Tablitele de la Sinaia - veridice

Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, ce provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă geto-dacice întrucât cuprind:
- un alfabet identic cu cel vechi romanesc, zis chirilic;
- nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei;
- imagini cu personaje îmbrăcate exact ca Dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto-dacice.

Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe Dacilor este limba în care sunt scrise, asemănătoare cu limba română şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limba tracă vorbită în prezent.

Deşi s-a spus că ar fi false, nu există nici o dovadă în acest sens. În schimb, argumente în favoarea autenticităţii lor sunt foarte multe. Printre acestea se numără: relatarea unor fapte, a unor regi şi altor personaje necunoscute până acum nici din izvoarele antice, nici din alte inscripţii; informaţii foarte bogate despre religia zalmoxiană, cunoscută până acum doar după o scurtă relatare a lui Herodot, repetată după aceea, cu doar câteva mici modificări, de toţi ceilalţi autori greci şi romani; savanţii suspectaţi că le-ar fi falsificat, Haşdeu şi Densuşianu, nu menţionează aceste tăbliţe niciodată, fiind greu de crezut că le-ar fi falsificat fără să le exploateze în favoarea ideilor lor.

Inscripţiile, în marea lor majoritate, sunt uşor de citit, graţie acurateţei literelor, iar limba în care sunt scrise prezintă o foarte mare asemănare cu latina şi cu româna, fapt ce a dus şi la o oarecare uşurinţă în traducerea lor. Din inscripţii din afara Sinaiei aflăm că Geto-Dacii numeau această limbă ORO MANISA ori DRAGO MANISA, ambele sintagme însemnând Limba Curată; Grai Divin, de unde româna are neologismele român şi romanţă precum şi arhaismul dragoman, care înseamnă traducător.

Gramatica acestei limbi prezintă multe neregularităţi, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi şi conservatoare. Ca un argument de moştenire directă din Oro Manisa, limba româna are şi ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul şi gramatica textelor de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile zise indo-europene sau indo-germanice, în realitate atlantice.

Textele sugerează că Oro Manisa era graiul vorbit de Zeii Geţi la sfârşitul veacului al VIII-lea î.e.n. Această sugestie, precum şi neregularităţile gramaticale duc la concluzia că această limbă extrem de conservatoare este mult mai veche decât sanscrita şi alte limbi europene, ceea ce o plasează pe primul loc ca importanţă pentru studierea acestei familii lingvistice.

Din două texte de la Sinaia se înţelege că strămoşii noştri cei mai vechi au fost Atlanţii, model de înţelepciune şi virtute, ale căror precepte le-au studiat Zalmoxis şi Buerebuistas.

După Atlanţi, Dacia a fost şi centrul Imperiului Cerbilor, cunoscut sub numele de Troia, cu capitala pe ţărmul vestic al Marii Negre. Cerbii, cărora istoricii le spun Ionieni şi Dorieni, i-au zdrobit pe Aheii iredentişti, dar, mai târziu, Grecii au născocit Iliada şi Odiseea, atribuite lui Homer, ca să spele cumva ruşinea înfrângerii lor de către Troieni. La Cerbi şi Căprioare se referă şi câteva oraţii de nuntă, în versuri, consemnate în tăbliţele de la Sinaia, cu un conţinut perfect asemănător cu cel al oraţiilor de nunta româneşti, ceea ce demonstrează încă o dată ca mitofolclorul românesc este moştenit de la Geto-Daci.

Cele mai multe inscripţii de la Sinaia se referă la Gemenii Divini, născuţi în ţinutul Napailor, la Nord de râul sacru al Geţilor, Naparis Cerescul. Mama lor se numea Maria, cu atributele Leto, Oltea, Ledo, toate numele însemnând Cea Măreaţă; Magnifica.

Din aceleaşi inscripţii se înţelege că Apollon-Zalmoxis a fost săgetat de Scytii care stăpâneau atunci Ţara Geţilor şi că zeul ucis a înviat sau că a fost înviat de sora Lui. Regele Scytilor este numit în câteva inscripţii Pythagoras, ceea ce explică oarecum legenda lansată de Herodot, cum că Zalmoxis ar fi fost sclavul acestuia. O altă inscripţie spune că, mai târziu, Zeii S-au înălţat la ceruri.

Cele mai multe texte de la Sinaia sunt scrise în versuri, cu o măiestrie deosebită. Cel mai impresionant astfel de text, pe care l-am numit Fiii Mariei, este o adevărată capodoperă poetică. Pe lângă ritm, măsură, rime şi asonanţe, poemul se remarcă şi prin aliteraţii, specifice descântecelor româneşti.

Ca întindere, următoarele texte acoperă viaţa lui Buerebistas, numit în inscripţiile de la Sinaia Boerovisto sau Boeroviseto, cel mai important împărat geto-dac, poreclit şi Visica (Pisica). Aflăm că părinţii lui se numeau Remio şi Coeza, soţia se numea Genucla, cu care a avut şase copii.

Despre acest mare rege se spune că a avut o mare iluminare mistică şi că a vorbit cu zeii. Cea mai surprinzătoare informaţie, relatată în câteva inscripţii, este aceea că marele preot Deceneu l-a trădat. Din pricina intrigilor lui Deceneu, fiul cel mic al lui Boerovisto şi al Genuclei, Dapyx, s-a sinucis. Tot marele preot l-a dat pe Boerovisto pe mâna Romanilor, care l-au asasinat pe marele rege.

Inscripţiile de la Sinaia afirmă că Sarmizegetusa a fost ctitoria lui Boerovisto. Aceleaşi inscripţii confirmă că, în urma morţii lui Boerovisto, Imperiul Getic a fost împărţit între cei cinci feciori ai săi rămaşi în viaţă.

Urmează câteva texte referitoare la regele Cotiso, ale cărui fapte relatate de tăbliţele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei, ceea ce reieşea şi din informaţiile rămase de la autorii antici străini.

Un mare număr de inscripţii se referă la domnia lui Decebal, numit autocrator, adică împărat. Se confirmă unele fapte relatate de istoricii antici, de exemplu că romanii le-au plătit tribut Dacilor, şi se aduc informaţii inedite despre familia lui Decebal.

Astfel, aflăm că Diegio şi Vezino erau copiii regelui, şi că pe sora acestuia o chema Geopyr, Giuvaier; sora lui Decebal lupta în fruntea femeilor dace, alături de bărbaţi, împotriva romanilor lui Traian.

Încă o informaţie foarte importantă: Decebal a fost împresurat şi s-a sinucis în Valea Jiului.

În textele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător dac de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval Cântecul Nibelungilor sub numele de Ramunc şi Sigeher, ca duce al Valahilor. Acesta este eliberatorul Daciei, cel ce a iniţiat întoarcerea la vechile tradiţii ale ţării precum şi culegerea de legende divine şi mirene, fixate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele său sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi, una foarte importantă, SO LOMONIUS Cel LUMINOS.

Acest atribut este chiar dezlegarea enigmei textelor de la Sinaia, ce pot fi atribuite cu certitudine Solomonarilor, care, în mitofolclorul românesc fac parte dintr-un misterios şi mistic ordin, cu sediul în cetatea Babariului, care se află în Munţii Galareu sau Garaleu. Este limpede că numele românesc de Solomonari vine de la împăratul dac So Lomonius, care nu are nici o legătură cu regele biblic Solomon. În Ţara Moţilor, Solomonarilor li se spune Zgriminteşi.

Strania cetate a Babariului poate fi lesne pusă în legătură cu la fel de straniile stânci din Munţii Bucegi, numite Babele, mai ales că este atestată şi o cetate tracică numită Babule. Dacă, într-adevăr, cetatea mitică a Babariului era în Munţii Bucegi, atunci nu mai e de mirare că tăbliţele dacice de plumb provin de la Sinaia, oraş aflat la poalele acestor munţi. Nu numai atât: tot acolo se afla şi KOG-A-ION, Capul lui Ion; Capul Magnificului, cunoscut sub numele de Sfinxul Românesc.

Aşadar, tăbliţele de la Sinaia par a fi fost făurite de Solomonari, ucenici ai împăratului dac So Lomonius. În mitofolclorul nostru, Solomonarii învaţă după o Carte de Magie, ale cărei pagini ar fi putut fi chiar tăbliţele de plumb. Ei trec şi nişte probe fizice extrem de dure, iar dintre ei se aleg numai zece.

Conducătorul Solomonarilor se numeşte Omul Alb sau Uniila. Ei au puteri miraculoase, îndeosebi în chemarea sau alungarea ploilor cu grindină, slujiţi de balauri.

Din cercetări rezultă că Romanh sau So Lomonius este acelaşi cu Zenovius din celebra inscripţie de pe relicvariul de la Biertan, EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI, care poate fi tradusă astfel: Eu Dunărea pe duşmani i-am trecut. Pentru Zenovius cf. DANUBIUS, numele Dunării Superioare; pentru VOTUM duşmani cf. a vătăma; patimă; pentru POSUI a trece cf. a păsui; pas; a păşi.

Tăbliţele de la Sinaia sunt de o importanţă covârşitoare pentru istoria şi cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înşişi şi despre duşmanii lor cei mai crunţi, Romanii. Importanţa lor constă nu numai în informaţiile istorice deosebit de valoroase ci şi în frumuseţea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare şi plastice.

sursa http://www.dacii.ro

IORDANES - DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM (DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR) - fragment tradus

Then Philip, the father of Alexander the Great, made alliance with the Goths and took to wife Medopa, the daughter of King Gudila, so that he might render the kingdom of Macedon more secure by the help of this marriage. It was at this time, as the historian Dio relates, that Philip, suffering from need of money, determined to lead out his forces and sack Odessus, a city of Moesia, which was then subject to the Goths by reason of the neighboring city of Tomi. Thereupon those priests of the Goths that are called the Holy Men suddenly opened the gates of Odessus and came forth to meet them. They bore harps and were clad in snowy robes, and chanted in suppliant strains to the gods of their fathers that they might be propitious and repel the Macedonians. When the Macedonians saw them coming with such confidence to meet them, they were astonished and, so to speak, the armed were terrified by the unarmed. Straightway they broke the line they had formed for battle and not only refrained from destroying the city, but even gave back those whom they had captured outside by right of war. Then they made a truce and returned to their own country.
(66) After a long time Sitalces, a famous leader of the Goths, remembering this treacherous attempt, gathered a hundred and fifty thousand men and made war upon the Athenians, fighting against Perdiccas, King of Macedon. This Perdiccas had been left by Alexander as his successor to rule Athens by hereditary right, when he drank his destruction at Babylon through the treachery of an attendant. The Goths engaged in a great battle with him and proved themselves to be the stronger. Thus in return for the wrong which the Macedonians had long before committed in Moesia, the Goths overran Greece and laid waste the whole of Macedonia.
(67) Then when Buruista was king of the Goths, Dicineus came to Gothia at the time when Sulla ruled the Romans. Buruista received Dicineus and gave him almost royal power. It was by his advice the Goths ravaged the lands of the Germans, which the Franks now possess. (68) Then came Caesar, the first of all the Romans to assume imperial power and to subdue almost the whole world, who conquered all kingdoms and even seized islands lying beyond our world, reposing in the bosom of Ocean. He made tributary to the Romans those that knew not the Roman name even by hearsay, and yet was unable to prevail against the Goths, despite his frequent attempts. Soon Gaius Tiberius reigned as third emperor of the Romans, and yet the Goths continued in their kingdom unharmed. (69) Their safety, their advantage, their one hope lay in this, that whatever their counsellor Dicineus advised should by all means be done; and they judged it expedient that they should labor for its accomplishment. And when he saw that their minds were obedient to him in all things and that they had natural ability, he taught them almost the whole of philosophy, for he was a skilled master of this subject. Thus by teaching them ethics he restrained their barbarous customs; by imparting a knowledge of physics he made them live naturally under laws of their own, which they possess in written form to this day and call belagines. He taught them logic and made them skilled in reasoning beyond all other races; he showed them practical knowledge and so persuaded them to abound in good works. By demonstrating theoretical knowledge he urged them to contemplate the twelve signs and the courses of the planets passing through them, and the whole of astronomy. He told them how the disc of the moon gains increase or suffers loss, and showed them how much the fiery globe of the sun exceeds in size our earthly planet. He explained the names of the three hundred and forty-six stars and told through what signs in the arching vault of the heavens they glide swiftly from their rising to their setting. (70) Think, I pray you, what pleasure it was for these brave men, when for a little space they had leisure from warfare, to be instructed in the teachings of philosophy! You might have seen one scanning the position of the heavens and another investigating the nature of plants and bushes. Here stood one who studied the waxing and waning of the moon, while still another regarded the labors of the sun and observed how those bodies which were hastening to go toward the east are whirled around and borne back to the west by the rotation of the heavens. When they had learned the reason, they were at rest. (71) These and various other matters Dicineus taught the Goths in his wisdom and gained marvellous repute among them, so that he ruled not only the common men but their kings. He chose from among them those that were at that time of noblest birth and superior wisdom and taught them theology, bidding them worship certain divinities and holy places. He gave the name of Pilleati to the priests he ordained, I suppose because they offered sacrifice having their heads covered with tiaras, which we otherwise call pillei. (72) But he bade them call the rest of their race Capillati. This name the Goths accepted and prized highly, and they retain it to this day in their songs.
(73) After the death of Dicineus, they held Comosicus in almost equal honor, because he was not inferior in knowledge. By reason of his wisdom he was accounted their priest and king, and he judged the people with the greatest uprightness.
XII When he too had departed from human affairs, Coryllus ascended the throne as king of the Goths and for forty years ruled his people in Dacia. I mean ancient Dacia, which the race of the Gepidae now possess. (74) This country lies across the Danube within sight of Moesia, and is surrounded by a crown of mountains. It has only two ways of access, one by way of the Boutae and the other by the Tapae. This Gothia, which our ancestors called Dacia and now, as I have said, is called Gepidia, was then bounded on the east by the Roxolani, on the west by the Iazyges, on the north by the Sarmatians and Basternae and on the south by the river Danube. The Iazyges are separated from the Roxolani by the Aluta river only.
(75) And since mention has been made of the Danube, I think it not out of place to make brief notice of so excellent a stream. Rising in the fields of the Alamanni, it receives sixty streams which flow into it here and there in the twelve hundred miles from its source to its mouths in the Pontus, resembling a spine inwoven with ribs like a basket. It is indeed a most vast river. In the language of the Bessi it is called the Hister, and it has profound waters in its channel to a depth of quite two hundred feet. This stream surpasses in size all other rivers, except the Nile. Let this much suffice for the Danube. But let us now with the Lord's help return to the subject from which we have digressed.
XIII (76) Now after a long time, in the reign of the Emperor Domitian, the Goths, through fear of his avarice, broke the truce they had long observed under other emperors. They laid waste the bank of the Danube, so long held by the Roman Empire, and slew the soldiers and their generals. Oppius Sabinus was then in command of that province, succeeding Agrippa, while Dorpaneus held command over the Goths. Thereupon the Goths made war and conquered the Romans, cut off the head of Oppius Sabinus, and invaded and boldly plundered many castles and cities belonging to the Emperor. (77) In this plight of his countrymen Domitian hastened with all his might to Illyricum, bringing with him the troops of almost the entire empire. He sent Fuscus before him as his general with picked soldiers. Then joining boats together like a bridge, he made his soldiers cross the river Danube above the army of Dorpaneus. (78) But the Goths were on the alert. They took up arms and presently overwhelmed the Romans in the first encounter. They slew Fuscus, the commander, and plundered the soldiers' camp of its treasure. And because of the great victory they had won in this region, they thereafter called their leaders, by whose good fortune they seemed to have conquered, not mere men, but demigods, that is Ansis. Their genealogy I shall run through briefly, telling the lineage of each and the beginning and the end of this line. And do thou, O reader, hear me without repining; for I speak truly.
XIV (79) Now the first of these heroes, as they themselves relate in their legends, was Gapt, who begat Hulmul. And Hulmul begat Augis; and Augis begat him who was called Amal, from whom the name of the Amali comes. This Amal begat Hisarnis. Hisarnis moreover begat Ostrogotha, and Ostrogotha begat Hunuil, and Hunuil likewise begat Athal. Athal begat Achiulf and Oduulf. Now Achiulf begat Ansila and Ediulf, Vultuulf and Hermanaric. And Vultuulf begat Valaravans and Valaravans begat Vinitharius. Vinitharius moreover begat Vandalarius; (80) Vandalarius begat Thiudimer and Valamir and Vidimer; and Thiudimer begat Theodoric. Theodoric begat Amalasuentha; Amalasuentha bore Athalaric and Mathesuentha to her husband Eutharic, whose race was thus joined to hers in kinship. (81) For the aforesaid Hermanaric, the son of Achiulf, begat Hunimund, and Hunimund begat Thorismud. Now Thorismud begat Beremud, Beremud begat Veteric, and Veteric likewise begat Eutharic, who married Amalasuentha and begat Athalaric and Mathesuentha. Athalaric died in the years of his childhood, and Mathesuentha married Vitiges, to whom she bore no child. Both of them were taken together by Belisarius to Constantinople. When Vitiges passed from human affairs, Germanus the patrician, a cousin of the Emperor Justinian, took Mathesuentha in marriage and made her a Patrician Ordinary. And of her he begat a son, also called Germanus. But upon the death of Germanus, she determined to remain a widow. Now how and in what wise the kingdom of the Amali was overthrown we shall keep to tell in its proper place, if the Lord help us.


Traducere:

(65) Dupa aceea Filip, tatal lui Alexandru cel Mare, a incheiat o alianta cu gotii si a luat de sotie pe Medopa, fiica regelui Gudila, intarind, astfel, pozitia regatului Macedoniei. In aceasta perioada, dupa istoricul Dio, Filip, avand nevoie de bani, s-a hotarat sa jefuiasca orasul Odessus (in prezent Varna, n.a.), din Moesia, care era supus gotilor, fiind sub influenta apropiatului Tomi (-s, alt "Tomi" nefiind in Moesia, adica Dobrogea, n.a.). Atunci acei preoti ai gotilor care erau numiti sfinti, au deschis brusc portile Odessusului si au iesit in intampinarea lor. Purtau harpe si erau imbracati in robe ca neaua si se rugau zeilor stramosilor lor sa aiba grija de ei si sa-i goneasca pe macedoneni. Cand macedonenii i-au vazut venind catre ei cu atata incredere, au fost uluiti, putand spune ca cei inarmati au fost inspaimantati de cei neinarmati. Imediat au rupt randurile si nu numai ca nu au atacat orasul, dar au eliberat si prizonierii capturati in zona. Dupa aceea au facut un armistitiu si s-au intors in tara lor.
(66) Dupa mult timp Sitalces, un lider faimos al gotilor, aducandu-si aminte de aceasta tradare, a adunat 150.000 de oameni si a pornit razboi cu atenieni, luptand cu Perdiccas, regele macedonean. Acest Perdiccas fusese numit de Alexandru ca succesor al sau la carma Atenei, prin drept ereditar, cand a fost otravit in Babilon de un insotitor. Gotii, dupa o lupta de proportii, l-au invins. Astfel, ca rasplata pentru tradarea macedonenilor din Moesia, gotii au cotropit toata Grecia si au lasat Macedonia in ruine.
(67) Dupa aceea, cand Buruista a fost regele gotilor, Dicineus a venit in Gotia, in perioada domniei asupra romanilor a lui Sulla. Buruista l-a primit pe Dicineus si i-a dat puteri aproape regale. La sfatul sau gotii au ravasit teritoriul germanilor, pe care-l detin acum francii. (68) Dupa aceea a fost Cezar, cel dintai dintre romani care si-a atribuit putere imperiala si a cucerit aproape toata lumea, cel care a cucerit toate regatele si care a inrobit si insule ce se aflau in afara lumii cunoscute atunci, ajungand pana la ocean. I-a facut sa plateasca tribut Romei si pe cei care nici macar nu auzisera de numele de roman, si totusi nu a fost capabil sa prevaleze impotriva gotilor, in ciuda deselor sale incercari. In scurt timp, Gaius Tiberius a domnit ca al treilea imparat al romanilor, insa gotii au trait linistiti in regatul lor. (69) Siguranta lor, avantajul lor, speranta lor se baza pe urmatorul aspect, orice spunea consilierul Dicineus trebuia dus prin orice mijloc la indeplinire; si considerau esentiala punerea in aplicare a sfaturilor sale. Si cand el a vazut ca mintile lor sunt obediente lui si ca ei au abilitati naturale, el i-a invatat aproape toata filosofia, pentru ca era un mare filosof. Astfel, invatandu-i etica, a inabusit obiceiurile lor barbare; impartind o cunostere a fizicii i-a facut sa traiasca in armonie cu natura, dupa propriile legi, pe care ei le poseda in forma scrisa si astazi si le numesc belagine. I-a invatat logica si i-a ridicat la un nivel al ratiunii superior tuturor celorlalte rase; le-a dat cunostinte practice si astfel i-a impins sa abunde in lucruri de calitate. Demonstrand cunostinte teoretice i-a indemnat sa contempleze cele douasprezece semne si traseele planetelor care trec prin ele, si toata astronomia. Le-a spus cum creste sau scade discul lunii, si le-a aratat cat de mult globul de foc al soarelui depaseste in dimensiuni planeta noastra pamanteana. A explicat numele celor trei sute patruzeci si sase de stele si a descris prin ce semne trec repede prin bolta arcuita a cerului acestea, de la rasarit la apus. (70) Ganditi-va, rogu-va, ce placere a fost pentru acesti oameni bravi, cand in scurtele pauze dintre razboaie, au fost invatati filosofie! Puteai sa vezi pe unul scrutand cu privirea pozitia cerurilor si altul investigand natura plantelor si tufelor. Intr-un loc unul studia cresterea si descresterea lunii, in timp ce altul privea miscarile soarelui si observa cum corpurile care se grabeau catre est sunt invartite si renascute catre vest de rotatia cerurilor. Cand au inteles ratiunea lucrurilor, au fost multumiti. (71) Acestea si variate alte chestiuni i-a invatat Dicineu pe goti in intelepciunea sa si a castigat un renume extraordinar printre ei, incat nu conducea doar pe oamenii obisnuiti, ci si pe regii lor. A ales dintre ei pe cei care erau atunci de vita cea mai nobila si cu inteligenta superioara si i-a invatat teologie, poruncindu-le sa se inchine anumitor divinitati si locuri sfinte. El a dat numele de Pilleati preotilor pe care i-a hirotonisit, banuiesc din cauza ca ei faceau sacrificii avand capetele acoperite cu tiare, pe care noi altfel le numim pillei. (72) Dar le-a ordonat sa spuna restului spitei lor Capillati. Acesta este numele pe care gotii l-au acceptat si l-au pretuit si il pastreaza si in ziua de azi in cantecele lor.

(73) Dupa moartea lui Dicineus, ei l-au onorat aproape la fel pe Comosicus, pentru ca era la fel de intelept. De aceea el a fost numit preotul si regele lor, si a judecat oamenii cu cea mai mare corectitudine.

XII Cand si el a plecat din cele lumesti, Coryllus a urcat pe tron ca rege al gotilor si pentru patruzeci de ani a domnit peste ai sai in Dacia. Ma refer la stravechea Dacie, cea pe care o stapanesc acum gepizii (trib gotic, deci..., n.a.). (74) Aceasta tara se intinde dupa Dunare, pana aproape de Moesia si este inconjurata de o coroana de munti. Are doar doua cai de acces, una prin Boutae, iar alta prin Tapae. Aceasta Gotia, pe care stramosii nostri o numeau Dacia si acum, dupa cum am zis, este numita Gepidia, era atunci marginita la est de roxolani, la vest de iazigi, la nord de sarmati si bastarni si la sud de Dunare. Iazigii erau separati de roxolani (ambele populatii de origine sarmata, cei care vorbeau limba getilor, n.a.), doar de raul Aluta.

(75) Si pentru ca am mentionat Dunarea, cred ca este oportun sa prezentam pe scurt acest excelent curs de apa. Pornind din campiile alamannilor, primeste saizeci de rauri care curg in el si pe parcursul celor o mie doua sute de mile pe care le parcurge de la izvor, pana la varsare in Pont, seamana cu o sira intretesuta cu coaste ca un cos. Este intr-adevar un rau foarte vast. In limba bessilor este numit Hister si are ape adanci de pana la 65-70 de metri. Acest curs de apa surclaseaza ca marime toate celelalte rauri, cu exceptia Nilului. Ajunge cat am vorbit despre Dunare. Sa ne intoarcem acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, la subiectul de la care am facut o digresiune.

XIII (76) Acum, dupa mult timp, in timpul domniei lui Domitian, gotii, temandu-se de avaritia acestuia, au rupt armistitiul pe care-l respectasera pe parcursul domniilor celorlalti imparati. Au trecut prin sabie malul Dunarii, apartinand de atata timp imperiului roman, ucigand soldatii si generalii. Oppius Sabina era la comanda acelei provincii, urmandu-i lui Agrippa, in timp ce Dorpaneus era liderul gotilor. Asadar gotii s-au luptat si i-au infrant pe romani, au taiat capul lui Oppius Sabinus si au invadat si au pradat curajos multe castele si orase apartinand imparatului. (77) Data fiind situatia in care se aflau conationalii sai, Domitian s-a grabit din rasputeri catre Iliria, aducand cu el trupe din aproape intreg imperiul. L-a trimis pe Fuscus inainte, ca general al sau, cu soldati alesi. Dupa aceea, unind barcile ca un pod, si-a trecut soldatii Dunarea, deasupra pozitiei armatei lui Dorpaneus (nu ma mai pot abtine, Dorpaneus/Diurpaneus, alias Decebal, n.a.). (78) Dar gotii prinsesera de veste. S-au inarmat si indata i-au coplesit pe romani in prima lupta. L-au omorat pe Fuscus, comandantul, si au jefuit tabara romanilor. Si, din cauza acestei mari victorii pe care au castigat-o in aceasta regiune, ei au si-au numit, dupa aceea, liderii favorizati de sorti, datorita carora prevalasera, nu oameni obisnuiti, ci semizei, adica Ansis. Genealogia lor o voi parcurge rapid, mentionand spita fiecaruia si inceputul si sfarsitul acestei linii ereditare. Si tu, cititorule, asculta-ma fara a te impotrivi; pentru ca vorbesc adevarat.

XIV (79) Primul dintre acesti eroi, dupa cum ei insisi povestesc in legendele lor, a fost Gapt, urmasul sau fiind Hulmul. Si Hulmul a fost urmat de Augis; si Augis a avut drept odrasla pe cel care a fost numit Amal, de la care vine numele Amalilor. Urmasul lui Amal a fost Hisarnis. Copilul lui Hisarnis a fost Ostrogotha, iar acesta l-a avut ca urmas pe Hunuil, si Hunuil pe Athal. Athal i-a avut ca urmasi pe Achiulf si Oduulf. Achiulf i-a avut pe Ansila si Ediulf, Vultuulf si Hermanaric. Si Vultuulf l-a avut ca succesor pe Valaravans si Valaravans pe Vinitharius. Vinitharius pe Vandalarius; (80) Vandalarius pe Thiudimer si Valamir si Vidimer; si Thiudimer pe Theodoric. Theodoric pe Amalasuentha; Amalasuentha i-a nascut Athalaric si Mathesuentha, tatal lor fiind Eutharic, el fiind inrudit cu Amalasuentha. (81) Pentru ca mai sus mentionatul Hermanaric, fiul lui Achiulf, l-a avut ca mostenitor pe Hunimund, iar Hunimund pe Thorismud. Acum Thorismud a avut drept fiu pe Beremud, Beremud pe Veteric, Veteric pe Eutharic, care s-a casatorit cu Amalasuentha si i-a avut pe Athalaric si Mathesuentha. Athalaric a murit un copilarie si Mathesuentha s-a maritat cu Vitiges, cu care nu facut niciun copil. Amandoi au fost luati de Belisarius la Constantinopol. Cand Vitiges a murit, Germanus patricianul, un var al imparatului Iustinian, s-a casatorit cu Mathesuentha si inclus-o, astfel, in casta patricienilor. Ea a dat nastere unui baiat numit Germanus. Dupa moartea sotului, ea a decis sa ramana vaduva. Cum a decazut regatul amalilor vom spune la momentul potrivit, daca ne ajuta Dumnezeu.

Sursa: people.ucalgary.ca
Preluat de pe: http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/

Cuvinte despre străbuni - dac = lup!

INTRE LUPII DACIEI STIU CA MA FACUSEM OM. Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca padurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi in istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea de lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe in lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga cineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare oamenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit? Ba inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar lupi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, a fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste cap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera cateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si arate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane si urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, iar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege pe care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar s-o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. Cea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de controlat si de stapanit deocamdata, si spre acest secret priveam in mintea mea, istoriceste vorbind, fiindca stapaneam doar noi, Lupii, spatiile carpato-euxene. Dar trebuia inca sa mai curga timp, gheturile topite la Nord sa se retraga spre Pontul Euxin, ca sa-mi pot croii insfarsit, drum spre Sarmisa. Aici la Sarmisa, era visul meu, deoarece padurile vechi azi, tocmai cresteau inalte si frumoase. Simteam ca exist, respiram, imi pipaiam labele paroase de lup, numai intre urechi, desigur foarte curios, simteam un impuls si sens cautarilor in spatiu. La Sarmisa valtoarea caldurilor se racise, desimea padurilor asigura linistea trecerii mele la starea de om. SI LUPUL DIN MINE SE FACU DAC. A ma transforma din nou in lup, e un secret ce nu-l divulg. Ce nu trebuie, oricum, uitat, e adevarul ca daco-roman inseamna o continuitate infinita, indiferent de transformarile prin care trece. Dacologia este deci istoria straveche a Romanului, in continua descoperire, si ceva in plus, tema versului asezat sub titlul "De-un milion de ani la Felix floarea "Drete", (Vol.I.Poezii alese - I.Miclau), tot despre istoria straveche a romanilor aminteste "La Sarmisa lui Decebal !"

IOAN MICLAU

Cuvinte despre străbuni

La fel ca si o mana de alti romani adevarati, eu cred ca stramosii nostri sunt unul din cele mai vechi popoare ale Europei si faptul ca la ora actuala inca nu ne cunoastem originea si evolutia neamului este o rusine. Sa nu uitam ca deja din antichitate, de cind geto – dacii au fost cuceriti de romani, istoria noastra a fost ”manipulata” si falsificata de interesele veneticilor migratori, romanii la inceput, apoi slavii, germanii, maghiarii, turcii si acum, in final, englezii sau americanii. Din pacate si la ora actuala, in asa-zisa Romanie libera, interesele romanilor sunt secundare si cei care sunt alesi sa dirijeze, sa elucideze si sa coordoneze cultura si istoria romanilor, sunt urmasii “popoarelor conlocuitoare”, care ori fi ei; unguri, turci, evrei, nemti, dar nu romani si daca este si vreun roman, acesta este intimidat de agresivitatea celorlalti, in numele ”democratiei”. Apoi, luind in consideratie doar un fenomen simplu meteorologic, acum 15-20.000 de ani, Anglia si tot Nordul si Centrul Europei, erau acoperite de gheata si regiunea danuviana a reprezentat unul din cele mai optimale locuri de supravietuire si chiar prosperitate a fiintei umane de pe tot globul pamantesc. Noi nu trebuie sa cerem ingaduinta sau sa cersim acceptanta de la vreun ”savant” englez, francez, evreu sau american. Ei sunt niste ignoranti cu privire la mostenirea noastra ca neam si ei isi apara cu o gelozie feroce istoria neamului lor, pe care noi trebuie sa o acceptam asa cum ei doresc si sa le admiram trecutul primitiv si barbar! Nu, noi trebuie sa ne redescoperim, noi trebuie sa ne reindetificam si noi trebuie sa aratam lumii cine suntem. Strainii, atit cei din afara, cit si cei din tara (profitori care folosesc numele de roman, doar ca un camuflaj, o masca dupa care se ascund, sa ne fure totul, inclusiv istoria), nu au nici un interes in cautarea si dezvaluirea adevarului. Sa speram ca efortul unor oameni hotarati sa influenteze si sa insufleteasca tineretul roman inspre o noua atitudine de identitate nationala.

DIMITRIE GRAMA - director revista NEAMUL ROMANESC

Cetati geto-dacice - dava de la Radovanu

Una din puternicele cetãti geto-dacice din zona Cîmpiei Munteniei este dava de la Radovanu, judetul Cãlãrasi.
Locul pe care s-a aflat aceastã cetate, un promontoriu de formã triunghiularã — care se vede astãzi în partea de sud-est a comunei — creat prin eroziune din terasa înaltã a rîulul Arges, este cunoscut de localnici sub numele de „Gorgana a doua". Initial, cetatea a fost separatã de restul terasei printr-un sant de apã­rare, adîncit apoi de apele cãzute din precipi­tatii. Pantele abrupte, greu accesibile au oferit acestei dave o excelentã apãrare naturalã, cãreia oamenii i-au adãugat o palisadã si un sant cu o adîncime ce ajungea pînã la patru metri. Cu timpul, asa cum s-a constatat în timpul sãpãturilor arheologice, s-a renuntat la sistemul suplimentar de apãrare. În jurul resedintei cãpeteniei — acropola — pe o su­prafatã de cîteva hectare se întindea asezarea civilã.
În incinta întãritã, s-a cercetat aproximativ o treime din suprafatã, constatîndu-se exis­tenta a douã straturi de culturã, primul datînd din perioada de sfîrsit a epocii bronzului (sec. XV-XII i.e.n.), iar cel de-al doilea din peri­oada geto-dacicã. Începuturile asezãrii geto-dacice dateazã din sec. III î.e.n., dar promonto­riul începe sã fie intens locuit si fortificat din primele decenii ale sec. II î.e.n.
Locuintele de formã rectangularã au fost construite — conform traditiei pãstrate din epoca neoliticã — din pari grosi bãtuti în pãmînt, împletiti cu nulele si lipiti cu lut, care avea în compozitie paie si pleavã. Peretii ca­selor, bine neteziti, erau spoiti. Acoperisurile, în douã ape, erau din stuf sau paie. În stratul de culturã a fost descoperitã o cantitate apre­ciabilã de tigle si olane, ceea ce atestã cã una din locuinte, care reprezenta o importantã deo­sebitã — probabil locuinta cãpeteniei sau un locas de cult — a fost acoperitã cu astfel de materiale de constructie.
În locuinte s-au descoperit vetre de formã rotundã sau ovalã, iar în douã dintre ele, de dimensiuni mai mari, vetre ornamentate. De­oarece în inventarul acestor douã locuinte s-au gãsit vase de o formã deosebitã, care, dupã pãrerea unor cercetã­tori, erau vase de cult, iar în preajma lor s-au identificat gropi cu depuneri rituale, con­siderãm cã ne aflãm în fata unor sanctuare si cã dava de la Radovanu a fost un impor­tant centru religios al lumii geto-dacice de pe cursul infe­rior al rîului Arges.
Într-o altã locuintã au fost scoase la ivealã creuzete, ti­pare, dornuri, dãlti de dimen­siuni mici cu gura curbatã, resturi de metal si zgurã, ma­teriale ce dovedesc cã lo­cuinta a apartinut unui biju­tier ce-si ornamenta obiectele de podoabã sau vasele de metal pe care le fãurea. Operatia era fãcutã cu ajutorul unei stante din bronz ce avea reprezentat în relief chipul zeitei Atena Partenos. Desco­perirea acestui atelier ridicã fireasca întrebare dacã nu cum­va, la Radovanu, s-au bãtut monede, asa cum s-a constatat în unele dave în care s-au gãsit asemenea unelte.
Inventarul locuintelor, foarte bogat si variat, cuprindea obiecte si unelte din fier (seceri, cosoare, cutite, dãlti de tîmplãrie, pinteni, pumnale, vîrfuri si cãlcîie de lãnci, vîrfuri de sãgeti etc.). Nu lipsesc nici uneltele din bronz sau din piatrã (rîsnite de formã conicã, zdrobitoare) si nici cele din os (mînere de cutite si pumnale, împungãtoare, ace s.a.m.d.). Se vãd de asemenea, greutãti pentru fus, greutãti pentru rãzboaiele de tesut sau plasele de pescuit, lustru­itoarele sau modelatoarele de vase.
Se cuvin mentionate si unele cioburi rotunjite, asa-numitele ostrakoane, care serveau fie ca fise de vot, fie ca je­toane pentru unele jocuri de societate — constituind asa­dar mãrturii pretioase pri­vind unele aspecte ale vietii strãmosilor nostri.
Între obiectele descoperite, majoritatea o constituie va­sele din lut de diferite forme si mãrimi, lucrate cu mîna sau la roata olarului, lustruite sau nu, deseori decorate cu mult gust, arse la rosu sau la cenusiu. Ceramica, în cea mai mare parte asemãnãtoare cu aceea descoperitã în alte ase­zãri si cetãti contemporane dovedeste încã o datã uni­tatea culturii materiale geto-dacice. Dintre piesele cele mai rãspîndite mentionãm nu­meroase fragmente de cupe geto-dacice cu decor în relief, precum si tipare pentru fãu­rirea acestora, descoperiri care dovedesc cã si dava de la Radovanu a fost un important centru mestesugãresc unde se produceau asemenea vase apreciate si cãutate în întreaga lume geto-dacicã.
Devenind viticultori, geto-dacii de la Radovanu îsi pãs­trau si îsi vindeau produsele viticole în amfore arse la rosu, care imitau amforele din insu­lele grecesti Cos sau Rhodos. Ca „marcã a fabricii" aceste amfore purtau stampile care, în loc de scriere, aveau motive decorative, de aceea sînt cunos­cute sub numele de „stampile anepigrafice".
O atentie deosebitã me­ritã descoperirea unui obiect metalic, asemã­nãtor unei eprubete, în care se afla o linguritã cu coadã lungã; se pare cã eprubeta ser­vea la pãstrarea si administra­rea unei licori sau pomezi tãmãduitoare. Un alt obiect, din bronz de formã cilindricã, cu un capãt lãtit în formã-triunghiularã, cu tãis asemã­nãtor unui bisturiu, si cu celãlalt capãt îngrosat, de for­mã conicã si ascutit, putea servi la interventii chirurgicale, ca incizii, drenati si cauterizãri. Aceste piese reprezintã mãrturii pretioase privind în­deletniciri mai rar evidentiate de descoperirile arheologice. Intensitatea comertului prac­ticat de locuitorii acestei ase­zãri este ilustratã de numeroa­sele vase si obiecte de podoa­bã de import, de monedele grecesti si romane, dar si de monedele geto-dacice. S-au gã­sit monede de bronz emise de cetatea Callatis, tetradrahme de argint din insula Thasos, denari romani republicani, drahme de argint, didrahme dacice de tip Vîrteju-Bucuresti si Inotesti-Rãcoasa.
Importantele descoperiri arheologice de la Radovanu re­levã cã aici s-a aflat centrul economic, politic, comercial si cultural, al unui trib sau uni­uni de triburi de pe cursul in­ferior al rîului Arges în sec. II-I î.e.n.

de DONE SERBÃNESCU
Muzeul de arheologie, Oltenita

Forteresses daces des monts d’Orastie - L'heritage mondial UNESCO

Les forteresses daces des monts d'Orastie, construites aux premiers siècles av. et apr. J.-C. sous la domination dace, représentaient une association originale des techniques et concepts de l'architecture militaire et religieuse entre le monde classique et l'âge du fer tardif en Europe. Les six ouvrages défensifs, éléments essentiels du royaume dace, ont été conquis par les Romains au début du IIe siècle ; leurs vestiges imposants et bien préservés se situent sur un site naturel spectaculaire et présentent une image remarquable d'une civilisation vigoureuse et innovante.


http://whc.unesco.org

Ocultarea istoriei neamului

O serie impresionantă de artefacte a fost catalogată, fără să fie cercetată în prealabil, ca fiind falsuri fără valoare istorică. Astfel mintenaş au fost fabricaţi câţiva ţapi ispăşitori pentru a ascunde adevărul falsificării sau furtului acestor aşa zise… făcături. Mistificarea unor date s-a făcut în cazul tăbliţelor de la Sinaia şi în multe altele. Mai mult, acestea fiind catalogate drept falsuri, au fost vitregite de şansa de a fi văzute expuse la muzeu dar au fost depozitate/aruncate de-a valma în subsolul Muzeului Naţional de Arheologie din Bucureşti în nişte coşuri de nuiele timp îndelungat.

În momentul de faţă există două tabere: – Unii care încearcă să discrediteze piesele cum ar fi în Proiectul Limbilor Thraco-Daco-Moesiene – un site al lingvistului Sorin Olteanu în care acesta conchide că tăbliţele sunt falsuri fără să le studieze atent. - Un alt grup încearcă să dezgroape adevărul ascuns în întunericul istoriei. Aceştia sunt Dr.Săvescu, preşedintele „Societăţii Dacia Revival Internaţional”, Dan Romalo cu remarcabila carte „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Adrian Bucurescu în „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Dumitru Manolache cu „Tezaurul dacic de la Sinaia”.

Dacă vrem să găsim informaţii despre aceste piese le putem căuta pe site-ul lingvistei Aurora Petan – Bibliotheca Dacica, în care susţine autenticitatea artefactelor. Dintre contestatari s-au ridicat voci în decursul timpului care au afirmat că autorii „falsurilor” ar putea fi Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Nicolae Densuşianu, etc. Regele Carol I, în 1875, a reuşit să schimbe un teren din Bucureşti pentru un teren din Poiana Văcăriei care aparţinea Mănăstirii Sinaia, teren unde aveau să apară Castelul Peleş şi Pelişorul. Se pare că la momentul începerii excavaţiilor pentru construirea Peleşului s-au descoperit numeroase piese din aur inscripţionate în relief. După ce i s-au făcut copii în plumb, tezaurul a fost topit de regele Carol I şi transformat în fonduri necesare construcţiei.
Pe replicile pieselor de tezaur există imagini în clar ale cetăţii dacice Sarmisegetuza Regia care la vremea respectivă (1879) nu fusese încă descoperită (templu dezvelit de arheologul I.H.Crişan la finele anilor ‘50) cât şi scrieri încifrate, în relief precum si Şarpele Tomitan nedescoperit în acele vremuri. Din motivele pe care vi le-am enumerat mai sus, tezaurul de la Sinaia nu numai că nu a fost studiat, înregistrat, inventariat timp de aproximativ o sută de ani, dar a mai fost şi prădat până când au mai rămas doar câteva piese. Mă întreb aşa, într-o doară, dacă tot sunt falsuri de ce acei muzeografi care trebuiau să protejeze artefactele „au avut grijă” să le valorifice prin toată lumea.


de Cosmin ŞTEFĂNESCU

The Romanian

On the Romanian territory have been discovered impressively beautiful vestiges of Neolithic cultures: it is here that the highly typical civilization of the Geto-Dacians flourished, a kin belonging to the greatest Thracians’ family. The Geto-Dacians arrested the attention of foreign contemporaries under major historical circumstances (in 335 B.C. they fought against the famous Alexander the Great, and about 290 B.C. they were taking as prisoner the latter's successor in Thracia, King Lysimachus). The Helenistic monarchies had been positively influenced by the Geto-Dacians' culture and civilization. The expansion of the Roman Empire in the Balkan Peninsula , alarming the Geto-Dacians, determined the strengthening of their unity. About the middle of the first century B.C., the Geto-Dacian king Burebista succeeded in building an impressing powerful state, by unifying the Geto-Dacian tribes on the wide space stretching from present-day to the Balkans; he forced all the Pontic cities, from Olbia to Apollonia of Thracia, to submit to his rule. The clash between Burebista's and Caesar's forces was going to take place in 44 B.C.; but just then the Roman Emperor was murdered; after a little while Burebista shared the same fate.
At the beginning of our era the Roman Empire was getting closer in its expansion to the Danube , and the Geto-Dacians could do nothing but have relations with it, now cordial, now hostile. They will resist the Romans both politically and military, for about century until the reign of the Roman emperor Trojan, who, after long and dreadful years of wars, succeeded in 106 A.D. to break the heroic resistance of the Dacians, whose king, Decebal - entered in legend for his bravery - committed suicide to avoid being captured. The resistance and partial destruction of Decebal' Dacia ( 14 %) has not changed in any way the basic structure of native people. As a mater of fact Dacia was the last territory conquered by the roman in Europe and the first left by them. The memorial monuments - Trojan’s Column (Rome) and Tropaeum Trojan (Adamclisi, Dobrogea (Dobrudja)) - attest through their celebrated scenes to the Dacians' bravery in defending their plains, fields, rich and well-sheltering mountains.
Besides all, Dacia never has suffered a process of integration into the Roman Empire, because 86 % of its territory was never occupied by them. Not to forget that , at the time of Roman Empire arrival Dacia already have reached a high level of material and spiritual culture and in 165 years of roman occupation of 14% of its territory practical was impossible to undergo a process of Romanization. As the Geto-Dacians has been the basic ethnic element in the making of the European people (see Noah'flood- W.Ryan & W. Pitman-" the Diaspora" pp 188-201), they were also the strongest element of the Romans' ethno genesis, which left lasting marks, traceable to the day, in the Italian people's Latin language, in its name, conscience and culture.
The crisis occurring in the Roman Empire as well as the pressure of the free Dacian people and other “barbarians” forced Emperor Aurelian to decide in 271 A.D. the withdrawal of the Roman troops, administration and a part of the urban population from The small portion (18%) of Dacia’s territory occupied by them, and moving south of the Danube. One more time the dacian population has been again together they will continue to exist generally speaking divided in three regions known as Transylvania, and Walachia.
Later some of the greatest Dacian Empire territory got re-unified under the name of what we call today Romania.

By Dr. Napoleon Savescu

Apa şi muntele sfânt la daci

Ideea de neam nemuritor strabate de la un capat la altul toate scrierile antice cu referire la geti. Herodot relateaza ca inainte de a ajunge la Istru, Darius ii supune mai intai pe getii care se cred nemuritori (1). Alte traduceri, mai exacte, sustin ca ar trebui sa intelegem nu getii ce se cred nemuritori ci getii ce se fac nemuritori. Din aceasta perspectiva nemurirea getica este o posibilitate, o potenta ce se cere a fi revelata printr-o anume stiinta ce nu poate fi straina de invataturile lui Zalmoxis. . Getii par astfel specialisti in nemurirea sufletului, iar aceasta calitate cred ca sta la baza formarii insusi a cuvantului get. Get este un cuvant autohton, cu inteles doar pentru oamenii locului si nu un nume dat de istoriografi, ori de popoarele straine cu care au venit in contact oamenii pamantului. Pronuntia antica trebuie sa fi fost asemanatoare pronuntiei de astazi din mediul satesc, necarturaresc, adica giet, ghiet (pl. gieti, ghieti) ori cu palatala *iet (pl. ieti). Trebuie sa omagiem taranii analfabeti, descendenti direct din geti, care nu si-au pervertit limba prin scolire si care au pastrat o pronuntie arhaica, asa cum au auzit in familie, de la parinti- *ia, *iul, *inul si nu via,viul, vinul. Ei devin acum, pentru arheologia lingvistica, piatra din capul unghiului,cea zvarlita in noroi de zidari,pentru ca nu-i gaseau rostul,dar fara de care nu se poate incheia lucrarea. Constatam ca atat get cat si Jiu au aceeasi radacina ca si vie (vita de vie) mai clar daca se au in vedere regionalismele gie, jie, dar mai ales pronuntia cu palatala *ie. Privit mai atent *ia (via) poate fi nu doar substantiv ci si atribut caci intruchipeaza substanta opusa mortii- cea vie. Insusi cuvantul care i se adauga-vita de (viata de)- conduce la sensul de viata fara de moarte. Vita de vie constituie echivalentul plantei soma a hindusilor, miere a nemuririi,bauta ca ofranda zeilor si servita de muritori pentru a comunica cu divinul, simbol al betiei sacre: Am baut soma/Am devenit nemuritori/ se spune in Rig-Veda. De la atributul de viu, cu variantele sale de pronuntare giu, jiu, ghiu s-au format pluralele gieti, jieti, ghieti, toate transmitand ideia de nemoarte, prin care getii se autodefineau. Apa Jiul este Apa Vie sau apa sfanta si nu curgerea, dupa cum nici Oltul nu este raul de aur, asa cum credea B. P. Hasdeu, decat in masura in care aurul era asociat cu ideia de nemurire. In articolul intitulat “Originea numelui Jiu”, B. P. Hasdeu ajunge la concluzia ca este un cuvant dacic insemnand scurgere. Sunt aduse ca argumente forma germana a Jiului, numit pe acest canal Shyl sau Schil. De aici, considera savantul, un cuvant dacic “sil” care explica denumirea de jelturi ale paraielor in zona Mehedinti,dar si toponimul Jiu, tot una cu sanscritul “sar”-scurgere (2). Cu tot respectul pentru inaintasi trebuie sa spunem, totusi, ca aici sunt doua substantive ale caror sensuri, in limba sanscrita, desi se intrepatrund raman distincte. Este vorba de cuvantul jala care inseamna apa si sar care inseamna scurgere, suvoi, curent. Primul sta la originea numelui paraului Jales si chiar a jelturilor mehedintene, al doilea se afla in componenta anticului si atat de cautatului rau dacic Sargetia. Nici jala si nici sar nu il explica pe Jiu. Cuvinte formate de la jiu le gasim,sub diferite forme, in traditiile, obiceiurile si folclorul romanilor. Cu titlul de Jienii functioneaza si astazi un colind de An Nou, al cetelor de tineri de prin satele din Baragan. Se merge in grupuri de 9 sa 12, avand un conducator de ceata, costumati cu coifuri tuguiate pe cap, mantale si toiege. Scenariul si textul, mai mult niste improvizatii pe tema “jianului calator” ne duc cu gandul la lunile anului ce se sfarseste,intruchipate de jieni, la insusi timpul ce nu moare ci doar calatoreste. Jienii intruchipeaza partea nedistructibila din an ca si din om, (3), ce calatoreste dupa moarte,iar aceasta calatorie a timpului si omului isi are perechea mitica in calatoria daimonului Zalmoxis-Cronos, intrucat si Zalmoxis a fost un calator si in acelasi timp a fost asemuit de istoricii elini cu zeul timpului numit Cronos. Jienii se mai numesc si irozi, cuvant ce ii face rude bune cu calusarii, dansatori frenetici ce primesc binecuvantarea de la o femeie numita Irodeasa. Irozii si Irodeasa provin dintr-o magie straveche, cand ritualurile pagane se exprimau prin dansuri si cantece. Carlo Ginzburg (4) a aratat ca anumite practici de magie antica s-au prelungit pana in ev-mediu, fiind percepute ca forme de vrajitorie. Dupa cum s-a consemnat in procesele verbale inchizitoriale, din tarile occidentale, vrajitoarele practicau dansul nocturn al Dianei careia i se mai spunea si Irodiada. Autorul ajunge la concluzia ca traditiile asemanatoare in locuri si perioade diferite, in Europa medievala, provin dintr-un cult pagan al marii mame de tip Cibele. Iata deci ca magia rituala, asociata cu dansul nocturn au condus la schimbarea numelui marii mame in acela de Irodiada, imprumutat, din episodul biblic cunoscut. Concluzia ar fi ca jienii sunt o relicva dintr-un ritual antic foarte vechi, in legatura cu cultul unei zeitati feminine, pe care nu o stim dar se poate banui. In coregrafia folclorica, Jiul a dat numele mai multor dansuri si melodiilor dupa care se joaca. In Dictionarul jocurilor populare romanesti (5) figureaza 17 variante de dansuri jienesti, dar ele trebuie sa fi fost mult mai multe. Sub numele de Jiana se joaca o invartita dreapta, pe ambele versante ale Carpatilor sudici, intre vaile Oltului si Jiului. Jiana este o hora in Dobrogea,iar Jieneasa hora cu strigaturi in Gorj. Sunt si alte jocuri precum Jiana Veche si Jianu Batranesc, iar astfel de denumiri precum veche, batranesc presupun o traditie neaosa. Cand sub cupola acelorasi cuvinte se strang si toponime si colinde si jocuri si traditii arhaice, inseamna ca nu operam doar cu cuvinte ci cu concepte, iar jiu este unul dintre conceptele filozofiei getice. Pe harta intocmita de Ptolemeu Jiul apare, catre varsare, sub denumirea de Rabon, ceea ce nu face decat sa intareasca epitetul de apa sfanta. In limba spaniola, provenind dintr-un substrat lingvistic comun cu getica, de dinainte de imperiul roman, rabon inseamna berc, fara coada, insusire specifica unor animale, dar si anumitor ape curgatoare. Ambiguitatea resimtita de oricine doreste sa caute izvoarele Jiului provine din faptul ca avem in amonte un Jiu de est, un Jiu de vest, plus un Jiet, suficient pentru a deruta si a nu permite desemnarea unui anume loc. Aceasta forma de ascundere a adevaratei origini a Jiului provine din antichitate si era data de credinta ca isi are izvorul in cer si nu pe pamant. Ca Jiul sau Ghiu insemna apa sfanta, se poate demonstra si prin faptul ca opusul sau, adica A-Ghiu, a devenit in crestinism Aghiuta, prin diminutivare(6). Ghiu este un toponim in Ardeal, iar Ghioc, Ghiuta, Ghia, sunt nume propii getice. Floarea ghiocel, prin faptul ca razbate la viata prin ger si zapada, vestind primavara este simbolul viului, al nemortii, numele si semnificatia ei sunt tot atat de vechi ca si miturile getice. Existenta unei ape socotita sfanta la daci este atestata in scrierile istoricului-geograf Strabon (7). In a sa Geografie, Strabon relateaza muntele cu pestera lui Zalmoxis, socotit sfant se numeste Cogaionon, la fel cu al raului ce curge pe langa el. Sunt cercetatori care au stabilit ca prima parte a cuvantului Coga-ion-on, “coga”,insemna in limba dacica munte. Avand in vedere un cuvant compus cu intelesul de munte sfant, rezulta ca partea a doua “ion” (on final este sufix) inseamna sfant. Este ceea ce am aratat mai sus, adica pronu8ntia cu palatala a lui Jiu-*iu. Cel *iu este *ionul, viul, sfantul, fara de moarte. Prin urmare, apa ce curgea alaturi de muntele sfant nu este alta decat Jiul, iar Cogaiononul trebuie cautat, pornind de aici, adica printre cele patru masive muntoase de langa cursul sau: Sureanu, Retezat, Vulcanu si Parang. Insa chestiunea muntilor si apelor socotite sfinte, la daci, nu se reduce la Cogaionon. Alti munti si alte ape se afla sub tutela unor divinitati, iar acest lucru il stim din scrierile lui Lactantius (8) care vorbesc de un cult al zeilor de munte din Dacia Romana, fara nici o indoiala cult de sorginte getica. Exemplul cel mai la indemana il constituie legenda Sargetiei. De la Dio Cassius (9) aflam ca Decebal ar fi ascuns tezaurul statal sub albia raului Sargetia, prin devierea cursului apei, apoi readucerea lui la matca. Istoricii au avertizat ca ceea ce ni s-a transmis nu este decat o legenda calatoare (10). Argumentul principal il constuie faptul ca si Diodor din Sicilia transmite o poveste asemanatoare, dar petrecuta in Panonia si cu cateva sute de ani mai inainte de razboaiele daco-romane. La Diodor regele se numeste Audeleon, iar raul sub care s-au ingropat comorile poarta aproximativ acelasi nume cu cel dacic, adica Sargentia. Faptul ca in locuri si timpuri istorice diferite se regaseste acelasi scenariu al ingroparii unei comori regale, sub albia unui rau, numit Sargetia, confirma mitul apei vii, curgatoare, unde pot avea loc imbaieri rituale cu rol functional in purificari. Darul lui Traian catre templul zeului Cassios, acel corn de bou aurit, de fapt un rhyton, luat din tezaurul dacic, certifica natura religioasa a obiectelor de sub apa, care astfel capata virtuti sacre. Daca am merge inapoi, pe scara istoriei, dincolo de Decebal si Traian, dincolo de Audeleon si Lisimah, putem ajunge la un timp mitic, in care adversarii se transforma in personaje mitologice de genul devasi si asurasi. Rolul lor in aceasta poveste este sa dea un sens si o utilitate divina Sargetiei. Sar, dupa cum am mai aratat, in limba sanscrita inseamna curgere, suvoi, apa curgatoare, iar Getia, de fapt Gietia, prin utilizarea lui “j” in loc de “g” (v. gie-jie ori gioc-joc) precum in graiurile banatean si moldovan, devine Jietia, femininul de la Jiet. Raul Jiet are toate sansele sa fie antica Sargetie, dar ar fi zadarnic sa se caute eventuale comori in albia lui,caci, dupa cum am vazut, legenda Sargetiei exista inainte de Decebal. Dacii au fost un trib getic, cel ce a realizat uniunea celorlalte triburi din jur, intr-un mare stat. Vom arata ca intre numele de get si cel de dac exista o legatura stransa. Mircea Eliade a precizat ca numele de daoi avut de daci inainte de a se numi astfel, vine de la un cuvant traco-frigian care inseamna lup, insa nu dispunem de o etimologie a cuvantelor dac si Dacia. In limba sanscrita dakha inseamna struguri si de aici emitem ipoteza, avand in vedere si polisemnatismul, ca macar unul dintre sensurile cuvantului dac sa provina de la fructul vitei de vie. Aceasta ipoteza are avantajul ca se articuleaza foarte bine cu simbolul vegetal pentru geti-vita de vie. Nu am fi nici primul nici ultimul neam din istoria antica care alegeau sa se asemuie cu vita, mladitele de vita si strugurii. Cele mai la indemana exemple ni le ofera Biblia. In cartea lui Isaia din Vechiul testament Domnul Dumnezeu este vierul si iudeii sunt via, dupa cum se spune: “Acum dar-zice Domnul-locuitori ai Ierusalimului si barbati ai lui Iuda, judecati voi,intre mine si via Mea. Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut?Pentru ce a facut ea struguri salbateci, cand eu ma asteptam sa fac struguri buni? Va voi spune insa acum ce voi face viei Mele; ii voi surpa zidul, ca sa fie calcata in picioare. O voi pustii; nu va mai fi curatata, nici sapata;spini si maracini vor creste in ea! Voi porunci si norilor sa nu mai ploaie peste ea. Via Domnului ostirilor este casa lui Izrael si barbatii lui Iuda sunt vita pe care o iubea” (Isaia,5- 1,7 ). Citind acest pasaj din Biblie nu putem sa nu ne gandim la episodul scoaterii vitei de vie ordonata de Burebista, la sfatul lui Deceneu, preotul regelui si reprezentantul divinitatii pe pamant, care talmacea vointa zeului getic. Isus, de asemenea, s-a descris pe sine ca adevarata vita cu care credinciosii sunt intr-o relatie organica. Iata pasajul din Evanghelia dupa Ioan: “Eu sunt adevarata vita si Tatal meu este vierul. Pe orice mladita care este in Mine si n-aduce roada, El o taie; si pe orice mladita care aduce roada o curateste ca sa aduca si mai multa roada. Acum voi sunteti curati din pricina cuvantului pe care vi l-am spus. Ramaneti in mine si Eu voi ramane in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce roada daca nu ramaneti in mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane in mine si in cine raman Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic” (Ioan, 15-1, 11). Daca acceptam ca geto-dacii se identificau cu vita de vie si strugurii sai, atunci este foarte posibil ca adevarata scoatere a vitei de vie sa fi fost actiunile militare intreprinse de Deceneu, conform cu vointa divina, de anihilare a asa zisei vitei salbaticite, adica a elementelor tribale ce se abatusera de la dreapta credinta stramoseasca. Neintelegand sistemul filozofic getic care apela la simboluri, Strabon a luat ad-literam parabola lui Deceneu si a proclamat starpirea vitei de vie in Dacia. Or dovezile arheologice contrazic acest lucru, cultivarea vitei de vie desfasurandu-se fara intrerupere in Dacia. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca o astfel de operatiune era o imposibilitate din punct de vedere practic. In plus, strugurii fiind un aliment valoros ar fi fost mai logic sa se interzica vinificatia si nu interzicerea cultivarii vitei de vie. Dosarul vitei de vie getice este mult mai bogat. Strugurele, impreuna cu spicele de grau figureaza pe monezile romane infatisand Dacia Felix, iar aceste simboluri sunt de sorginte dacica si nu romana. Colacul de grau si vinul se sfintesc in zilele noastre in biserica crestina si este posibil ca si in Dacia antica sa fi constituit alimente rituale. Daca privim in repertoriu liricii populare,transmisa prin viu grai de la geto-daci, aici strugurele apare personificat, capabil de simtire si patimire : Struguras batut de piatra/ Rau e Doamne fara tata/Struguras batut de bruma/Rau e Doamne fara muma.


Note bibliografice:

1). Herodot-Istorii, vol 4, Ed. Teora, 199, pg. 91 2). B. P. Hasdeu- Istoria critica a romanilor- Ed. Minerva, Buc. 1994, pg. 391. 3). Gheorghe Seitan- Zalmoxis in cantecul batranesc, Ed. Cronicarul, Tulcea, 2003, pg. 90 si celelalte. 4). C. Ginzburg- Istorie nocturna- Ed. Polirom, Iasi, 1996, pg. 197 5). G. T. Niculescu-Varone-Dictionarul jocurilor populare romanesti, Ed. Litera, 1979. 6). Romulus Vulcanescu – Mitologie romana- Ed. Academiei, 1987, pg. 313 7). Strabon, Geografia-VII, 3,5 8). Lactantius- De mortibus persecutorum, IX 9). Dio Cassius – Historia romana – LXVIII, 14, 4-5 10). I. H. Crisan – Spiritualitatea geto – dacilor, Ed. Albatros, Buc. 1986 – pg. 109.

GHEORGHE ŞEITAN

Zeus şi dragonul dacic pe columna lui Traian

Moto: De-a lungul secolelor, procesul de alterare al simbolurilor s-a manifestat prin acoperirea lor cu pseudosemnificaţii, prin înecarea lor în false simboluri sau atribuirea de semnificaţii aberante; de aceea, simbolurile se cer curăţate de sedimentele depuse în timp. (Florin Biciuşcă, Centrul lumii locuite)

Cu toate ca Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapele, plasează dragonul dacic împreună cu variantele sale între drapelele care au făcut istoria lumii, nimeni n-a încercat să dezlege taina imensei sale puteri care i-a asigurat venerarea timp de peste 2500 de ani din Persia şi până în Anglia, englezii mai purtându-l încă în cruciade, dar şi în bătălia de la Bosworth din anul 1485.

Iată, însă că „nu aduce anul ce aduce ceasul” cel bun, când ajuns din întâmplare în foarte bine organizata bibliotecă din incinta primăriei Slănic Prahova am zăbovit, fără grabă, ca orice om aflat în concediu, asupra foto-imaginilor de pe Columna lui Traian cuprinse în albumul publicat de Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu încă din anul 1966.
Între ele şi metopa în care lui Zeus, numit de romani Jupiter, îi este asociat în aceeaşi logică de zeu tutelar Dragonul Dacic. Plasate în acelaşi registru superior, cele două icoane asociate una celeilalte conduc, fără echivoc, la concluzia că Dragonul Dacic îl desemna pe Dumnezeu în concepţia dacilor, tot aşa după cum Jupiter îl desemna pe Dumnezeu în viziunea agresorilor romani.

Abordarea plastică în semi-profil atât a lui Zeus, cât şi a Dragonului Dacic, căruia îi este redată şi cea de a doua ureche, aşa cum se vede bine şi pe copia Columnei de la Muzeul de Istorie Naţională din Bucureşti, consolidează ideea că realizatorii Columnei au conferit una şi aceeaşi semnificaţie celor două icoane, aşa încât se poate afirma cu certitudine că Dragonul Dacic Îl desemna pe Dumnezeu.

Din nefericire, Bartoli, ca şi toţi istoricii care au studiat mesajele Columnei, n-a sesizat ideea în care a fost realizată această metopă şi, ca atare, în impresionantul său volum de stampe consacrat Columnei, nu s-a mai considerat obligat să redea cu fidelitate ambele icoane desenând Dragonul Dacic cu un ireal corp de şarpe şi înlocuind semi-profilul original cu profilul din care lipseşte cea de a doua ureche a lupului obligatorie pentru un semi-profil, aşa cum se vede foarte bine. Prea puţin importantă pentru epicul bătăliei de la Tapae, metopa a fost creată special pentru a spune peste milenii că Dragonul Dacic desemna prin Nume pe Dumnezeul transcendental, aflat din punct de vedere teologic chiar mai presus de idolatrele întruchipări antropomorfice.

Dragonul Dacic Îl desemnează pe Dumnezeu prin Numele Său, cu alte cuvinte, acest Dragon Dacic trebuie citit ca o hieroglifă de tip fonogramă, care indică Numele lui Dumnezeu.

Dacă vom merge cu gândul mai departe, vom constata că şi în urmă cu mii de ani simbolul dacic alcătuit dintr-un cap de lup cu alte câteva pene a fost realizat urmând unul şi acelaşi tip de rebus, ceea ce ne permite să afirmăm că Numele lui Dumnezeu ilustrat de larg-răspânditul dragon dacic, prezent şi pe metopa 18 a Columnei, este Volco-Black. Capul de lup sugerează, în mod evident, cuvântul Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, iar imaginea segmentului cu pene face aluzie la corbul prezent în mitologie, în folclor, dar şi în scrieri religioase ca simbol pentru culoarea neagră, care sugerează în acest fel cuvântul Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă.

Extrem de importantă este semnificaţia teologică a acestei metope care spune peste milenii întregii omeniri, cu autoritatea imperială a Columnei lui Traian, că Dragonul Dacic este semnul lui Dumnezeu, şi nu unul oarecare, ci un Dumnezeu mult mai important, din moment ce, în numele Institutului american pentru drapele, Whitney Smith constată că sub semnul lui s-a făcut istoria lumii din Persia până în Anglia timp de peste 2005 de ani.


Bibliografie

1. Whitney Smith, Les drapeaux a travers les ages et dans le monde entiers, Ed. Fayard 1975, p.61
2. Pietro Santi Bartoli, Colonna Traiana,… alla Maesta Christianissima di Lvigi XIV re di Francia e di Navarra, metopa 18.
3. Const. Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu, Columna lui Traian, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1966

GEORGE LIVIU TELEOACĂ

Medicina tradiţionala (zalmoxiană)

Medicina tradiţionala (zalmoxiană) – patrimoniu cultural

De ce afirmăm că medicina holistica zalmoxiană este patrimoniu cultural al românilor ?
Raspunsul îl găsim în însăşi definitia culturii (după DEX) şi anume:
Cultura reprezinta totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii (în cazul nostru –sănătatea n.a); totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
După cum cunoaştem cu toţii, Zalmoxis este principalul zeu al geto dacilor, amintit în repetate rânduri în literatura antică, începând cu Herodot, Platon, până târziu de către istoricii bizantini. Este celebru citatul din Operele lui Platon : «Regele nostru Zalmoxis, care este si zeu ne învată că după cum nu trebuie să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap şi nici capul nu poate fi îngrijit neţinând seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul ce-l au de îngrijit ! » (Dialogul Carmides)
Prin urmare, printre atribuţiile lui Zalmoxis se înscriu şi cele de vindecător al întregului (organism) adică holistic! Acest concept se adresează vindecării cauzei bolii care a produs-o si nu simptomelor şi totodată ţine seama de întregul organism, neuitand sa trateze si partea psihică, adică cea a sufletului.
Toate cunostintele privind medicina zalmoxiană erau detinute de cercurile de initiati de la care au trecut cu timpul in popor, astfel incat in fiecare sat exista unul sau mai multi cunoscatori ai ierburilor vindecatoare (în satele de munte mai exista si azi asemenea tamaduitori).
Este demn de mentionat Dictionarul plantelor medicinale cu nume dacice, respectiv traducerea in limba Latina, realizat de medicul Dioscoride, cel care l-a insotit pe Imparatul Traian in expeditiile din Dacia, dovada ca la acea vreme exista o indelungata practica si experienta vindecatoare pe aceste meleaguri.
Atat medicina autohtona daca, cat si cea extrem orientală, decriu si sustin într-o primă etapă imbolnavirea sufletului, adica o tulburare in planul corpului nostru eteric, energetic, cel care raspunde de pildă de instalarea starii de rau prin deochi, adica prin exercitarea unei forte energetice puternice asupra unui ins (de cele mai multe ori copii, cu o mai mica putere de aparare), la care medicina alopată modernă nu poate da explicatii.
Cercetările moderne totuşi confirmă faptul că in primul rând se tulbură psihicul de pildă in stress, boala secolului generata de suprasolicitare si insatisfactii pe diferite planuri (social, familiar, financiar, discordante religioase in cazul casatoriilor realizate intre membrii a doua religii diferite, etc).
Ce inseamna corp energetic?
Tot ceea ce este viu poseda si este animat de energie (denumita forţa Qi), forta energetica vitala responsabilă de activitate vitala fizică şi cerebrală..
Medicina holistica porneste de la acest principiu si incearca prin toate mijloacele sa intareasca energia vitala, astfel incat, dupa declansarea bolii, sa aduca organismul intr-o stare de echilibru cat mai apropiata de normalitate, adică de starea de dinaintea imbolnăvirii. Acest lucru se poate realiza prin metode de tratament naturale, energetice, informationale, lipsite de toxicitatea si efectele secundare pe care le au medicamentele chimice, folosite de medicina clasica.
O abordare holistica presupune ca exista o forta vitala in fiecare pacient si ca aceasta este singura capabila sa determine cauza bolii si modalitatea de restabilire a echilibrului.
Un medic sau un terapeut specializat in medicina holistica stie sa recunoasca simptomele fortei vitale diminuate, iar remediile sale terapeutice nu sunt indreptate spre contracararea unui efect, ci pentru a stimula energia Qi, forţa capabilă de a restabili (reabilita) starea de sanatate a intregului organism. Forta vitala, odata trezita, elimina boala; pacientul trebuie doar sa aiba rabdare si sa actioneze in aceeasi directie cu aceasta forta. Practic, trebuie sa aiba incredere in inteligenta acestei forte care lucrează in intimitatea organismului, in nevăzut, adică la nivel inframicroscopic.
Nu întamplator prima întrebare care trebuie adresata pacientului este: Vrei să te vindeci? Este o întrebare retorica de altfel care are rolul de a-l face pe bolnav co-participant la vindecare, si totodata constient de puterea vointei sale. Toate procesele bio-fizico-chimice sunt controlate perfect de forta vitala care este stimulată psihic de puterea subconstientului bolnavului. Boala apare pentru că noi împiedicam energia vitală să actioneze asa cum ar trebui, şi de multe ori, inconstient, din necunoastere sau lipsă de voinţă de a renunţa la vicii, ne împotrivim ei. (Ultramoden se discuta despre Psihologia Transpersonala (PT) stiinţa care extinde cercetarea psihologica a persoanei pâna la dimensiunea spirituala a existentei, punând accent pe studiul starilor si proceselor prin care oamenii pot experimenta legaturi profunde cu interiorul Fiintei (Sinele), depasind constiinta Eului).
Conform medicinii holistice, pacientul trebuie înteles şi tratat în funcţie de un ansamblu de factori: fizici, emotionali, sociali, spirituali si economici. Tratamentul holistic înseamna să vindeci concomitent trupul si sufletul, prin toate mijloacele. De aceea, cand se doreste tratarea unei afectiuni, trebuie sa se tina cont de toate aspectele din viata bolnavului, inclusiv de emotiile cu care ne confruntam. Mania, stresul sau tristetea sunt sentimente care consuma energia organismului si scad dramatic numarul globulelor albe, influentand negativ imunitatea. De asemenea, este important si cum ne odihnim. Imunitatea creste daca-i dam organismului suficient timp de refacere, prin activitati relaxante si somn odihnitor.
Este important sa petrecem cat mai mult timp recreativ in mijlocul naturii!
Dumnezeu i-a asezat pe protoparinti in gradina raiului, nu intr-o urbe poluata! Acolo avem noi specia umana experienta multimilenară! De acolo au cules stramosii nostri remediile pentru bolile care erau mai putine la numar decat cele de azi generate de complexitatea vietii moderne!
Este important sa respectam si ritmurile circadiene. Este indicat sa dormim intre orele 22 si 06. Noaptea, cand toate fiintele vii cu exceptia pradatorilor nocturni isi refac energia, este planificata pentru refacere. În acest interval de pilda, ficatul suprnumit laboratorul organismului, “curaţă” adica detoxifică mai eficient sangele si isi regenereaza celulele.
Respiratia este o alta componenta de importanta majora in medicina holistica. In reglarea imunitatii, plamanii joaca un rol esential. O respiratie corecta, profunda (toracica si abdominala) inseamna o mai buna oxigenare a celulelor. Multe boli sunt determinate de slaba oxigenare celulara, aceasta favorizand cresterea nivelului de radicali acizi – un mediu care imbatraneste prematur organismul.
Alimentatia este cea mai importanta componenta de care trebuie sa tinem cont, atunci cand este vorba de sanatate. Perioadele de post, ori regimurile speciale pentru lehuze, galbenare (hepatita) diabet sunt recomandari care insoteau (si insoţesc) fiecare tratament. Este important sa respectam inapetenta in timpul bolii, pentru a nu suprasolicita in scopul digestiei energia destinata vindecarii.
Care erau metodele practicate de geto-daci?
Terapiile holistice antice, strămoşeşti recunoscute ca valabile si azi sunt : fitoterapia, apiterapia, aromaterapia, gemoterapia ( mestecau mugurii de mesteacan, pin) , dietoterapia, atingerea (terapia prin atingere!), bioenergia, , masajul, crestăturile în punctele energetice, biometeorologia, helioterapia, talasoterapia(pentru cei care traiau aproape de mare), psihoterapia, optimizarea, umorul, (terapia prin râs – spun psihologii contemporani nouă), meloterapia, terapia prin culoare, mişcarea (dansul popular) dansul therapeutic (căluşul) sacroterapia.
Actualmente, alaturi de acestea, acupunctura, presopunctura si in mod special homeopatia, care este una dintre cele mai importante metode holistice de restabilire a sanatatii, sunt metode care astăzi intregesc lista lor. Sigur, mai sunt si altele ca: balneologia, tratamente cu namol, reflexoterapia, fizioterapia cristaloterapia shiatsu etc. Fiecare dintre acestea ajuta in procesul therapeutic, de vindecare de regasire a homeostaziei, a funcţionalitaţii normale a organismului. Ele trebuiesc conduse si supravegheate de specialisti, de oameni care au studiat aceste forme de terapie.
Substantele biologic active continute in plantele care cresc din solul bogat in anumite substante minerale specifice, influientate atât de structura subsolului cât si de actiunea astrelor care stralucesc nopţile deasupra acestui teritoriu situat la jumătatea distanţei intre Polul Nord si Ecuator, au proprietati vindecătoare deosebite.
Fitoterapia este una din cele mai vechi metode practicate de om, fiind şi cea mai la îndemână.
Atingerea, mângâierea locului dureros al copilului de mâna mamei, veche de când lumea, este una din metodele moderne la care apelează psihologii (terapia prin atingere).
Culorile verde si albastra, culori neutre, culorile padurilor noastre si a cerului senin, ambele intalnite pe tot teritoriul tarii asezata pe paralela 45, sunt culori vindecatoare pentru multe afectiuni cronice . (Culorile au o mare influenta asupra psihicului uman. Fiecare culoare are un rol bine stabilit asupra omului: verdele linisteste si este un calmant excelent pentru organism, in vreme ce rosul incita, este excitant, creste tensiunea arteială! este hipertensor Medicina traditionala indiana, Ayurveda, foloseste si ea de mii de ani aplicarea culorilor pentru reenergizarea si armonizarea organismului).
Sunetele muzicale rezultate din rostirea incantatorie a unor formule ritualice de vindecare, dar si sunetele nascute din adierea vântului printre ramurile arborilor ce strajuiesc si azi ca şi in vechime lacasele de cult – mânastirile primele promovatoare si pastratoare a metodelor terapeutice antice, au devenit ceea ce numim meloterapie (Azi stim ca tot ceea ce este viu reactionează la o muzica. La cea armonioasă, frumoasa, plantele reactioneaza pozitiv: infloresc, se dezvolta mai repede si in deplinatatea lor. La o muzica stresanta plantele se ofilesc si mor. Animalele sunt si ele sensibile la muzică. S-a constatat ca vacile dau mai mult lapte daca ascultă muzică terapeutică cum ar fi Mozart ori “Anotimpurile” lui Vivaldi).
Este mai usor sa previi decât să tratezi!
Acest dicton antic cunoscut isi pastreaza si azi valabilitatea. Daca ne odihnim bine, respiram corect aer proaspat, nu ne mâniem si nu păstrăm ranchiună, nu ne expunem abuzurilor de orice natura si mai mult decat toate daca alimentatia este echilibrata, adaptata calitativ si cantitativ, ne putem considera sănatoşi în proportie de 90%.
Cunostintele actuale privind metabolismul confirma faptul ca este esential sa consumam fructe si legume proaspete, bogate in vitamine, care stimuleaza imunitatea, cum ar fi vitaminele A, C, E, B1, B5, B6, B9 si B15. De asemenea, si mineralele sunt foarte importante pentru biochimia organismului: fara calciu, potasiu, magneziu, zinc, seleniu, crom, organele interne nu functioneaza corespunzator.
In perioada aceasta, a supremei comunicari ne bucuram si de cunostintele furnizate de alte culturi medicale de pe alte meridiane care s-au dezvoltat in paralel cum este cea chineza sau indiana, ayurvedica si constatam ca nu exista contradictii.
Iata de exemplu cum raspund la intrebarea:
Cum sa nu ne reîmbolnavim?
Conceptul antic zalmoxian, regasit si in medicina extrem orientală este valabil pentru orice boală adaptat zilelor noastre: dacă frigul sau umezeala ori erorile alimentare, intoxicarea involuntară cu tot felul de droguri inclusiv medicamente ori alcoolismul cronic sau fumatul au condus la boală, şi până se vindecă omul evită aceste agresiuni asupra corpului, dar după o vreme uită şi din nou se expune din neatenţie, lipsă de voinţă, sau forţat de împrejurări, se va reîmbolnăvi şi face o formă mai gravă decât prima dată.
Indemnul, povaţa demnă de urmat decurge si din Imnurile sacre – atribuite lui Pitagora (invătături de care iniţiaţii de aici nu erau străini:
„ Îngrijeşte-te de săsătatea trupului tău
Dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi
Mişcarea
Şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va
Stânjeni”.
Pentru ca am subliniat deja sacroterapia, spre incheiere subliniez faptul ca, credinta în vindecare dar şi în divinitate, este esentiala pentru sanatatea noastra trupeasca si sufletească. Uneori omul se simte singur si abandonat in mijlocul rautaţii si grijilor.
Rugaciunea sub forma dialogului intim, sincer, profund, cu Divinitatea ori luata din cartile de rugaciuni, este foarte importantă şi azi ca în vremurile când era invocat Zalmoxis.
Seara, totodata este important ca in câteva minute, sa recapitulam ce am facut bine si ce am facut mai putin bine sau rau, adică să constientizăm actiunile noastre, încât să putem spune: “Doamne, ajuta-mă ca maine sa fiu mai bun, să răspândesc armonie şi pace si sa fac mai mult bine decat am facut azi!”.
În concluzie:
Consider că există o continuitate de necontestat in privinta metodelor terapeutice vechi, autohtone, asa cum exista in bogata noastra traditie privitoare la: limbă, port popular, obiceiuri de botez, nuntă, înmormantare, ritualuri agrare de fertilitate, şi de stimularea dragostei.

Dr. ELENA ARMENESCU

Primul mormint dacic din Muntii Orastiei

Arheologii clujeni au scos la lumina Primul mormint dacic din Muntii Orastiei.

O echipa de arheologi clujeni, condusa de prof. dr. Ioan Glodariu, a scos la lumina primul mormint dacic din zona Muntilor Orastiei (judetul Hunedoara).
Descoperirea este de o importanta covirsitoare: pina acum nimeni nu putea explica absenta mormintelor din cea mai populata regiune a Daciei. Mai mult decit atit, perioada Daciei de dinainte de cucerirea romana este caracterizata de un numar extrem de redus de morminte la nivelul intregului spatiu populat de daci. Incinta funerara dateaza din a doua jumatate a secolului al II-lea inainte de Chirstos si apartine unui nobil dac, contemporan cu Burebista.
Descoperirea a fost facuta la cetatea de la Costesti - Cetatuie, capitala politica a regatului dac sub Burebista si, ulterior, resedinta a altor regi, inclusiv a lui Decebal. Potrivit celor declarate de profesorul clujean care a condus santierul arheologic este vorba despre "un mormint tumular, de razboinic, care apartine unui fruntas din societatea dacica". Linga urna cu oase calcinate apartinind capeteniei razboinice au mai fost gasite o ceasca dacica, o cana, o farfurie, fragmente dintr-o pafta de fier, o sabie dacica curbata cu un singur tais (denumita "sica") si un virf de lance. Au mai fost scoase la iveala o bucsa si scoabe de fier de la un car, precum si 13 monede din bronz batute in cetatea Histria de pe malul Marii Negre. Cercetatorii clujeni spera ca, dupa ce va fi efectuata analiza urnei, numeroase mistere despre daci sa fie elucidate. Sapaturile de pe santierul arheologic au inceput la jumatatea lunii august anului 1997 si au continuat in verile anilor 1998 si 1999.

BOGDAN STANCIU, PAUL CRISTIAN RADU
Joi, 20 Ianuarie 2000

The Deep Roots of the Danube Civilization

1. The high status of the Danube Civilisation

The “early civilisation” status can no longer limit itself to the regions which have long attracted scholarly attention (i.e. , Mesopotamia, the Levant and the ancient Indus valley), but it has to expand to embrace the Neolithic and Chalcolithic civilisation of the Danube Valley.

Some markers of civilization in southeastern Europe:
- Development of subsistence agrarian economy by improvement of agrarian land and technology. Agriculture is no longer limited to the best patches of arable land around the settlements, but it is practiced also on more difficult soil at some distance from the homestead. There is evidence of the use of the plough and the irrigation.
- Refinement and improvement of techniques of pottery production. The progress in pottery technology is equally fast in the west and in the east.
- The emergence of metallurgy was an independent process which was not influenced by Near Eastern traditions.
- An increase in trade can be observed since the mid-eight millennium p.t. (present time). It was a long distance trade and involved shells, marble, obsidian and copper.
- Urbanism. Within the expanding settlement, a more effective layout can be observed in the course of its development. The plans of street patterns and the alignment of houses become more complex in time. As for the size of settlements, some grow to offer homes for several thousand inhabitants.
- Homes. There are changes as to the size and functions of buildings. While the average size of houses is about 8 by 5 m, buildings in the larger town may have a length of up to 30 m, two stories, with three to four rooms on each floor.
- The buildings assume more specialized functions. By the eight millennium p.t., there is a tendency to either separate space according to stories in one house or, more preferably, to erect separate buildings with specialized functions. In addition, profane and sacral architecture tend to assume more distinctive features than in previous periods. At several sites, models of temples have been excavated. Some of them must have been large structures on broad platforms.
- Sophisticated patterns of religious imagery.
- South-eastern Europe developed its own system of writing (Danube Script) 7300 years ago and it is the oldest known to date.
- The origin of writing is evidently linked to the quantitative growth of the information which had to be recorded and transmit. For this reason the Danube Civilization developed a complex system of communication: the Danube System of Communication. It was composed of several elements: writing was only one of them, even though important, original and unique.

Other communication channels of the Danube System of Communication were: religious symbols, geometric decorations, figurative language, devices for memory support, star and land charts, ritualistic markings, numeric notations, family identity or community affiliation marks as well signs stating the owner/manufacturer/destination/content of an artefact.

- In a traditional perspective, statehood, hierarchies of authority and a stratified society were considered essential for achieving a higher organizational level of cultural development: civilisation. The Danube Civilization demonstrates that there were other major civilisations of the Old World where statehood was either unfeasible or a marginal factor. Where the ancient Danube cities flourished there was no state organisation that could be compared to the Sumerian city states or to dynastic , but rural and semi-egalitarian Neolithic communities and a network between the villages. In the Neolithic Danube Valley there is convincing evidence that statehood was not a necessary ingredient in the formative process of early civilisations

2. From many point of views the Old Danube Civilization has to be placed in a leading position in economic and cultural affairs.

As for the cultural chronology of crucial innovations, Old Europe holds the edge in pace as compared with the development in other regions. In the span of two thousand years from the mid-eight to the mid-sixt millennia p.t. compared with Danube Civilization the pace of development in the Orient is moderate, although steadily progressing. In particular, metallurgy and writing emerge much earlier in Europe than in Asia.

- Pyrotechnology which is a precondition for metal-working, advances more swiftly in the Occident than comparably in the Orient.

- There is an earlier archaeological record for several of the basic smelting technologies in Europe. Gold was worked in southeastern Europe more than one and a half thousand years earlier than in Mesopotamia.

- Urban agglomerations are known in Europe and Anatolia already from the eight millennium p.t. while, in Mesopotamia, the emergence of townships dates to the seventh millennium p.t.

- Writing makes an early appearance in Danube Civilisation and enters the sphere of ancient urban culture in Mesopotamia fairly late. The birth of writing is backdated from the kingdoms and the great city-states of the bronze age to the semi-egalitarian villages of Neolithic peasants and its barycentre moves from the Near East to south-east Europe.

In conclusion, if we are to make sense of the history of Old World civilisations, we have to recognise the high status of the Danube Civilisation inside them and its start-up in advance of some markers.


3. The classical theorem Ex Oriente lux is reversed in Ex Occidente lux

Before the new chronology had been established, scholars readily assumed Sumerian influence, not only in the sphere of writing but also in economic and cultural affairs. But there is evidence for a west-eastern drift of culture in the sixth millennium p.t. (present time). In particular, archaeological, anthropological and linguistic evidence is being gathered to demonstrate that the people in the Neolithic Old World were engaged in long-distant trade contacts and intercultural relations and that the impact of their influence was predominantly directed from west to east.

This cultural drift from Europe to Asia via the Aegean and Anatolia is explained by the time gap that can be observed in the archaeological records of the Danube Valley and Mesopotamia: the Danube Civilisation flourished before the Sumerian one.

The European cultural influx into Asia can be illustrated in an analysis of prominent technologies, for example writing. During the formative period of writing in Mesopotamia, the local tradition of signs on tokens and pictography merges with influences from abroad, from the west.

a.1 In the Near East, a crude sign system with special functions (i.e. accounting and record keeping) had developed in pre-deluge times (tenth millennium p.t.), and this became more refined in the post-deluge era. But it is tempting to construct a direct link between the system of count stones and early Sumerian writing. And yet, only some 30 of the 2,000 signs of the Sumerian script have equivalents in the token system.

a.2 In addition to the native token system there is another reservoir of visual signs for which local origin can be assumed, and these are the iconic signs of ancient Sumerian pictography, some of them highly stylised.

b. Before the introduction of the modern cultural chronology of south-eastern Europe, scholars were puzzled by the similarities of the signs in the oldest inscription of the Danube Civilisation with early Sumerian signs; these similarities were being analysed in the light of a Sumerian cultural presence in Europe.

Those who base their investigation on the new calibrated chronology are equally puzzled by the sign similarities, but the reconstruction of an assumed historical relationship between the Old Danube and the Sumerian writing has now to be associated with a west–eastern drift. Did the Old Danube tradition of writing influence the Mesopotamian tradition in its formative process?

Sign similarities of the Old Danube and the ancient Sumerian scripts are not limited to "simple" forms which might be explained as coincidental (e.g. motifs such as the head of an animal or the outlines of a tree).

Parallelism in the compared sign repertories also strikes the eye due to the many similarities in the details. In the provisional list of sign convergence, there are more than 40 sign parallelisms (excluding "simple" forms). The convergent iconic material can be extracted from the 230 Old Danube signs as compared with the 770 signs of the ATU-list.

4. The Danube Civilization as a network society.

The Danube Civilization changes the idea of civilisation and its historical formation, because witnesses another trajectory from foraging to complex agrarian societies far from the state model (This is well known from the Mesopotamian tradition since Sumerian times. The state model is a system of hierarchal and centralised authority: state organisation, social class stratification, already centred lay-out of the earliest towns, temple economy).

This newly "discovered" path to civilisation is a network of nodes (central settlements) linked by common cultural roots, exchange relationships of mutual political advantage and shared socio-economic interests.

It is a complex society characterised by semi-equality in social relations, the observance of reciprocal socio-economic interests, the absence of the state, the rise of urbanism through expansion to oil spot from villages to towns with thousands of inhabitants and without the need of many defence structures.

It is also an agrarian society, where the villages were not oppressed by the political authority of towns. The local economic surplus of villages is not monopolised by the inhabitants of urban centres. There is an efficient, although not centralised, relationship among towns. The distribution of goods and resources is based on interregional trade. It is a relatively tranquil confederation of strongly regionalised cultures with common roots. The development of a script was associated with the religious sphere and not with the economy and it was linked to images of female divinities.

The network model of society is present in the horizon of the Danube Valley, Indus valley and the Halaf culture (7.200 – 6.000 p.t.) in northern , in an area between Mosul and Aleppo.

5. The deep roots of the Danube Civilization.

There is no "sudden rise" of any civilisation. Looking at the "checklist" of cultural patterns which had evolved in the ninth millennium p.t., it is clear the accumulative effect of cultural memory. In the structures of Danube Civilization, we do not simply find elements relating to the Neolithic Age but many bricks of older cultural periods which can be traced back even to the Palaeolithic Age (e.g. the manufacture of figurines in different materials; belief in female divinities as patrons of nature and culture).

The impressive correspondences between prehistoric symbols and signs of writing suggest, if not common meaning, at least a common principle of representation lying behind the representative act.

The discovery and the stress of close correspondences and impressive analogies between symbols and marks on rock art or on bone objects and Danube Script is an important step to interpret some of the former as “precursors of writing”. The Neolithic writing of proto-Europe was therefore preceded by a cognitive and symbolic revolution: the invention, starting with a simple graphic element, of complex geometrical motifs and their exceptionally logical organisation.

In conclusion, literacy has inherited a clear propensity for abstraction, a familiarity with geometry and a numerological knowledge from the older populations of hunter-gathers. These took refuge during the last ice age in some temperate climate enclaves and invented primitive forms of pre-writing.

6. The acknowledgement of the Danube Civilization has important cultural repercussions on the European identity.

It brings an enrichment and expansion of the historical and cultural matrix on which our European identity is based, because the civilisation of the Danube is by now considered one of the “mothers” of modern European culture.

by Marco Merlini

Aurul dacic

Aurul dacilor. Intre mit si realitate, intre imbogatire si blestem

Oriunde si oricind a fost vorba despre aur, isteria imbogatirii a dominat omenirea. Fabulatii si legende care de care mai uimitoare, s-au pravalit spre urechile celor avizi de senzational metamorfozindu-se cu rapiditate, capatind noi elemente inventate la gura sobei. Deosebit de incitante povestirile despre aur ajung la cei dornici de imbogatire rapida, provocind adevarate exoduri catre locurile de origine ale acestor legende. Cu toata circumspectia asupra acestor fabulatii trebuie recunoscut faptul ca nici o legenda nu s-a nascut fara un capat de ata care sa fi fost innodat la realitate.
Ultimii ani au readus in actualitate, poate mai furtunos ca niciodata in decursul istoriei, comorile dacilor din Muntii Orastiei. Dupa fabuloasele cantitati de aur si argint care au luat drumul Romei cind Traian si-a instalat talpa in Dacia, dupa zecile de mii de monede descoperite pe la 1500 in albia Streiului de niste pescari, monede ce valorau cit o suta de mii de soldati cu armuri si cai la un loc, dupa alte zeci de descoperiri intimplatoare care au reusit sa imbogateasca generatii intregi si, nu in ultimul rind, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice stiintifice care nu au scos la suprafata aurul mult visat de aventurieri, se parea ca povestile despre aurul dacilor s-au cam terminat.Muntii Orastiei au ramas pret de citeva decenii in liniste. Pe timpul verilor doar, echipe de arheologi mai cotrobaiau prin cetatile lui Decebal facind sapaturi intr-o acuta lipsa de tehnologie si de mijloace financiare.
Scriam "se parea" ca povestile s-au terminat si ca linistea s-a asternut peste tinuturile de unde Burebista tuna acum mai bine de doua mii de ani sa se stirpeasca viile. Tinuturile acestea blestemat de frumoase n-au fost nicodata parasite. Mai cu frica in sin, mai cu sabia in mina, mai cu voia lui Zalmoxis, oamenii au ramas statornici pastrindu-si traditiile, identitatea si, nu in ultimul rind, aurul mostenit din mosi stramosi. Ei si-au ascuns aurul de lacomia si rapacitatea celor care le calcau paminturile sau erau la putere. Rind pe rind mai intii de romani, apoi de hoardele migratoare, de voievozii avizi de aur, de grofi lacomi si dornici de lux, de chiaburi, de comunisti de tot felul de aventurieri care nu se dadeau in laturi de la nimic pentru un pumn de galbeni. Si l-au ascuns in cele mai felurite locuri.In pamint, in zidurile caselor, prin poduri si cocini, pe sub cusca cinelui ferit de ochii si dorintele amatorilor de metal galben.


Aurul jurat

Multi din cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe cealalta lume si secretul locului pe care il alesesera pentru siguranta averii lor. Treceau ani pina cind din acele locuri erau decoperite mai mult sau mai putin intimplator. Mostenitorii de citeva generatii sau aventurieri in cautarea imbogatirii rapide il descopereau si fie il vindeau, fie il ascundeau in locuri numai de ei stiute. Daca descoperirea se facea de mai multi oameni urma imparteala. Si cum comercializarea aurului a fost totdeauna anevoiasa, de cele mai multe ori, in asteptarea unor momente prielnice,descoperitorii il ingropau la rindul lor urmind un ritual mostenit din cele mai vechi timpuri.Toti cei care aveau parte din acest aur, jurau sa nu se atinga de locul cu pricina decit impreuna .Daca unul dintre ei murea, aurul raminea pentru totdeauna in acel loc, ceilalti trebuind sa renunte la el de frica blestemului. Blestemul insa exista nu numai pentru cei ce jurasera. Aurul raminea acolo purtind cu el blestemul peste sute si mii de ani pina cind cineva se incumeta sa-l atinga. Speculatii sau nu, evenimente reale s-au derulat de-alungul timpului, relevind ca legatura dintre aur si nenorociri nu este una tocmai intimplatoare.
Marin V. din satul Ludesti la 52 de ani observa intr-o noapte in gradina sa un foc nefiresc. Flacara avea cam o jumatate de metru inaltime si pilpiia incet de o culoare albastruie si durind mai putin de un minut. Marcind locul merge in casa si ii povesteste nevestei. Cu tot avertismentul ei, dis de dimineata se apuca de sapat si descopera o oala din lut plina de galbeni. Bucuria lui era fara de margini, la fel cu ingrijorarea femeii care se temea de blesteme. Dupa o disputa aprinsa Marin se lasa induplecat de rugamintile femeii si ingroapa aurul. Dar in alt loc, numai de el stiut. In acea seara nevasta isi gaseste barbatul paralizat in grajd. El traieste si acum de peste sapte ani. Incapabil sa rosteasca ceva, incapabil sa-si aminteasca locul in care si-a ascuns averea lui de o noapte.
Milan S. din Gradistea de Munte, bastinas al Muntilor Orastiei stia de la bunicul sau ca undeva prin curtea vecinilor in noaptea Sinzienelor prin treizeci si ceva se aratase foc mare. Minat de saracie si lacomie Milan cauta noptile pe bijbite prin ograda alaturata fara ca vecinul sa prinda de veste. Acesta se trezea de dimineata gasindu-si curtea scormonita si nu pricepea ce se intimpla. Cirtitele nu faceau gropi asa de mari.Intr-una din zile vecinul observa o sapatura mai mare ca de obicei. Puse mina pe lopata si incepu sa dea la oparte pamintul afinat din groapa. Pe la jumatate de metru, cind pamintul devenise mai tare, gasi doi bani de aur. Pe atunci pe la Gradiste tot veneau arheologi care sapau la Cetate. Chema pe doi, le povesti patania si le dadu monedele. Primi pentru fiecare cite 30 de lei. Dupa 37 de ani la o nedeie in Costesti, Milan, baut, se lauda in crisma satului ca are ascuns atita aur cit sa cumpere tot satul. Prietenii il crezura si pusera fel si fel de pariuri.Incinsi de bautura pornira prin bezna impreuna cu Milan spre locul cu pricina. Pe drum acesta apuca sa le spuna ca a gasit aurul in curtea vecinului sau. Cind treceau puntea de lemn peste riul Gradistei aceasta s-a rupt. Au cazut cu toti in apa. Nici unul nu pati nimic in afara de Milan. Intr-o apa ce trecea putin peste genunchi il gasira abia dimineata o suta de metrii mai in jos innecat. Locul unde isi ascunsese banii Milan il mai cauta si azi cei care au aflat de aceasta intimplare.
Cind cotrobaie prin memoria lor incarcata de mituri, batrinii locului isi mai amintesc de povestile bunicilor despre Sapta nebuna. Mergind la pascut cu vacile prin virtoapele de la Valea Rea, gasi intr-o zi o usa mare de piatra care dadea intr-o vagauna. Fara teama ea intra si gasi un adevarat tezaur. Doi ciini mari de aur strajuiau o incapere plina de obiecte de aur care de care mai frumoase si mai mari. Deodata usa se inchise in urma ei dar stralucirea aurului era asa de puternica incit inauntru era lumina. Se aseza pe un jilt mare de aur si privind minunatiile di jurul ei adormi.Cind se trezi, linga ea era un animal nedeslusit care bea apa dintr-o scurgere din bolta incaperii. Fiindu-i sete bau si ea. Cind termina de baut usa se deschise dintr-o data si ea iesi la lumina. Pleca intr-o fuga acasa dar spre surprinderea ei nimeni nu o mai cunostea. Cu toate incercarile ei disperate de a-i convinge ca ea este Sapta care a plecat cu o zi in urma cu vacile la pascut, oamenii o priveau uimiti fara a da un semn ca ar cunoaste-o. Pentru ca era curata si ingrijita ,o familie de margineni a luat-o ca fata in casa. In fiecare zi ea isi depana povestea de nenumarate ori celor care se incumetau sa o asculte. Dupa un timp unii au banuit ca ce povesteste ea nu este doar rodul unei minti ratacite si au incuvintat sa o insoteasca la locul cu pricina. Cu mic cu mare au pornit dupa Sapta care urma sa le arate marea grozavie. Dupa o zi itreaga de cautari zadarnice nu gasira nimic.Usa de piatra parca intrase in pamint. Dezamagiti, satenii au lovit-o cu pietre pe Sapta si au alungat-o.Multi ani dupa aceea, cei care bateau cararile Muntilor Oarastiei o inilneau pe Sapta nebuna care cu privirea ratacita si bolborosind mereu, cauta o usa de piatra.
Poate ca aceasta ultima intimplare ar fi trebuit catalogata ca o legenda pitoreasca a locurilor, perpetuate peste ani.Numai ca, la sfirsitul acestui mileniu, o scrisoare anonima anunta o descoperire senzationala facuta de niste studenti care intr-o drumetie au dat peste o pestera plina de aur. Recompensa ceruta era fabuloasa si cei care au primit scrisoarea au luat-o ca pe o gluma. Descrierile pesterii si a obiectelor de aur semanau insa izbitor cu ceea ce Sapta nebuna le indruga cu mult timp in urma localnicilor.
Astfel de istorii si similitudini exista cu zecile prin aceste zone. Odata cu febra aurului, s-a trezit la viata si izvorul legendelor si al vorbelor purtate cu iuteala vintului. Atunci cind moartea vine pe neasteptate, putini sunt localnicii care nu beneficiaza la propriile priveghiuri, alaturi de traditionalele bocete, de birfe rostite in soapta si pe furis. Atunci babele satului sau dupa caz tinerii aduc vorba despre cum mortul cautase sau gasise aur, cum se inbogatise si nu avusese parte de el, despre averile strinse a celor care sunt in viata,despre juramintele calcate si peste toate despre blestemul neiertator al aurului.


Nota bene:

Trebuie sa mai spun ca de mai multi ani, in calitate de jurnalist, observ si cercetez la cele mai inalte cote jaful arheologic din Muntii Orastiei. Aceasta zona de peste 40 000 de hectare este dovada cea mai puternica a continuitatii dacice .Dovezi etnografice si etnologice cercetate si demonstrate de doamna doctor Lucia Apolzan, certifica o locuire extrem de activa si numeroasa a acestor tinuturi in perioada de dupa retragerea aureliana. Alaturi de aceste dovezi ale ilustrei cercetatoare, faptul ca pe o arie asa de mare se gasesc inca in foarte multe locuri aceste comori, dovedeste inca odata o viata economica si politica foarte dezvoltata in acea perioada, contrar parerilor curentului care sustine ca la venirea lui Atilla aici era pustiu. De sapat in cautarea comorilor s-a sapat decind lumea. Daca la o casa din Costesti sau Gradiste nu este un cautator, a urmatoarea sunt doi. Culmea este ca de aproape o suta de ani arheologi de renume ai Romaniei au scormonit aceasta zona fara sa fi gasit macar un singur banut de aur. Cum oare? Sunt ei niste arheologi slabi sau sunt excroci? Personal dupa ce am intervievat zeci de batrini din zona care in tinerete au sapat alaturi de familia Daicoviciu, tatal si fiul, eu inclin sa acord credit celei de a doua variante. Ca taranii au sapat si sapa in continuare nu ar fi un mare pacat. Pacat este comercializarea obiectelor descoperite peste granita acolo unde altii asteapta cu rabdare sa vina vremea cind ne vor scrie istoria.
Intr-o increngatura mafiota in cel mai strict sens al cuvintului, care are in componenta bisnitari, politisti, politicieni de diferite culori, localnici si reprezentanti ai unor fundatii, obiectele de patrimoniu sunt descoperite, evaluate, impartite, trecute peste granita cu complicitatea vamesilor, si vindute la preturi care ating de cele mai multe ori valoarea de catalog. Dupa stiinta mea au fost carate dincolo valori de patrimoniu care au o valoare de aproximativ 7-8 milioane de dolari. Daca taranul care sapa si gaseste, primeste la prima mina maxim douazeci la suta din valoarea adevarata, rind pe rind urcind in ierarhia mafiota sumele se maresc de la o treapta la alta. Este o ineptie sa gindesti ca o astfel de zona poate fi pazita de trei politisi cit are postul de politie Orastioara de Sus. Dar asta este situatia aici si nimeni nu ia nici o masura. Se dau legi peste legi, una mai proasta ca alta care fac din aceasta situatie un paradis al avocatilor care-i pot scoate basma curata pe ticalosi.

Vladimir Brilinsky, Deva, Romania