 au début de la guerre de l’indépendence Grecque, les bibliothèques de la Montagne Sainte firent les pertes les plus sensibles. Les Turcs qui tenaient garnison dans la province de Thessalonique, exigèrent que les moines de l’Athos leur livrassent, pour les besoins de la guerres, leurs manuscripts sur parchemin, qu’ils convertirent en gargousse. Il y eut alors des milliers de précieux ouvrages profanes, qui furent aneantis complètement“…43
Iată în scurt cauzele distrugerii şi pierderii autorilor vechi. Descoperirea tipografiei de nemuritorul Gutemberg la 1446 puse capăt ruinei totale de care mai erau ameninţate producţiile seculare ale spiritului omenesc. „Această artă divină (precum o numeşte luminatul cardinal Nicolae Cusanus, care a introdus, a întemeiat şi propagat, la 1450, tipografia la Roma), este gloria cea mai mare a omenirii şi, graţie ei, fructele geniului au încetat să mai fie prada viermilor şi a pieirii”.44
De atunci, putem zice cu Ovidiu:
Scripta ferunt annos…


IZVOARE PIERDUTE ŞI UITATE - Hippocrat despre regiunile dacice (fragment din vol. DESPRE SCRIERILE VECHI PERDUTE ATINGĂTOARE DE DACIA de Alexandru Papadopol-Callimah, editat de Aurora Petan)

§239. Hippocrat
Între autorii cari au scris despre Dacia şi care au vizitat-o, aflăm pe unul din bărbaţii cei mai eminenţi ai antichităţii, pe o ilustraţiune universală, pe Hippocrat, părintele şi întemeietorul medicinii.
Hippocrat, născut la insula Cos la anii 459 înainte de Crist 24 , aparţine familiei antice şi ilustre a Esculapilor (Asclepiazilor) ai cărei membri, din tată în fiu, învăţau şi practicau medicina. Omer ne citează pe doi din fiii lui Esculap 25 . Asclepiazii ţineau secretă ştiinţa medicală între membrii familiei lor. Părintele familiei Asclepiazilor fiind proclamat zeu după moartea sa, toţi urmaşii săi luară caracterul sacru de preoţi, şi localurile unde ei studiau şi practicau medicina erau ca nişte templuri.
Aceste templuri se numeau CAaklhpiveia (Esculapia. Aesculapii templa). Aceste Esculapii se zideau la locuri înalte şi sănătoase 26 , unde se observa dieta, se cultiva gimnastica, muzica, erau băi calde, şi de unde se orânduiau convalescenţilor călătorie la diferite localităţi 27 .
Toate acestea se amestecau cu oarecare rituri şi ceremonii religioase, onerocretice, descântece şi magie, cari dau un caracter mistic, preoţesc, profesiunii de medic 28 . Însuşi Hippocrat a zis: ta ;iJra ;ejovnta prhvgmata iJroi`an ajnqrwvpoisi deivknutai. bebivlois de; ouC qevmi~ pri;n hN telesqw`sin oCrgivoisin eCpisthvmh~ 29 . Iată originea spitalurilor. Preoţii medici observau aicea leacurile care foloseau la o boală, şi le înscriau pe tablete care rămâneau în păstrarea lor secretă, în templurile Esculapii: Pinavkia eCn oi{~ katagegrammevnai tutcavnousin aiJ qerapeivai 30 . Astfel erau Esculapiile de la Epidaur, Cos, Tricca, Pergam şi altele. În vecinătate cu Dacia noastră la Panticapea, colonia antică Milesiană în Crimea, care se numea şi Bosphorus (Plin. IV, 24). era un templu al lui Esculap ( CAaklhpiveion), unde unul din cei mai renumiţi preoţi medici era un oarecare numit Strat, Stravtio” 31. Se ştie că Dacia era în neîntrerupte relaţiuni, când amice, când neamice, cu Panticapea 32 . La aceste templuri se făceau donaţiuni, pentru întreţinerea lor 33 .
Hippocrat, medic, filosof şi om foarte învăţat 34 , a fost cel întâiu care a proclamat medicina ca artă, ca ştiinţă; a făcut din ea o învăţătură publică şi a smuls vălul de superstiţiuni şi de bigotism, cu care ea era înconjurată de preoţii săi 35. El a stigmatizat pe şarlatani cu preceptul său: wjfelevein h Nmh ;blavptein (commodes. aut ne quid offendas; – să foloseşti, seu să nu vatămi) 36. Aceasta făcu ca Hippocrat să fie invidiat şi prigonit de ceilalţi medici preoţi, şi când Esculapium de la Cos a ars, ei s’au încercat să răscoale poporul, spuindu i că Hippocrat i-a dat foc. După această întîmplare Hippocrat ne mai având unde găzdui pe bolnavi, a întemeiat medicina clinică, adică tratamentul bolnavilor pe la casele şi paturile lor (klivnh, klinikh;) 37 .
Hippocrat a călătorit prin multe ţări, precum însuşi el ne spune, în interesul ştiinţei, practicând medicina şi studiind. Şi a călătorit şi a practicat în Cos, Abdera, Larissa, Meliboea, Cyzic, prin toată Tesalia, prin Iliria şi Pannonia la coastele Daciei, de multe ori confundată cu aceste ţări 38, în Libia, la Delos, în toată Scythia 39, în Attica şi la Thasos.
Hippocrat a scris mult, dară scrierile sale noi nu le avem pe toate, iar pe unele nu le avem întregi 40 .
Pe noi ne interesează mult scrierea sa ce ni s’a păstrat parte din ea sub titlu: peri; a;evrwn uJdavtwn, tovpwn (despre aere, ape şi focuri), care este totodată cea mai veche scriere de geografie fizică. Acest ouvrage étonnant, cum îl califică Coray. dovedeşte călătoria lui Hippocrat prin Scythia, cum obişnuiau a numi şi pe Dacia la un loc autorii străvechi, după mărturia lui Strabo 41 şi a lui Dio Cassius, care numeşte pe Geţi eNqno” Skuqikovn 42.
Această importantă carte a lui Hippocrat ne a parvenit ciuntită şi plină de lacune. Cetind cu luare aminte această scriere, în care Hippocrat studiază influenţa aerelor, a vânturilor, apelor şi a localităţilor asupra boalelor, natura climatelor calde şi umede, recomandând medicilor să cerceteze cu multă seriozitate mai întâi localităţile şi climatologia centrurilor unde exercitează medicina, – şi observând că titlul ei era mai de mult: peri; a;evrwn, uJdavtwn, tovpwn, a;khvsewn, kai; cwrw`n că prin urmare ea conţinea mai multe materii şi descripţiuni de cât acelea câte ne păstrează astăzi, ne facem o idee deplină cât de mult ne lipseşte din această scriere 43 .
Eruditul Coray ne zice cu întristare despre aceasta: „Il semble que le temps n’a respecté la partie qui nous reste aujourd’hui de ce traité philosophique du plus grand médecin de l’antiquité, que pour nous donner des regrets sur la perte du reste” 44 .
Deci, în partea care ne a rămas din scrierea lut Hippocrat despre aere, locuri şi ape, vedem că acest mare om a vizitat Scythia, cuprinzând, poate, şi Dacia. El ne spune că Palus Meotida (Marea Azovului) desparte Asia de Europa (cap. LXXVII), ne vorbeşte despre Macrocephali (cap. LXXX), despre Sauromaţi şi ceilalţi Scythi şi despre Amazoanele femeile lor (cap. LXXXIX XC. XCL), pe care Scythi se vede că i aşează undeva în Dacia în preajma ţării de jos a Moldovei de astăzi căci îndată vine şi ne vorbeşte despre pustietatea Scythică (Skuqevwn eCrhmiVh) care se numea şi pustietatea Getică (Getw`n eCrhmiVh) şi care localitate nu este alta decât aceea cuprinsă între Borysthene (Dnepru) şi Istru (Dunăre), unde Dariu a fost atât de nenorocit 45 . Hippocrat vorbeşte despre carrele Scythilor câte cu doi sau şase boi 46 . În această parte a pustietăţii Scythice sau Getice Hippocrat ne zice că sunt râuri mari care fac ca ţara să nu fie umedă.
Iată în scurt o ochire asupra acestei scrieri a lui Hippocrat, care nu numai că nu se mai păstrează întreagă dar este chiar alterată şi întreruptă în multe locuri, cu toate încercările filologilor ca s’o îndrepte. Este destul a ceti cineva §§ 116-117 din discursul preliminar, al eruditului Coray 47 ca să vadă cu câte ciuntiri şi desordini ne a rămas mica parte din această scriere.

Aurora Peţan
*Preluat de pe www.scribd.com

joi, 18 martie 2010

PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE - construit pe vremea lui Burebista

Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii noştri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei - Noiembrie 1992).
Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!...
Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.
Deoarece "Comentariile " De Bello Dacico " ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare - un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!
Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia".
Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !
În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionăm că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

*Preluat de pe www.drobetaturnuseverin.net

vineri, 12 martie 2010

Obiceiuri şi practici dacice păstrate în cultura şi tradiţiile poporului român

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri care, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor - spiritualitatea - putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: "din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce". Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra "Venus" de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu "râuri" (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a unei civilizaţii deloc apuse.

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

Mai mult, o serie de plante - care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic - sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi "miraculoase" în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea binemeritată!

Clarisa IORDACHE
*Preluat de pe www.uer.ro

Santandrei - Sfantul Andrei - preluat de la daci

Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.

Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.


Bocetul Andreiului

La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.


Noaptea strigoilor

Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.


Aflarea ursitei

Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.


Acte de divinatie

Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.

Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.


Covasa. Bautura rituala

Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi" (Pamfile, 1914, p. 146).

Ion Ghinoiu
*Preluat de pe www.crestinortodox.ro !!!

miercuri, 10 martie 2010

DACIA SECRETĂ - ADRIAN BUCURESCU

Pentru ca cele ce urmeaza sa fie cat mai bine intelese vom face o prima precizare: geto-dacii s-au detasat de contextul celorlalte semintii printr-o performanta unica - sunt singura semintie europeana cu o neclintita continuitate in cele trei dimensiuni ale fiintei sale (spatiu, timp si spiritualitate).
Numai constienti de aceasta realitate vom putea sa imbratisam exceptionala mostenire spiritual-initiatica a “Cultului lui Zalmoxis”.
Se cuvine a face o distinctie intre perioada de inceput a “Cultului Zalmoxian” (nasterea si implinirea ca forma distinct magica) si perioada de extindere (transfer) dincolo de perimetrul formarii sale, in cuprinderea Greciei antice, unde continua sub o forma readaptata, cunoscut si comentat de majoritatea specialistilor drept “Cult al lui Apollon”. Reintarim ceea ce spuneam in capitolul - ORFEU -. Este regretabila confuzia inca acceptata de multi autori: Orfismul este un lucru aparte, ORFEU nu este Apollon, cum nici Zalmoxis nu este ORFEU.
Sa ne intoarcem deci, cu mai bine de 1300 de ani I.Hr. la vremea cand influenta bacantelor scazuse considerabil, la vremea in care pe faimosul KOGAION mai oficiau Preotii Cultului Luminii. Si daca spiritul a nazuit intotdeauna spre inaltimi, socotim ca superba salba de creste muntoase a Carpatilor a contribuit in buna masura la asezarea in acest perimetru a unei lucrari initiatice aparte, cu nimic mai prejos de marile scoli ale antichitatii.
Reamintim ca inca din vremea “Oficierilor Orfice”, prezenta celtica, cu druizii in prim plan, a lasat urme concrete in practica initiatica pe aceste meleaguri, urme care inca se mai resimteau in timpul aparitiei Zalmoxismului.
Nasterea celor doi Copii Divini
O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: “Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor…” (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): “La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa).”
Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini.
Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: “Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !”
Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.
Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).
Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.
Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: “Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata.”
Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).
Dupa moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.
Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.
Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:
“BAN AGNA INO” - “Cinci fara unu”
“OPTO PE TEB MO…” - “Opt supra doi am…”
Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:
“ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL”
(Invatatura voastra va birui si muntele)

MOARTEA SI INVIEREA
Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.
Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis.
Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.
Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.
Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: “TILLITO COUMI!”(Copila ridica-te!) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe “barbarul” ajuns vestit si respectat.
La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: “HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !”
(”Doamne, Doamne, Marire Tie !”)
Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.
Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de “SOL-DO-BOOYSENOS” sau “Domnul Patimilor”. O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: “OR-PHEOS VAKKANKOS” (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat
Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:
“Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o.”
Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:
“Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis”
Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.
Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de “traire pamanteasca”, finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.
Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la “Echinoctiul de Toamna”, putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.
Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - “Marea Cina a Vrednicilor”.
A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care “in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol…”
Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea “Cultului Orfic” in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.

INITIEREA
Initierea la geto-daci, consta ca in orice alt procedeu initiatic intr-o suita de invataturi si etape, parcurse treapta cu treapta spre stadiul de Maestru.
Dupa ce, individul care dorea cu toata fiinta sa porneasca pe drumul Initierii, era cercetat printr-o conversatie libera de chiar Zalmoxis, dupa ce verdictul era favorabil, viitorul ucenic era chemat, singur sau cu mai multi la confirmarea sa prin “Botez”. Aproape ca in “Cultul lui ORFEU”, cel ales intra dezbracat in apa, de obicei la ceasul amiezii si era insotit de asta data de 3 Magi-Preoti care-l asistau. Primul dintre ei cufunda vasul sacru in undele raului Naparis (Ialomita) si varsandu-i continutul pe crestetul novicelui rostea: “- Sa crezi cu toata fiinta in Invatatura !” Apoi al doilea repeta operatiunea rostind aceeasi fraza. Dupa ce si cel de-al treilea oficia rostind indemnul de a crede in Invatatura, novicele primea aceeasi haina aspra si lunga, apoi, insotit de cei 3 era dus in incinta perimetrului de initiere pe munte. Acolo ingenunchea in fata Altarului invocand pe Tatal Ceresc:
“Parinte fii alaturi de mine, Eu iti apartin !”
Urmau 40 de zile de purificare si rugaciune, timp in care era supravegheat de departe, fara a fi tulburat.
Dupa parcurgerea celor 40 de zile, ucenicul era purtat intr-o procesiune solemna la lumina facliilor in fata marelui preot. Aceasta a fost oarecum perioada de NASTERE si fara de ea nu era admis nimeni la etapa de cunoastere a INVATATURII.
In fata Altarului ucenicul ingenunchea si rostea in gand multumirea catre Tatal Ceresc.
Apoi Marele Preot il ridica de umeri aratandu-i pe rand cele doua picioare ucenicului: “Sa stii si sa nu uiti! Initiatul are doua picioare, altele decat lumea. Unul este insasi Invatatura, Credinta si dorinta de Cunoastere, fara de care nu poti pasi. Al doilea, Rabdarea - cea care echilibraza si face pasul bun, chiar daca el nu pare spornic.”
Din acel moment, ucenicul incepea cu adevarat patrunderea Tainelor. Invata si era indrumat de Magi-Preoti in miracolul astrelor, in metodele de decriptare a previziunilor din semne, in lumea mirifica a plantelor de leac, in taina trupului si a medicinii oculte, in priceperea de a te autocontrola.
“Lasa-ti trupul sa vorbeasca. Asculta-l si lucreaza asupra lui nu numai cu mintea ci si cu sufletul.”
Vorbele cadeau rar si ucenicul incerca sa retina totul intr-o chinuitoare lupta cu sinele.
“Sa nu uiti ca cele 7 necesitati ale trupului tau sunt: a respira, a te hrani, a bea, a te misca, a te purifica (spala, dejecta, urina), a face dragoste, a te odihni. Toate cele 7 isi cer pretuirea. De cum le vei intelege asa le vei domina sau vei sta sub ele”.
Poate cel mai greu era taramul magic, acolo unde lucrurile inca abia se ghiceau si efortul era dublu: a vedea cu vederea fizica si cea de dincolo de vedere. Dupa cei trei ani de incrancenare intre sumedenia de lucruri ce se cereau stiute urmau alte 40 de zile de post si rugaciune. La sfarsitul lor, ucenicul primea acceptul de a urma cea de-a doua etapa: CALEA MAGICA - unde lucrurile se schimbau cu totul. Mai intai era lasat un an prin lume sa-si consolideze cunostintele, sa le aplice unde era chemat s-o faca si mai ales sa se puna de acord cu sine. Urmarit, de multe ori dublat de ochiul atent al Magiior-Preoti, initiatul era reprimit la “Solstitiul de Toamna”, pentru prima oara, alaturi de magi la CINA ALESILOR.
Apoi din nou ingenunchea in fata Altarului ascultand rostirea Marelui Preot:
“Viata este Lumina, iar lumina este vesnica ! De cate ori vei uita aceasta, intunericul te va impresura…”
Pornit pe ultima etapa, initiatul era acomodat treptat cu tainele geometriei sacre, cu taina puterii nascatoare de lumina. Conturul Pentagramei ajungea in ultimul an sa-i fie lacas si spatiu de veghe. Practicile de autocontrol acolo se desfasurau si tot acolo apareau revelatiile.
“Nu uita - LUMINA Pentagramei magice este IUBIREA! Dar ca s-o faci luminoasa, trebuie sa ajungi la esenta Pentagramei - IERTAREA !”
Lucrurile pana nu demult involburate se asezau cu incetul in “Ordinea Sacra” dictata de puterea CREDINTEI. “Poti invinge predestinarea numai armonizandu-te cu propriul tau destin”
Invatatura lua sfarsit cu putin inainte de ultima incercare. Acum putea realiza cat de iute au zburat cei 3 ani si cat de uriasa era zestrea pe care o primise in timpul curgerii lor.
Gatit sufleteste si trupeste initiatul era condus din nou cu alai, trecut pe sub bolta de lumina, sub care valvataile inimii erau asemeni zecilor de faclii aprinse.
Urma finala purificare. Cu pasi siguri se apropia si fara sa ezite traversa dansul fascinant si ametitor al flacarilor ce se prelingeau din gurile tainice ale grotei subterane.
In mijlocul dogorii se oprea o clipa surazand.
“Neatins esti de flacari, in mijlocul primejdiei! Zambeste si crede…”
Vocea rasuna in urechi pana dincolo de iadul flacarilor si ingenunchea in fata Altarului. Pentru prima oara vedea de aproape pe cei trei mari Magi-Preoti socotiti Maestrii desavarsiti: Maestru TRADITIEI, Maestrul JERTFEI si Maestrul LUMINII - adunati laolalta pentru a-l recunoaste pe el Mag si initiat in taina de veacuri a maritului Zalmoxis.
Haina lunga, de lana alba, ii confera o stralucire palida pe langa stralucirea ochilor, aproape de neinfruntat.


DACIA SECRETĂ - fragment

Despre culmea atinsă de geto-daci, la care urmaşii lor nu au mai ajuns niciodată în istorie, scrie Iordanes, în Getica: „Singurul gând al geţilor era să ducă la „îndeplinire, pe orice cale, ceea ce îi învăţa folositor sfătuitorul lui Deceneu (…) Iar el, observând înclinarea lor de a-1 asculta în toate, şi că ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale Zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita Lunii şi cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Puteam vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită”(…) Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi, pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi, şi le-a dat numele de pileaţi (…); restul poporului a dat ordin să se numească capillati” (XI, 69-72).

Preluat de pe www.basarabialiterara.com

luni, 8 martie 2010

Femeile dacilor

Poporul dac nu a fost constituit numai din acei bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor, ci şi din cealaltă jumătate, cea feminină, pe a cărei răbdare şi dăruire şi-au bazat succesele cei prea adeseori plecaţi la război.
Dacă pentru vitejii daci istoriografia antică a fost zgârcită în a oferi detalii, pentru femeile lor aceeaşi literatură a fost de-a dreptul vitregă, tot ceea ce ştim limitându-se la câteva nume şi informaţii răzleţe. Cu toate acestea, nici în societatea geto-dacică rolul femeii nu a putut fi unul minor, după cum probează descoperirile arheologice şi reprezentările figurate ajunse până la noi, în special cele realizate la comanda învingătorilor (Tropaeum Traiani, Columna lui Traian).
Şi în scrisul istoric contemporan poziţia femeii în societatea daco-getică este încă una marginală. Deşi mulţi istorici s-au simţit tentaţi să scrie despre femei, un studiu monografic detaliat dedicat lor este încă greu de realizat. Tentative lăudabile sunt textele semnate de Florea Bobu Florescu [1], Lucia Marinescu [2] şi Ion Horaţiu Crişan [3]. Referiri semnificative la subiect au fost făcute mai ales cu prilejul publicării descoperirilor importante de obiecte de podoabă sau de cult asociabile feminităţii.
Prezenta abordare, beneficiind de pe urma tuturor acestor contribuţii, dar neputându-şi asocia nici pretenţia unei investigaţii exhaustive şi nici pe cea a unei interpretări originale, îşi propune cumularea unui spectru cât mai larg de informaţii, astfel încât universul feminin al Daciei să apară cât mai detaliat conturat, iar portretul femeii vizibil din cât mai multe unghiuri.

Ipostaze fizice.
Columna ne înfăţişează ipostaze feminine zvelte, dar cu expresii aspre şi mândre, cu o fineţe incontestabilă a trăsăturilor, cu faţa ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele şi lăsând libere urechile, strâns legat într-un coc bogat la ceafă şi acoperit cu o năframă [4]. La fel sunt pieptănate femeile reprezentate pe monumentul de la Adamclisi [5], iar piesele de toreutică cu reprezentări feminine sugerează uneori o coafură similară [6].
Un alt gen de pieptănătură este cea cu cărare pe mijloc şi părul împletit sau doar răsucit în două cosiţe [7], care în unele cazuri par să pornească din vârful capului. Această coafură neobişnuită, atestată pe obiecte cu destinaţie cultică [8], e posibil să fi fost un apanaj al personajelor feminine din panteonul geto-dac. De asemenea, coroborând interpretarea în acest mod a coafurii [9] cu anumite practici încă în uz în mediul rural transilvănean care asociază cosiţele cu virginitea, personajele reprezentate pe respectivele obiecte ne apar în ipostaza de zeiţe fecioare, respectiv acolite ale unei astfel de divinităţi, la rândul lor fecioare.
Aceste portrete pot fi, cel puţin teoretic, “colorate”, prin apelul la sursele literare antice care vorbesc despre anumite caracteristici rasiale ale populaţiei nord-dunărene: părul blond-roşcat, rareori negru, pielea de culoare deschisă şi ochii albaştri, prin aceste însuşiri fizice daco-geţii putând fi integraţi în aceeaşi categorie rasială cu vecinii lor illiri, celţi, germanici şi sciţi [10]. Cercetările osteologice completează şi nuanţează această imagine oarecum idealizată a înfăţişării fizice a geto-dacilor, vorbind despre o varietate de tipuri antropologice [11]. Aceste informaţii noi nu scad însă cu nimic din graţia şi eleganţa modelelor feminine care i-au inspirat pe artiştii antici, rămânând astfel imortalizate în piatră.

Vestimentaţia şi podoabele.
Conform reprezentărilor şi informaţiilor păstrate, putem aprecia ca îmbrăcămintea femeilor din Dacia era compusă din cămăşi asemănătoare iilor de azi, încreţite la gât, cu mâneci lungi şi largi sau cu mâneci scurte, fuste până în pământ, peste care, uneori, se purta o mantie amplu drapată. Când nu erau desculţe, în picioare purtau opinci sau călţuni. Capul şi-l acopereau cu o basma, iar pe vreme rea posibil foloseau o glugă [12]. Este impresionantă asemănarea care se poate observa între aceste piese de vestimentaţie şi cele purtate încă în zilele noastre în anumite zone ale ţării. Spre exemplu, fusta pe care o poartă femeile reprezentate pe metopele XLIX şi L ale monumentului de la Adamclisi a fost interpretată de etnografi ca o variantă a fotei cu capetele petrecute [13]; la fel s-au pronunţat specialiştii şi despre piesa similară din ţinuta vestimentară a celor două personaje feminine de pe plăcuţele de argint de la Letniţa, una dintre ele, cea reprezentată cu o oglindă şi un şarpe cu trei capete, purtând şi o cămaşă în formă de ie [14]. Această ultimă piesă de vestimentaţie amintită este mai mult decât evidentă pe falera de la Galiče, inclusiv în ceea ce priveşte cusăturile care împodobesc umerii şi pieptul [15]. Brâul şi catrinţa sunt şi ele prezente în analogiile făcute între îmbrăcămintea femeilor dace şi costumul popular românesc [16].
Cercetările arheologice ne fac cunoscute astăzi o varietate considerabilă de obiecte de podoabă [17]. Discutate în ansamblu, este foarte dificil de delimitat o categorie care să fie asociabilă exclusiv feminităţii, atât colanele, lanţurile, torquesurile [18], brăţările, verigile, falerele, fibulele, inelele cât şi pandantivele şi chiar cerceii putând fi, în fapt, în uzul ambelor sexe. Impasul este parţial amortizat de aceleaşi reprezentări artistice figurative deja amintite. Imaginea feminină de pe falera de la Galiče are la gât mai multe colane [19]; chipul de pe medalionul de lut ars descoperit la Sarmizegetusa este împodobit cu o diademă; în celebra sa reprezentare în bronz descoperită la Piatra Roşie, Bendis are fruntea încinsă cu o bentiţă; figurile feminine de pe falerele de la Lupu poartă o podoabă stranie, ce pare alcătuită dintr-un şir de falere, iar una dintre ele poartă ceva similar şi în jurul capului [20]. Indiferent cum ar fi oricare dintre aceste personaje interpretate – ca zeiţe, acolite sau doar preotese –, podoabele în sine rămân asociabile fiecăreia dintre ele, nu doar ca un atribut al sacrului, ci mai ales ca unul al feminităţii.
O „podoabă” şi mai puţin obişnuită este tatuajul. În societatea tracică se pare că tatuarea a fost la început o practică de înfrumuseţare a femeilor. Clearh din Soloi, discipol al lui Aristotel, povesteşte o scenă care pare să se fi petrecut în secolele V-IV a. Chr.: într-un context neexplicitat, un grup de femei “tracice”, foarte probabil ajunse captive, au fost tatuate de vecinele lor scite; ulterior ele au îmbogăţit însemnele respective, modificându-le în desene, transformând astfel semnificaţia iniţială, de batjocură, într-o “podoabă” [21] care va deveni sinonimă cu descendenţa nobiliară şi chiar un etalon al nobleţei, după afirmaţia unui alt autor contemporan, Dion Chrysostomos, care ştie despre femeile din Tracia că, “cu cât au mai multe semne şi mai variate, cu atât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă” [22]. Şi alţi autori antici vorbesc despre practicarea tatuajului în lumea geto-dacilor, folosindu-se ace înroşite în foc, înmuiate în diverşi coloranţi [23].
În ciuda acestor metode „barbare” de înfrumuseţare, e puţin probabil că femeile din Dacia vor fi stârnit mai puţin interesul romanilor, după cucerire. Un indiciu cel puţin, dacă nu chiar o certitudine, este faptul că artiştii care au înfrumuseţat Roma cu monumentele menite să facă nemuritoare faima de cuceritor al Daciei a împăratului Traian nu au fost impresionaţi doar de calităţile bărbaţilor, ci şi de trăsăturile femeilor dace.

Îndeletniciri.
Ipostaze ale cotidianului pot fi descifrate cu ajutorul scenelor de pe Columnă şi de pe metopele monumentului de la Adamclisi, unde femeia din acest spaţiu este înfăţişată într-o duioasă ipostază maternă, ducând în braţe un sugar şi ţinându-i de mână pe copiii mai mari sau purtând copilul într-o copaie pe cap.
Conform acestor reprezentări, atribuţiile femeilor dace se concentrau în jurul locuinţei familiei dar şi în cadrul muncilor agricole.
Centrul acestui univers a fost cu siguranţă vatra, cuvânt arhaic al cărui înţeles primordial a rămas la fel de puternic şi de plin de semnificaţii până astăzi [24], însăşi păstrarea sa datorându-se cu probabilitate femeii şi ocupaţiilor sale specifice. Vestigiile arheologice sugerează posibilitatea ca întreţinerea şi manevrarea focului, în scopuri casnice şi magico-religioase să fi fost un apanaj exclusiv al femeii în societatea dacică. La fel trebuie privită şi prepararea hranei care, în anumite circumstanţe, a putut fi considerată parte a unui ritual social complex [25]. Informaţii preţioase despre această îndeletnicire ne oferă tot descoperirile arheologice. Conform acestora, bucătăria geto-dacică pare să fi fost simplă, sobră, dar bine armonizată nutritiv, oferind toate elementele necesare organismului uman [26]. Într-un posibil reţetar ar fi intrat, pe lângă pâine, diferite terciuri preparate din cereale (grâu, mei, secară, orz, ovăz) în combinaţie sau nu cu alte alimente (laptele, brânza, mierea, ouăle, spanacul, loboda, lintea şi mazărea); alte fierturi de legume (năut, bob, linte, mazăre, măzăriche) sau diverse plante de sezon (măcriş, ştevie, spanac, lobodă, ciuperci, morcovi) însoţeau preparatele din carne, fiartă sau prăjită, de vită, oaie, porc, cal, pasăre, peşte, vânat şi, sporadic, chiar de câine, condimentate cu usturoi, muştar, oţet şi, bineînţeles, nelipsita sare [27]. Fructele, mierea, lactatele [28], vinul [29], berea [30] şi posibil şi alte băuturi (miedul, braga, borşul) completau meniul dacilor.
Unele alimente au fost servite şi în stare crudă şi, cu siguranţă, secretele conservării nu au fost cu totul străine femeilor din Dacia. Diferitele practici de conservare (sărarea, afumarea, murarea, fermentarea, uscarea, congelarea) sunt, oricum, modalităţi de prelucrare primară a alimentelor, iar chiupurile mari de lut ajunse până la noi au avut cu siguranţă şi astfel de întrebuinţări, nu doar pe aceea de depozitare a cerealelor, a mierii, vinului şi uleiului [31]. La fel poate fi interpretată şi existenţa hambarelor de suprafaţă şi a gropilor pentru păstrarea proviziilor, atât de frecvent atestate în jurul locuinţelor.
Nu doar alimentaţia a stat în atenţia femeilor, ci chiar un atuu al lor trebuie să fi fost cunoaşterea rolului curativ, medical, pe care îl deţin o serie de plante, a căror întrebuinţare a fost cu siguranţă asociată cu diverse practici magico-religioase.
Toate aceste afirmaţii se bazează pe descoperirile arheologice constând în diverse ustensile casnice, vase, seminţe, resturi osteologice, şi pe informaţiile, fie ele şi lacunare, oferite de autorii antici. Nu poate fi exclusă din discuţie nici vechimea unor cuvinte din vocabularul aferent gastronomiei, între care cele mai la îndemână sunt: brânză, mazăre, păstaie, rânză, sâmbure, strugure, şoric, urdă, zăr. Păstrarea lor de-a lungul veacurilor se datorează cu foarte mare probabilitate femeilor, care s-au aflat mult mai des în contact cu ingredientele pe care respectivele vocabule le desemnau, precum şi cu consecinţele utilizării lor, ilustrate de termeni ca abure, sarbăd, scrum, steregie, strepede [33].
Nu numai pregătitul hranei se desfăşura în jurul vetrei, ci întregul univers familial gravita în jurul acestei adevărate axis mundi, prin sentimentul de protecţie şi adăpost cu care se asocia, precum şi prin semnificaţiile sale sacre. Întreaga locuinţă dacică era organizată împrejurul său, indiferent de forma sau dimensiunile spaţiului ocupat: bordei, locuinţă de suprafaţă, patrulateră, ovală, rotundă, poligonală, cu una sau mai multe încăperi [34]. Este de presupus că la clădirea dar mai ales la amenajarea acestora luau parte activă şi femeile, în grija cărora rămâneau oricum ulterior. Iarăşi posibile probe în favoarea contribuţiei femeii la întreţinerea locuinţei, reflectată prin prisma vocabularului de sorginte arhaică, sunt termenii: a deretica, mătură, a scurma (lutul, pentru a-l folosi la lipirea pereţilor şi a pardoselii) şi, desigur, deja amintita vatră [35].
Acesta este universul casnic al femeilor dacice şi este neîndoielnic faptul că ele ajutau la construirea lui, uneori în mod decisiv şi întotdeauna individualizându-l, întocmai ca şi ţintele de fier cu floarea frumos ornamentată cu motive geometrice sau vegetale care împodobeau uşile de la intrare [36]. Rolul femeii în acest microcosmos poate fi şi el parţial reconstituit. Autorii antici ne vorbesc despre participarea ei la muncile câmpului şi îngrijirea animalelor [37]. Pe lângă acestea, se ocupa de meşteşugurile casnice: tors, ţesut, croit, cusut şi, într-o oarecare măsură, de olărit. Săpăturile arheologice au scos la suprafaţă nenumărate greutăţi folosite la războiul de ţesut, ace de cusut confecţionate din os sau metal, iar noţiuni precum brâu, caier, căpută, căciulă, creţ, a însăila, a înşira, pânză, undrea [38] susţin şi ele vechimea preocupărilor pentru confecţionarea îmbrăcămintei. Înclinaţia femeii spre frumos trebuie să-şi fi găsit un domeniu de acţiune şi în ornamentarea ceramicii, iar plămădirea din lut, odată cu vasele necesare gospodăriei, a unor obiecte miniaturale şi a păpuşilor se asociază mai uşor cu natura maternă. În legătură cu aceast din urmă, este mai mult decât semnificativ faptul că aproape toate cuvintele cu referire la copilărie provin din substrat: băiat, copil, leagăn, a lepăda (sarcina), a mădări (a răsfăţa), prunc [39] şi, posibil, cocon [40].
Coroborând descoperirile arheologice cu cercetările lingvistice, etnografice şi antropologice, rolul femeii în societatea dacică apare deci destul de clar conturat. Ea e stapâna casei, pe care o conduce adesea în lipsa bărbatului, iar creşterea copiilor şi gospodăria îi ocupau cea mai mare parte a timpului.

Rolul social.
Pe metopa IX de la Adamclisi o familie se deplasează cu ajutorul unui car tras de vite, iar pe metopa XLIX ne întâmpină o pereche tânără: un bărbat ţinând de mână o femeie [41]. Conform acestor reprezentări, nucleul societăţii geto-dace pare să fie familia monogamă. Lucrurile nu vor fi stat însă întotdeauna aşa, autorii antici făcând referiri la obiceiul tracilor de a avea un număr relativ mare de soţii, între 3 şi 30 ! [42] Cert este, şi reprezentările de pe Tropaeum Traiani par să confirme, că undeva spre mijlocul secolului I a. Chr. geţii au abandonat această practică. Am ales acest reper cronologic în ideea că marea reformă sacerdotal-religioasă iniţiată de marele preot Deceneu ar fi fost incompletă fără o reformă morală, care să presupună şi schimbarea atitudinii faţă de femeie şi căsătorie. Prin implicaţiile sale, o asemenea transformare a moravurilor avea nevoie de o personalitate de talia şi charisma lui Deceneu, rangul de mare preot şi susţinerea regală de care acesta s-a bucurat asigurând şi succesul iniţiativei. Astfel, constatăm că izvoarele scrise contemporane perioadei dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal nu pun poligamia, comportamentul orgiastic şi violenţa – metehne asociate societăţii tracilor sudici – şi pe seama daco-geţilor. Este deci de acceptat ideea că, reformând din temelii societatea geto-dacă, Deceneu a introdus schimbări şi în ceea ce priveşte componenţa familiei, fără reformarea acesteia neputându-se obţine o reală modificare de conduită socială.
Poli/monogamă, căsătoria la geto-daci, ca şi la traci dealtfel, presupunea cumpărarea soţiilor de la părinţii acestora – o adevărată “lege tracă” [43], având ca revers o atitudine foarte dură la adresa infidelităţii conjugale, cel puţin în lumea dacică, unde “păcatul adulteriului, cu îndemnu-i orbitor/Se răscumpără cu moarte, după datinile lor” [44]. Valoarea zestrei se pare că intervenea doar în cazul fetelor “năpăstuite din pricina urâţeniei”, după plastica exprimare a lui Solinus [45]. Lucrurile nu vor fi stat însă chiar aşa şi o dovadă a importanţei dotei pentru întemeierea noii familii este supravieţuirea până azi a cuvântului zestre [46], împreună cu întregul său cortegiu de semnificaţii social-economice. Însemnătatea ritualului căsătoriei în societatea geto-dacă este ilustrată şi ea, pe aceeaşi filieră lingvistică, de conservarea vocabulei mire [47], căreia în mod natural i se asociază şi cel de mireasă.
Care era rostul femeii în modul de funcţionare a angrenajului familial s-a văzut deja în capitolul dedicat îndeletnicilor. Redus la esenţă de autorii antici, el este asociat statutului celui mai inferior, după standardele epocii: erau puse “să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” [48]. O asemenea atitudine plină de desconsiderare, cu certitudine la adresa femeilor dace, ne-o prezintă Trogus Pompeius atunci când descrie derularea unui conflict daco-bastarn: “Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce, prin vitejia lor, au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” [49].
Situaţia nu va fi fost însă la fel de dramatică pentru toate femeile din Dacia. Ne gândim aici la femeile din categoriile sociale sus-puse, ale căror griji casnice vor fi fost cu siguranţă împărţite cu eventualele slujnice şi chiar sclave. De o consideraţie aparte trebuie să se fi bucurat femeile din înalta societate, în special cele din familia regală. În legătură cu acestea din urmă, putem să ne întrebăm dacă atitudinea plină de condescendenţă pe care Traian o manifestă faţă de o importantă prizonieră, considerată a fi sora lui Decebal, în momentul în care o invită să urce în corabia ce urma să o ducă în interiorul Imperiului [50], este un simplu gest de curtoazie sau manifestarea respectului faţă de un membru al familiei regale a cărui luare în captivitate putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile împăratului. Dio Cassius susţine ca foarte probabilă cea de-a doua interpretare căci, ne mărturiseşte el, Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, “nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci” [51].
Un caz posibil similar este dezvăluit de o inscripţie în care se vorbeşte despre Zia, soţia regelui costoboc Pieporus, decedată la Roma în secolul II p. Chr., căreia nepoţii Natoporus şi Drilgisa i-au ridicat un monument funerar [52]. În lipsa oricăror detalii, cel mai plauzibil scenariu pare să fie utilizarea aceleiaşi arme psihologice, soţia regelui devenind ostatică în contextul confruntărilor dintre romani şi tribul războinic al costobocilor.
În ambele situaţii ne aflăm în faţa unor personaje ce par să-şi depăşească statutul de membri ai înaltei societăţi şi poate chiar şi pe cel de persoane foarte apropiate conducătorilor politici, din moment ce persoana lor putea garanta o anume evoluţie a evenimentelor. Mai mult, statutul acestor femei, deşi ostatice în Imperiu, se pare că nu a fost lipsit de prestigiu, din moment ce Ziei i se ridică un monument funerar, iar în anul 260 p. Chr., un oarecare Regalianus era proclamat împărat de legiunile dunărene, printre altele, şi pentru că „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” („de neam dacic fiind, pe cât se spune, rudă cu însuşi Decebal”) [53] – semn că acea soră a regelui deportată de Traian a avut urmaşi, fapt exploatat politic [54] şi propagandistic de Regalianus.

Rolul sacerdotal.
Latura feminină nu este numai o caracteristică a societăţii geto-dacice, ci şi a panteonului geto-dac. Avem ca dovezi persistenţa cultului Marii Zeiţe din neolitic până în Latène-ul târziu [55]. Cultul pentru Marea Zeiţă sau Mama Divină era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-geţii nu puteau face excepţie. În acest sens a fost interpretat tezaurul de obiecte de argint descoperit la Lupu (jud. Alba) [56] şi statuetele feminine descoperite în numeroase situri arheologice. S-a aproximat chiar că numărul acestor reprezentări ar fi chiar mai mare decât al celor masculine [57], un indiciu care ar trebui să ne atragă atenţia asupra impactului divinităţilor feminine asupra religiozităţii geto-dacilor.
O serie de descoperiri vin să sprijine asocierea dintre o anume divinitate feminină (Marea Zeiţă ?, Hestia ?) şi cultul focului. Îndeplinirea practicilor rituale cădea cu siguranţă în sarcina femeilor, cele care în mod firesc întreţineau în cămin, cu dificultăţile inerente mijloacelor de iniţiere si întreţinere avute la dispoziţie, focul necesar activităţilor cotidiene [58].
Tot din străfundurile neolitice şi tot în legătură cu o Mare Zeiţă sunt şi practicile şi credinţele legate de fertilitate şi fecunditate, asociabile la rândul lor, într-o perioadă mai avansată de organizare socială, cu dragostea, maternitatea, familia în ultimă instanţă [59]. Herodot vorbeşte de o astfel de zeiţă, Bendis, pe care femeile trace o adorau ca pe o divinitate a feminităţii în general [60]. Descoperirile arheologice puse în legătură cu această zeiţă (bustul-mască de bronz de la Piatra Roşie, medalionul ceramic de la Sarmizegetusa şi capul de la Costeşti) ne prezintă, dincolo de orice îndoială, un tip de feminitate cu siguranţă deosebit, practicat sau practicabil doar la vârfurile ierarhiei sociale. Ţinuta maiestuoasă, coafura mai puţin obişnuită, împodobită cu o bentiţă sau o tiară, puteau fi doar atributele unei femei de rang înalt sau ale unei zeiţe, oricum cam singurele care se puteau învrednici de atenţia artiştilor, într-o societate care nu pare să fi practicat arta ca un mod de viaţă.
Arta figurativă este deci cea care ne scoate şi de această dată din impas, câtă vreme nici un izvor scris din antichitate nu confirmă prezenţa în societatea dacică a preoteselor. Şi totuşi, ele nu puteau lipsi, la fel ca în toate societăţile contemporane cu cea a dacilor, şi de asemenea trebuie să fi beneficiat de un prestigiu deosebit, chiar dacă acesta va fi fost împărtăşit doar în limitele comunităţii feminine.
Rolul sacerdotal al femeii este sugerat şi de scena XLV de pe Columna traiană, unde, în preajma unei clădiri, interpretate de Radu Vulpe ca templu, un grup de femei dace, posibil preotese, torturează prizonieri romani folosindu-se de torţe [61]. O altă sursă antică [62] atestă practicarea de către scordisci – cu eventuale corespondenţe şi în lumea geto-dacică – a unor ritualuri sângeroase în care prizonierii de război erau ucişi, după o prealabilă torturare rituală. De altfel, în scena XXV de pe Columnă se pot vedea craniile, presupuse ale soldaţilor generalului Fuscus, expuse pe zidurile unei cetăţi dacice, înfipte în pari.
În istoriografia antică virtuţi precum vitejia, demnitatea, ataşamentul faţă de pământul natal sunt frecvent asociate neamului dacilor, fiind de netăgăduit că aceste nobile calităţi s-au datorat cu prisosinţă şi grijii materne, care, în ultimă instanţă, este autoritatea supremă ce a făcut posibilă supravieţuirea până aproape de zilele noastre a substratului dacic. Femeile Daciei, mame, surori şi fiice, au dus mai departe elementele culturii şi civilizaţie proprii, atunci când armele bărbaţilor nu au mai putut opri legiunile Romei, răzbunându-i astfel pe cei ce au căzut aparând Sarmizegetusa.


Note:

[1] Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960], p. 601-614.
[2] Lucia Marinescu, Efigie feminină geto-dacă, în Almanah Femeia, 1977, p. 28-30.
[3] Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986, passim.
[4] Lucia Marinescu, op. cit., p. 29.
[5] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 463-464, fig. 228-229.
[6] Falerele de la Herăstrău şi Iakimovo, fibulele de la Coada Malului, Bălăneşti şi o localitate necunoscută din Transilvania (I. H. Crişan, op. cit., p. 77).
[7] Pe bolul cu motive în relief descoperit la Popeşti sunt reprezentate tinere dansând, cu cosiţele în vânt (apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p 88). Vezi şi figura feminină de pe falera de la Galiče (Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002, p. 248, fig. 84/2).
[8] Cum este cazul a trei dintre piesele tezaurului de argint de la Lupu (I. Glodariu, V. Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în Ephemeris Napocensis, IV, 1994, p. 39-41, fig. 9-11).
[9] Mai există şi varianta “coafură în două cornuri lunare” (ibidem).
[10] Pentru detalii vezi I. H. Crişan, op. cit., p. 63-66.
[11] Ibidem, p. 71-72.
[12] Ibidem, p. 85-88.
[13] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 611.
[14] Ibidem.
[15] Apud Aurel Rustoiu, op. cit., p. 248, fig. 84/2.
[16] Personajele feminine de pe falerele de la Lupu poartă o fustă largă, prinsă pe mijloc cu un brâu, peste care este aplicat un şorţ cu marginile de jos evazate (I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 39-41, fig. 9-11). O ţinută similară, asociată cu o încălţăminte de tip coturni, este sugerată de reprezentarea, ce e drept extrem de schematică, geometrică chiar, de pe garnitura de pafta descoperită la Popeşti (apud Silviu Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, 1999, 143, pl. XLVIII/5).
[17] A. Rustoiu, op. cit., p. 91-122.
[18] Pentru opiniile cu privire la funcţionalitatea torques-urilor, vezi C. Plantos, C. I. Popa, Noi precizări asupra locuirilor dacice de la Inuri-“Piatra cu Stânjenu” şi împrejurimi, în Patrimonium Apulense, IV, p. 78.
[19] Apud A. Rustoiu, op. cit., p. 248, fig. 84/2.
[20] I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 39, fig. 9.
[21] Apud I. H. Crişan, op. cit., p. 91.
[22] Apud ibidem, p. 92.
[23] Ibidem.
[24] DEX: vatră, cf. alb. vatrë, înseamnă nu numai platforma amenajată pentru încălzirea locuinţei şi prepararea hranei, ci are, ca sens figurativ, şi înţelesul de baştină, cuib, aşezământ stabil şi chiar origine.
[25] Cf. Beatrice Daisa Ciută, Cristinel Plantos, Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe carbonizate provenit din “silozurile” descoperite la Piatra Craivii, în Apulum, XLII, 2005, p. 85.
[26] Liliana Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca – Deva, 2001, p. 172. Un repertoriu al descoperirilor de cereale, leguminoase şi resturi osteologice provenite din alimentaţie la aceeaşi autoare (cf. p. 172-177.)
[27] Ibidem, p. 160.
[28] Columella, Despre agricultură, VII, 2: “... tum etiam casei lactisque abundantia non solum agrestes saturat, sed etiam elegantium mensas iucundis et numerosis dapibus exornat. Quibusdam vero nationibus frumenti expertibus victum commodat ex quo Nomadum Getarumque plurimi galaktopotai dicuntur”.
[29] Platon, Legile, I, 637 d; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 12, 5; Strabon, Geografia, VII, 3, 11; Ovidiu, Tristele, III, 10, 23-24; Vergiliu, Georgicele, III, 364. Apud Liliana Suciu, op. cit., p. 171, nota 77.
[30] Hellanicos, Întemeieri de neamuri şi oraşe, Fr. 66; Athenaios, X, 447 C, în Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1964, p. 20 (apud ibidem, p. 172, nota 83).
[31] Ion Horaţiu Crişan, Ceramica daco-getică. Cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969, p. 184; idem, Spiritualitatea ..., p. 111.
[33] Pentru termenii enumeraţi vezi I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1967, p. 203-204, 215-216.
[34] Ioan Glodariu, Arhitectura dacilor - civilă şi militară (sec. II î.e.n. - I e.n.), Cluj-Napoca, 1983, p. 9-29.
[35] I. I. Russu, op. cit., loc. cit.
[36] Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. - I e.n.), Cluj-Napoca, 1979, p. 117-119, fig. 61-64.
[37] Platon, Legile, VII, 805: “pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile” – cu referire la traci; Strabon, Geografia, III, 4, 17: “femeile muncesc şi ele la câmp” – cu referire la celţi, traci şi sciţi. Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 136.
[38] I. I. Russu, op. cit., loc. cit.
[39] Ibidem.
[40] În DEX apare cu etimologie necunoscută.
[41] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 417, fig. 188, şi p. 463, fig. 228.
[42] Herodot, Istorii, V, 6 – cu referire la tracii crestoni; Pomponisu Mela, Descrierea pământului, II, 19-21 – cu referire la traci în general; Solinus, 10, 2-4 şi Heraclit din Pont – tot cu referire la traci în general; Menandru – cu referire la traci şi la geţi, reluat de Strabon, Geografia, VII, 3, 4; Arrian, după Eustatius – cu referire la traci în general. Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 132-134.
[43] Cf. Xenofon, Anabasis, VII, 2, 38; apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 134.
[44] Horaţiu, apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 135.
[45] Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 133.
[46] I. I. Russu, op. cit., p. 216.
[47] Ibidem.
[48] Platon, Legile, VII, 805; o informaţie similară găsim la Heraclit din Pont; apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 132 şi 134.
[49] Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16; apud Izvoare privind istoria României, vol. I, p...
[50] Scena XXX de pe Columnă, la R. Vulpe, op. cit., p. 67.
[51] Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 9, 4.
[52] D(is) M(anibus) / Ziai / Tiati Fi(liae) / Dacae uxori / Piepori regis / Coisstobocensis / Natoporus et / Drilgisa aviae / cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt). Publicată iniţial de Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, VI, 1801, inscripţia de pe monumentul funerar al Ziei a fost reprodusă recent şi de C. C. Petolescu în Inscriptions externes concernant l'histoire de la Dacie, I, Bucarest, 1996, nr. 69, p. 94, cu toată bibliografia mai veche. Mulţumesc d-lui dr. Radu Ardevan pentru ajutorul oferit la depistarea inscripţiei şi a bibliografiei referitoare la ea.
[53] Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta, 10, 8.
[54] Ion I. Russu Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, 1980, p. 58.
[55] Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997, passim.
[56] I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 46.
[57] Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Galaţi, 1993, p. 59.
[58] Spre exemplu, figurinele descoperite în locuinţe, în apropiere sau pe vetre – interpretate ca având un rol protector asupra casei şi pentru “a da viaţă focului”; ibidem, p. 66.
[59] Vezi şi Dan Oltean, Religia dacilor, Bucureşti, 2002, p. 51.
[60] Herodot, Istorii, IV, 94; V, 7.
[61] Radu Vulpe, Columna lui Traian monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988, p. 102-103. Recent scena a fost reinterpretată, considerându-se că femeile sunt preotese romane, iar prizonierii ca fiind daci (Vladimir Brilinski, Columna văzută altfel, în Dacia Magazin, p.16). Această ipoteză este neinspirată, deoarece scena respectivă se află încadrată într-un complex de imagini avându-l în centru pe împăratul Traian şi expediţia pe care el o pregătea împotriva dacilor, torturarea prizonierilor romani fiind în acest context motivaţia atitudinii războinice a împăratului. Oricum, este cu totul improbabil ca armata romană să fi avut în componenţă preotese, iar ipostaza de văduve romane care se răzbună este şi ea mult prea discutabilă pentru a fi luată în considerare. Oricât de ambiguă este scena în discuţie, vechea opinie cum că ea ne prezintă un grup de femei dace, preotese sau nu, care aplică un ritual punitiv prizonierilor romani, este mult mai verosimilă.
[62] Florus, Oeuvres, tom I-II, texte établi et traduit par Paul Jal, Paris, Société d’Édition “Les Belles Lettres”, 1967, liber I, XXXIX, 1-7.

Preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro