Ostara - Echinoctiul de primavara

Ostara (Eostre, Easter) este zeita care se sărbătorea marcand începutul Primăverii, odată cu Echinocţiul care are loc în jurul datei de 20-21 martie. Deşi Ostara se celebra în martie, germanii numesc luna aprilie Ostara. De asemenea, unii spun că Ostara se celebra odată cu prima luna plină de după Echinocţiu, lucru care se poate întâmpla şi în aprilie. In această zi specială, ziua este perfect egală cu noaptea. Literal, Ostara sau Eostre înseamna Est – locul de unde răsare Soarele. Mai poate însemna, de asemenea, Zori sau lumina dimineţii - ceea ce este din nou legat de Est.

Oul este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale zeiţei Ostara. Ouăle au fost, în mod tradiţional, asociate cu fertilitatea, belşugul şi renaşterea. In alchimie oul simbolizează Cosmosul. Iepuraşii zeiţei Ostara aduc ouă ca un mesaj de fertilitate şi viaţă nouă.

Iepurasul, ca simbol al Echinoctiului de Primavara, îsi are originea în Antichitate, fiind mentionat în jurul anilor 3500 î.e.n. Iepurele este un animal extrem de prolific, mai ales în sezonul Primaverii, fiind un simbol pagân al vietii si al fecunditatii.

Blajinii si Pastele Blajinilor

Prima luni din a doua saptamana dupa Pasti se mai numeste Lunea Mortilor, Pastele Mortilor, Pastile Mici, Pastele Rohmanilor, Pastele Blajinilor sau Matcalaul.
Blajinii sunt fiinte mitice, care traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu lumea noastra. Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici si Oameni Rosii. Ei locuiesc in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei. Unii dintre ei au apucaturi dusmanoase. Cele mai multe legende ii prezinta insa ca pe niste fiinte miloase, devotate lui Dumnezeu.
Se crede ca ei provin din copii nebotezati morti imediat dupa nastere. Altii spun ca Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinta mai curata decat a actualilor pamanteni. Ei duc cam aceeasi viata ca noi, avand orase si sate. La sfarsitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe pamant.

Rohmanii seamana cu pamantenii, dar mananca foarte putin; un ou de gaina le ajunge la doisprezece insi. Ei sunt foarte buni la suflet, au sarbatori asemanatoare cu ale crestinilor si duc o viata de sfinti, postind pentru omenire. Dumnezeu ii iubeste atat de mult incat le-a dat darul de a putea trai usor, fara sa se inece. Blajinii se roaga permanent pentru mantuirea lumii noastre, fara a cere nimic pentru ei. Femeile lor sunt mult mai credincioase si mai frumoase decat pamantencele; in Bucovina i se mai spune si astazi unei fete foarte frumoase ca este o Rohmanita. Femeile Blajinilor traiesc separate de barbati si nu se intalnesc cu ei decat o data pe an, la Pastele lor, cand se pot casatori. Ei nu raman decat putin timp impreuna, cam pana la Inaltare, caci in restul anului postesc si duc o viata de pustnici.
Legatura dintre pamanteni si Blajini se face de obicei la Pastele Rohmanilor. Traind in semiintunericul de pe Taramul Celalalt si neiesind decat rareori pe pamant, Rohmanii nu pot sti cand vin sarbatorile de Pasti. Atunci oamenii, recunoscatori pentru rugaciunile si faptele bune ale Blajinilor, ii anunta prin cojile de oua rosii sau incondeiate pe care le arunca intr-un rau sau parau, de unde ele vor ajunge pe Apa Sambetei, in lumea unde locuiesc aceste fapturi minunate. Pana in Taramul Celalalt cojile de oua parcurg o saptamana, dupa care, printr-un miracol, ele redevin oua intregi, cu care se hranesc Rohmanii. Datina cere ca aceste coji de oua rosii sau incondeiate sa fie aruncate in ape curgatoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei foarte batrane.
De Pastele Blajinilor se crede ca sufletele mortilor sunt slobode; de aceea in aceasta zi se gatesc multe si alese bucate, impartindu-se pe la vecini, cu credinta ca mortii numai in aceasta zi sunt liberi si pot gusta din mancarurile pregatite. La cine nu serbeaza si nu da mortilor de pomana vin mortii noaptea si le cer. In unele tinuturi se impart doar oua si colaci saracilor si se face slujba la cimitir.
De Pastele Blajinilor au loc sarbatori campenesti, unde se mananca oua rosii si incondeiate. Se crede ca Blajinii se bucura tare mult vazandu-i pe oameni ca petrec la aceasta sarbatoare.
De ce li se spune Blajinilor si Rohmani? Acest nume le vine din graiul stramosilor nostri atestat intr-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, cu sensul de "Sfantul Luminos".

Adrian Bucurescu
* articol preluat de pe www.dacii.ro

Malus Dacus (Dacul Cel Rau) - Mihai Viteazul

După mai bine de 41 de decenii de la Re-Unirea câtorva din provinciile vechii Dacii de către „Malus Dacus”, Mihai Viteazul, când Transilvania pământul nostru străbun s-a reunit cu Valahia şi Moldo-Valahia, dorim să ne exprimăm respectul pentru cel care a înfăptuit acest act pentru care, El, Mihai a plătit cu viaţa.
În documentele şi misivele care circulau între complotişti, Voievodul era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău. De ce dac şi de ce rău ? Pentru că întreaga coaliţie era conştientă de puterea teritoriilor reunificate, pentru că la acea perioadă Dacia era încă vie în mărturii şi documente iar Mihai Viteazul era rău într-adevăr cu cei care doreau dezbinarea visului său, a pohtei ce-a pohtit, de a reuni cele trei ţări surori.
Nu pot să nu îl menţionez pe un profesor din Amberg, Ioannis Bisselius care spunea la cea vreme : provincialii (transilvăneni- n.n.) ţineau mai mult la unul de-al lor, un Dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. Căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate?” Şi „care alt popor, în afară de Valahi, poate fi într-atât de asemănător şi atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: Daci sunt şi unii şi ceilalţi”. (vezi „O istorie sinceră a poporului român”, Florin Constantiniu, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.138).
Acelaşi iezuit, Ioannis Bisselius, contemporanul lui Mihai ne mai spune: ”Vlahul, prin numele său, deşteaptă în inimile muritorilor memoria arhanghelului Mihail, ducele oştilor cereştine,...“ (Nicolae Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Ed.Vestala, Bucureşti, 2003, p.241).
La numai 45 de ani distanţă de la evenimentul menţionat, când în documentele vremii se vorbea despre Malus Dacus, (dacul cel rău), răzvrătitul şi revoluţionarul domnitor Mihai Viteazul, care visa re-unirea celor ce vorbeau aceiaşi limbă, în hotarele vechii Dacii, găsim la biserica reformată de la Deva o inscripţie funerară din anul 1554, ferită privirilor publicului larg, ignorată de istorici, dar care revine în actualitate.(Vezi Dacia Magazin # 26, oct. 2005, p.p.13-14).
Din ea aflăm cum se numeau locuitorii băştinaşi, neaoşi, ai Transilvaniei secolului XVI : „Dominic Dobo se înturna dacilor şi geţilor”.
Prin inscripţia, relativ bine păstrată de pe această placă funerală, „bănuita” prezenţă a dacilor şi geţilor din munţi în plin secol XVI devine o certitudine. O certitudine care cercetată îndeaproape, aduce noi şi puternice elemente în completarea istoriei noastre pe aceste meleaguri.
Acest act al lui Malus Dacus a ţinut vie conştiinţa populaţiilor despărţite doar geografic de Carpaţi, secole de-a randul şi mărturia cea mai elocventă stă în memorabila zi de 1 Decembrie 1918 când parte din teritoriile lui Burebista, Decebal şi Mihai Viteazul s-au reunit pentru totdeauna sub ceea ce noi astăzi numim România.

*articol preluat de pe www.dacia.org