Regalian (Regalianus - Imparat roman) - stranepotul lui Decebal

P. C(assius?) Regalianus (died 268)

The main source of information is the unreliable Historia Augusta. Other sources are Eutropius, who calls him Trebellianus, and Aurelius Victor and the Epitome, which call him Regillianus. About his origin, the Tyranni Triginta says he was a Dacian, a kinsman of Decebalus. He probably was of senatorial rank.

Sursa: wikipedia

DIN 253 e.n. ÎNCEPE PĂRĂSIREA DACIEI

În anul 253 e.n., ca urmare a pustiirilor repetate, începe un exod masiv al păturilor înstărite din provincia Dacia Traiană spre regiuni mai protejate şi mai bine ferite de pericole, din Imperiu. În acelaşi an, Gallenius (260-268), din 253 co-împărat pe lângă Valerian (253-260), tatăl său, nu poate împiedica nici constituirea în Gallia, pentru 15 ani, a unui stat independent de Roma.

REGALIANUS REFACE DACIA LA 258 e.n.

Dorinţa geto-dacilor de a se elibera de dominaţia romană s-a manifestat prin împăratul Regalianus (258-268), prezentat de cercetătorii Ion Pachia Tatomirescu şi Constantin Paşcu-Taşbuga, citaţi de profesorul Augustin Deac. Regalianus, fiind din neamul geto-dacilor, după ce pe plan local a fost proclamat împărat, fără să ajungă la Roma, reuşeşte să refacă o Dacie independentă cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunării, din amonte de Viena, din Boemia până la Nistru şi Bug. În “Scriptores Historiae Augustae”, scrisă de Trebollio Pollio, se precizează “Regalianus... de neam dac... fiind chiar rudă cu însuşi Decebal...”.

SUPLICIA DRYANTILLA, SOŢIA SA, IMPUNE LA 270 RETRAGEREA ROMANILOR DIN DACIA

Deşi Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptă de Gallenius, în 268, regatul său dacic îşi continuă, totuşi, existenţa sub conducerea soţiei sale, Suplicia Dryantilla, (268 - 270) până în anul 270, an în care Aurelian este constrâns să înceapă tratativele pentru retragerea din Dacia a unităţilor armate romane. După retragerea Aureliană, din anii 271 - 275, Imperiul roman se confruntă cu o puternică ofensivă a răspândirii noii religii creştine.

Ing. Dan Ion PREDOIU

Torna, torna, fratre!

Torna, torna, fratre! (τόρνα, τόρνα, φράτρε) (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munţilor Haemus în anul 587.

Consemnările întâmplării
Există două relatări legate de acest episod. Theofilact din Simocatta (570 - 640) povesteşte în „Istoriile” sale că în timpul unui marş de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre soldaţi a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-şi atenţioneze camaradul, a strigat „în limba băştinaşă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalţi soldaţi au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă şi au început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii cât şi avarii sunt cuprinşi de panică, fiecare armată fugind în direcţii opuse.
Două secole mai târziu, în lucrarea sa „Cronographia”, Theophanes Confessor (752 - 817) relatează aceeaşi poveste într-un mod puţin diferit. Anume, soldatul văzuse povara catârului căzând şi rosteşte „în limba părintească” torna, torna, fratre! (adică să se întoarcă după sacul căzut).

Opinii şi interpretări
Istoricul C. Jireček consideră expresia drept o comandă militară în limba latină. Alţi istorici socotesc aceste cuvinte drept o primă menţiune a protoromânei.
Istoricul G. Brătianu socoteşte că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul roman, aşa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice şi dunărene”; „ele aparţin probabil unuia şi celui mai însemnat din substraturile peste care limba noastră s-a clădit”. Totodată respinge teoria comenzii militare, întrucât ar fi fost imposibil ca în armată să existe adresări cu termenul mult prea familiar „frate”.

Bibliografie
• M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
• Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediţia a II-a rev., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 182, 193.
• Nicolae Saramandu, „Torna, torna, fratre”, Fonetică şi dialectologie, Editura Academiei Române, XX-XXI/2001-2002, pp. 233-252

Sursa: wikipedia

Cuvinte provenite din limba daca

Lista de mai jos cuprinde cuvinte din limba română care, se presupune, au fost moştenite din limba dacă. Întrucît informaţiile pe care le avem despre limba dacilor şi a tracilor sînt extrem de sărace, cuvintele din această listă pot fi considerate că au un mare grad de probabilitate de a fi autohtone.

În coloana de Observaţii se face trimitere la următoarele surse:

* "Hasdeu": B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae;
* "Russu": I. I. Russu, Limba traco-dacilor;
* "Vraciu": A. Vraciu, Limba daco-geţilor.

Notaţia (albaneză) marchează acele cuvinte pentru care I. I. Russu a găsit un corespondent de origine indo-europeană în limba albaneză.

Cuvînt Observaţii

abeş Hasdeu, Vraciu
Abrud Hasdeu
abur Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
acăţa Russu
adămană (dar, mită) Vraciu; etimon alternativ: magh. adomány
ademeni Hasdeu
adiia Russu
aghiuţă Hasdeu
aidoma Hasdeu
alac Hasdeu
ală Hasdeu
aldea Hasdeu
ameţi Russu
amurg Russu
anina Russu
aprig Russu
argea Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
Argeş Hasdeu
arunca Russu
azugă Hasdeu
baci Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
baier Russu
baligă Russu (albaneză)
baltă Russu (albaneză)
bară Hasdeu
Barba-cot Hasdeu
barză Hasdeu, Russu, Vraciu
bască Hasdeu, Russu (albaneză)
batal Hasdeu
bălaur / balaur Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
băga Russu
băiat Russu
bălan Hasdeu
beregată Russu
boare Russu
bordei Hasdeu, Russu
bortă Hasdeu
brad Hasdeu, Russu (albaneză)
brînduşă Russu
brînză Hasdeu, Russu, Vraciu
brîu Russu (albaneză)
brusture Russu (albaneză)
bucura (şi familia sa de cuvinte) Russu (albaneză)
buiestru Russu
bunget Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
burghiu Hasdeu
burlan Russu
burtă Russu
burtucă Hasdeu
burtuş Hasdeu
butuc Russu
butură Russu
buză Russu (albaneză)
caier Russu
caţă Russu
căciulă Russu (albaneză)
căpuşă Russu (albaneză)
căpută Russu (albaneză)
cătun Russu (albaneză)
cioară Hasdeu, Vraciu
cioban Hasdeu
cioc Hasdeu, Vraciu
ciocîrlie Hasdeu
ciomag Hasdeu
cîrlan Russu
cîrlig Russu
codru Hasdeu, Vraciu
copac Russu (albaneză)
copil Russu
creţ Russu
cruţa Russu (albaneză)
cujbă Hasdeu
culbec Hasdeu
curma Russu (albaneză)
curpăn Russu (albaneză)
cursă Russu (albaneză)
custură Russu
darari Russu
daş Russu (albaneză)
dărîma Russu (albaneză)
deh Hasdeu
deretica Russu
descăţa Russu
descurca Russu
desghina Russu
dezbăra Russu
dezgauc Hasdeu
doină Hasdeu, Vraciu
don Hasdeu
dop Russu
droaie Russu
dulău Hasdeu, Vraciu
fărîmă Russu (albaneză)
gard Russu (albaneză)
gata Russu (albaneză)
gălbează Russu (albaneză)
genune Hasdeu, Russu
gheară Russu
ghes Russu
ghimpe Russu (albaneză)
ghiob Hasdeu
ghionoaie Russu (albaneză)
ghiont Russu
ghiuj Hasdeu, Vraciu
gîde Hasdeu
gîdel Hasdeu
gordin Hasdeu
gorun Russu
grapă Russu (albaneză)
gresie Russu (albaneză)
groapă Russu (albaneză)
grui Russu
grumaz Russu (albaneză)
grunz Russu (albaneză)
gudura Russu
guşă Russu (albaneză)
horinca
hojma Hasdeu, Vraciu
iazmă Hasdeu
iele Hasdeu
încurca Russu
înghina Russu
îngurzi Russu
înseila Russu
întrema Russu
jilţ / jielţ (=pîrîu) Hasdeu, Vraciu
leagăn Russu
lepăda Russu
lespede Russu
leşina Russu
mal Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
maldac Hasdeu
mazăre Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
măceş Russu
mădări Russu
măgură Russu (albaneză)
mălai Hasdeu
mămăligă Hasdeu
mărcat Russu
mătură Russu (albaneză)
Mehadia Hasdeu
melc Hasdeu, Russu, Vraciu
mieru Russu
mire Hasdeu, Russu, Vraciu
mistreţ Russu
mişca Russu
mînz Russu (albaneză)
morman Russu
mosoc Hasdeu
moş Russu (albaneză)
moţ Hasdeu
mugure Russu (albaneză)
munună Russu
murg Russu (albaneză)
muşat Russu
năpîrcă Russu (albaneză)
năsărîmbă Hasdeu
niţel Russu
noian Russu
ortoman Hasdeu
păstaie Russu (albaneză)
păstra Russu
pînză Russu
pîrîu Russu (albaneză)
prunc Russu
pururea Russu (albaneză)
raţă Hasdeu, Vraciu
ravac Hasdeu
răbda Russu
reazem Russu
ridica Russu
rîmfă Hasdeu
rînză Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
sarbăd Russu (albaneză)
Sarmizegetusa Hasdeu
scăpăra Russu (albaneză)
scrum Russu (albaneză)
scula Russu (albaneză)
scurma Russu
sîmbure Russu (albaneză)
sîmvea Hasdeu
spînz Russu (albaneză)
stăpîn Hasdeu, Vraciu
stărnut Russu
stejar Hasdeu, Vraciu
steregie Russu
sterp Russu (albaneză)
stînă Hasdeu, Vraciu
străghiată Russu
strepede Russu (albaneză)
strugure Russu
strungă Russu (albaneză)
sugruma Russu
suguşa Russu
şale Russu (albaneză)
şiră Hasdeu, Russu
şopîrlă Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
şoric Russu
şut Russu (albaneză)
tare Russu
traistă Hasdeu
tulei Hasdeu
ţap Russu (albaneză)
ţarc Russu (albaneză)
ţarină Russu
ţăruş Russu
ţundră Hasdeu
ţurcă Hasdeu
uita (a se uita) Russu
undrea Russu
urca Russu
urcior Russu
urdă Hasdeu, Russu, Vraciu
urdina Russu
urdoare Russu
vatră Hasdeu, Russu (albaneză), Vraciu
vătăma Russu
vătui Russu (albaneză)
viezure Russu (albaneză)
viscol Russu
zară Russu
zăr Russu
zburda Russu
zestre Russu
zgardă Russu (albaneză)
zgîria Russu (albaneză?)
zgîrma Russu
zimbru Hasdeu, Vraciu
zîrnă Hasdeu

Bibliografie

* B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, 1887-1895
* I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967; Editura Dacica, Bucureşti, 2009
* I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970
* I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
* Ariton Vraciu, Limba daco-geţilor, Editura Facla, Timişoara, 1980

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 - 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi ... Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian - Apostatul (331 - 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva - şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 - 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică...

4.4 Ausonius, către 310 - către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 - 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 - către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 - 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit ... pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori

(2) Întâmplările cele petrecute la fel

(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 - 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l'histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 - 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius... când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 - 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în "Getica" nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr ... dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo ... si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica ... / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius - să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor - confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR postat pe www.gandirea.ro

Legile frumoase (Belagines) ale Geto-Dacilor

Un stat atît de avansat în multiple cunostinte (fizica, logica, astronomie, medicina, chirurgie, etc.), nu putea fi decît un stat bine organizat din punct de vedere juridic, legal. Faptul ca s-au pierdut cele mai multe carti care vorbeau despre civilizatia si cultura Dacilor, ne lipseste de posibilitatea de a preciza în ce constau legile statului regal al Dacilor. Ca ele erau, ne încredinteaza Iordanes, care (identifica pe Geti cu Gotii) spune ca Deceneu „i-a facut sa traiasca conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se pastreaza pîna astazi, sub numele de belangines".

Textul acesta în legatura cu normele de drept a fost diferit interpretat. Neigebaur, J.F. spune ca în anul 84, „sub regele geto-dacilor, Burebista, Deceneus introduce scrisul, precum si artele si stiintele; ambii dau legile, numite Bellagine" desi ele erau mai vechi.

Comentînd acelasi text, Vladimir Hanga spune ca Deceneu a dat poporului geto-dac legi scrise (conscriptores). Hanga mai spune ca termenul belagines „este gotic (bilagineis din vechea radacina nordica lag; cf. engl. lau). Parerea ca Belagines ar fi un termen gotic porneste de la faptul ca Iordanes credea ca Getii si Gotii sint unul si acelasi popor. Ca în adevar Geto-Dacii aveau legi, acelasi Vladimir Hangu mentioneaza ca Ovidius, exilat la Tomis de Augustus, scrie ca „în dispretul legilor autohtonii îsi fac singuri dreptate, folosind razbunarea sîngelui ca si în orînduirea gentilica". Avînd în vedere ca în textul citat din Iordanes este vorba de legile transcrise, consideram ca belagines este un cuvînt compus traco-dac si se poate traduce legile frumoase (belle+leagines), dupa cum Beledina înseamna Cetatea frumoasa.

Desigur ca legile Geto-Dacilor erau mult mai vechi decît vremea lui Deceneu si Burebista. Ceva mai mult. Belaginele fusesera scrise de regele Zamolxis, dupa cum ne încredinteaza Iamblichos. Dupa ce i-a învatat si chiar i-a convins ca „sufletul este nemuritor", „le-a scris legile". De „regulele lui Zamolxis" aminteste si Agathias Scolasticul. Deci Belaginele au fost destul de cunoscute în antichitate. Înainte de a încheia acest capitol, amintim cea mai de seama informatie cu privire la religia Geto-Dacilor si a Legilor Frumoase. Diodor din Sicilia spune ca „la asa numitii Geti, care se cred nemuritori, Zamolxis sustinea si el ca a întrat în legatura cu Zeita Hestia" de la care a primit Legile Frumoase. Belaginele trebuie puse în legatura cu constatarea lui Platon si Socrate ca „epodele sint vorbele frumoase care fac sa se nasca în sufletele oamenilor întelepciunea". Ele trebuie sa fie puse în legatura cu „legea ospitalitatii", cu „legea îndatoririlor fiecarui membru al comunitatii", „legea omeniei", totalizate în „obiceiul pamîntului" cunoscut de vecini ca "ius valachicum" sau „legea stramosilor" datatori de „legi si datini", dupa cum constata si Mihai Eminescu.

Xenofon scrie ca Socrate „cerceta numai lucrurile care îi privesc pe oameni: ce e pios si ce nu, ce e frumos si ce e rusinos, ce-i drept si ce-i nedrept, ce-i curajul si ce e lasitatea, ce e statul si cine îl guverneaza si toate cîte socotea, ca stiindu-le, noi devenim buni si virtuosi, iar cei care le ignoreaza merita sa fie numiti sclavi". Este vorba de belagine. În ultimul timp aflu o lucrare foarte interesanta în care citim: „Colectia veche de legi a Daciei, numita Leges Belagines, scrisa în limba geta de care pomeneste Iordanes, se mai foloseste la jumatatea sec.VI d.H. Ulterior aceste legi au purtat si numele de Lex antiqua Valachorum – fiind amintite pîna tîrziu în diferite documente istorice din Transilvania, Ungaria, Polonia, tara Romaneasca si Moldova". Acest teritoriu este de fapt vechea Dacie nord-dunareana. Urmarind aceasta tema, cercetari viitoare vor gasi si alte temeiuri pentru precizarea legilor de comportare placuta în viata, a marelui popor al Traco-Dacilor.

Sursa: www.enciclopedia-dacica.ro

Figuri geometrice intre asezarile dacice

Simple coincidente?! Imposibil...


Fig.71. Cetatile si asezarile dacice din Muntii Orastiei, dupa Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. pentru literatura, 1968. Andrei Vartic, in Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Ed. Basarabia,1998, uneste aceste cetati si astfel ne apare o noua semnificatie, fascinanta, un mesaj transmis de acei daci eternitatii. Unghiul dintre Varful lui Patru, Piatra Rosie si Blidarul este un unghi drept. Si unghiul dintre Varful lui Patru, cetatea dacica de la Banita si cea de la Piatra Rosie este tot drept. Perpendiculara pe linia Banita-Piatra Rosie ne duce in cetatea dacica din varful lui Hulpe. O alta perpendiculara ne trimite direct la Sarmi-seget-usa. Am luat si eu un compas, am masurat distantele, apoi unghiurile, lucru ce-l poate face oricine si asa este negru pe alb.


Fig.72. Dar prietenul meu Andrei nu-si cunoaste masura si continua sa le uneasca pe vechile cetati dacice. Astfel perpendiculara ce imparte linia topografica Piatra Rosie - Sarmisegetusa in doua parti egale, trece prin cetatea Banita.


Fig.73. Si cum nimeni nu-l poate opri pe acelasi Andrei, el continua sa intinda linii dand dureri de cap celor ce vor sa-l auda, eu fiind unul dintre acestia. Asa ca, sa luam o rigla, un compas si un raportor si sa pornim la lucrul ce il poate face orice elev si anume sa-l verificam pe Andrei! Unim Varful Omu cu cetatea dacica de la Racos, apoi cu celebrele piramide de pamant de la Sona (fiica regelui Sona, Sitra, s-a maritat cu Rama, cel putin asa ne spun Vedele) numite si gurueti (in sanskrita guru insemnand: profesor, invatator, educator). Rezultatul nu intarzie sa se arate: Racosul care este la 60 km de Varful Omu formeaza un unghi de 30 de grade cu Sona, iar unghiul pe care Sona il face cu Racosul si Varful Omu este de 90 de grade. Ne apare astfel Triunghiul Divin (cateta opusa unghiului de 30 de grade este egala cu jumatate din ipotenuza) pe care piramidele de la Sona il formeaza cu cetatea dacica de la Racos si Varful Omu. Astfel algoritmul topografic al dacilor cuprinde perfect si Sona si Om-ul, si teorema lui Pytagora (inainte de nasterea acestuia!) si cea a lui Thales, si triunghiul de aur al egiptenilor si o istorie intreaga.
Fig. 71-72-73. Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Andrei Vartic, Ed. Basarabia, Chisinau, 1998.

Dr. Napoleon Savescu

Sarmizegetusa dacica

"Sarmisegetuza": un cuvant pe care unii nu l-au auzit niciodata. Altii l-au auzit, dar nu stiu ce inseamna. Nu multi reusesc sa-l pronunte corect. Unii stiu ca e vorba de o cetate, desigur romana. Cativa stiu ca, in realitate, e vorba de doua cetati cu acelasi nume: una dacica si una romana. Si dintre acesti cativa, foarte putini au ajuns sa o vada pe prima, adevarata Sarmisegetuza, capitala regilor daci. Ea se afla in Muntii Orastiei, abandonata de istorici, jefuita de cautatorii de aur

Sora din munte si sora de la oras

Sarmisegetuza adevarata, capitala regilor daci, este o cetate aflata in Muntii Orastiei. Soarta cea vicleana a facut sa se intemeieze o a doua Sarmisegetuza, de data aceasta romana, care astazi are parte de o faima mai mare decat cea dacica. Colonia romana se afla aproape de fosta capitala devastata a dacilor. Numita in vremea lui Traian - "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica" si primind, abia mai taziu, sub Hadrian, numele dacic de Sarmisegetuza, asezarea a functionat fara voie ca agent de diversiune. Cei mai multi dintre cei care au ajuns in tara Hategului, la Sarmisegetuza romana (se afla in campie, la vreo 60 km distanta de cetatea montana a regilor daci), au socotit ca se afla la capat de drum. Dar adevarata cale abia acolo incepe. Cei ce raman la sora vitrega a Sarmisegetuzei din munte nu mai apuca sa deschida cufarul surorii celei bune. Ulpia este o colonie romana ca multe alte sute din intreaga lume cucerita de romani, cea mai grandioasa din provincia Dacia, dar intru nimic unica, intre orasele romane. In vreme ce ea, sora de la oras, umple lapidariile si muzeele si sporovaie cu sutele de turisti veniti cu autocarele sa o vada, sora de la munte ramane tacuta sub valul ei de mister. Departe de ochiul pervertitor al civilizatiei, intr-un turn de fildes zidit de munti-pavaza si de fagi adumbritori, Sarmisegetuza dacica nu se lasa usor ajunsa din urma. De la Orastie la Costesti, drumul asfaltat serpuieste printre dealuri din ce in ce mai stranse si se opreste brusc, dincolo de "poarta cu daci". De aici incolo e doar drum forestier framantat de hartoape si sfasiat de torenti, iar pana la Sarmisegetuza, mai sunt 20 de kilometri, pe care o masina obisnuita nu-i poate strabate. Unii se opresc din drumul lor aici, descurajati. Altii abandoneaza la jumatatea drumului. Pana si timpul se opreste aici si, odata cu el, se opreste istoria insasi.
Sarmisegetuza Regia, cea regala, cea din munti, cea de la Gradistea Muncelului, cea de la poalele muntelui Godeanu, cea cucerita de romani si facuta una cu pamantul, ca sa nu mai ramana piatra peste piatra din nici un templu, ca sa nu mai ramana os peste os din nici un preot dac, Sarmisegetuza a existat dinainte ca Burebista sa-si fi stabilit capitala acolo. Regele get, venit probabil din campie, pregatit si sprijinit de marele initiat Deceneu, venea in munti pentru a pregati unificarea triburilor de daci si geti sub o singura inima. Indelungata sa domnie a fost curmata de un complot, in acelasi an in care si Cezar a fost ucis. In acest rastimp, Sarmisegetuza a devenit capitala pe care Decebal o va duce, mai tarziu, pe culmile stralucirii, apoi romanii pe cele ale ruinii. Intregul munte a fost modelat. Zeci de terase au imblanzit coamele salbatice printr-un efort urias, greu de calculat, starnind admiratia istoricului Dio Cassius, care spunea ca dacii si-au zidit muntii. In jurul Sarmisegetuzei, in cercuri concentrice, o multime de alte cetati strajuiau accesul spre capitala, intr-un sistem de fortificatii unic in antichitate: Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe, Capalna... Toata aceasta munca avea sa serveasca, dupa opinia "specialistilor", apararii strasnice a unor ziduri intre care nu se afla nimic si dincolo de care se aflau niste temple. Aceasta este Sarmisegetuza, in reconstituirea lor naiva sau poate tendentioasa. Un semet si sfidator nonsens. Sau, poate, un nepatruns mister...

Omul locului

La Sarmisegetuza Regia se poate ajunge in patru feluri: fie pe jos, dar fara sanse de intoarcere in aceeasi zi; fie cu o masina de teren si cu mult curaj, mai ales pentru cei care nu cunosc salbaticia drumului; fie cu unul dintre camioanele care urca zilnic dupa lemne; fie cu... Nunu. Eu am avut sansa ultimei variante. Nunu, pe numele din buletin Vladimir Brilinsky, apartine Sarmisegetuzei. El nu este decat o alta piatra dintr-un sanctuar. Fiu de inginer silvic, cu o fire navalnica si semeata, a crescut acolo, impregnat de sfintenia locului, de bucuria fara margini pe care ti-o da frumusetea naturii, dar si de durerea samavolniciilor care se succed de sute de ani, ca un blestem, in cetatea dacica. Acum e ziarist, redactor-sef la revista "Dacia Magazin". A ridicat glasul cand buldozerele au intrat intre sanctuare, tavalindu-ne istoria. Apoi a protestat cand arheologii si-au instalat corturile in zona sacra si si-au intins rufele pe stalpii templelor. A strans in saci gunoaiele menajere, pe care aceiasi arheologi le ingropasera in incinta sacra, si le-a pus la usile oficialitatilor. A protestat din nou, cand arheologii au ridicat o cabana cu brau de piatra desprinsa din zidurile si templele dacice. Si este coplesit de tristete cand asista neputincios cum padurile dacilor sunt doborate fara judecata. E revoltat ca Sarmisegetuza inca nu are o monografie, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice. Ca in fiecare an, raportul de sapatura este de doar doua-trei pagini. Ca nu se sapa mai mult de trei saptamani pe an. Ca la doi pasi de sapatura arheologilor, care nu gasesc decat cioburi si cuie, cautatorii de comori dezgroapa mii de monede de aur si bijuterii dacice fara egal in lumea asta, care iau calea pribegiei. Calauza benevola, pe drumul cel potrivnic, pe care numai el stie sa-l imblanzeasca, povesteste cu pasiune, cat de frumoasa si cat de ranita e Sarmisegetuza. "Cand eram copil, mergeam in fiecare zi la cetate, cu sora mea. Ne urcam in trenuletul care transporta lemne si urcam la Gradiste, unde ne jucam de-a regele si sora lui - Decebal si Andrada. De atunci si pana acum am urcat la cetate de sute de ori si am dus cu mine mai mult de o mie de oameni. Daca nu urc intr-o saptamana, in cealalta saptamana urc de doua ori. De la moartea ultimului preot dac al Sarmisegetuzei si pana astazi, nu cred ca cineva a mai pasit de-atatea ori pe drumul sacru, poate cu exceptia paznicului cetatii. Si nici nu cred ca cineva sa mai fi iubit vreodata Sarmisegetuza atat de mult.

Poiana cu zei

Drumul de la Costesti pana la Gura Vaii Albe este rupt, in cateva locuri, de torenti. Masina strabate cei 20 de kilometri ca intr-un dans salbatic, ritualic. Razvratirea si durerea din povestea lui Nunu par sa adanceasca hartoapele din drum. "Oamenii care au lucrat cu Daicoviciu al batran, mosi in varsta de 80, 90, 100 de ani, mai povestesc si astazi ca academicianul frigea miei pe altarul dacilor, pe Soarele de andezit. Punea cate un fag din cei mari sa arda pe altar, dadea jarul cu poca la o parte si arunca miei acolo, care se frigeau... Dar despre sabia de aur descoperita de Maria Trufas din Cucuis ati auzit? Inca mai traieste femeia. I-a dat-o istoricului, dar nimeni nu mai stie ce s-a intamplat cu ea. Dar de galeata cu bani, descoperita de un taran si data lui Hadrian Daicoviciu?" Varful Godeanu se zareste doar pentru o clipa, si numai intr-o anumita parte a drumului. "Godeanu este Kogaionul, muntele sfant al dacilor. Iar Valea Godeanului, apa sfanta." Reusesc sa-l vad: un varf trist si gol, de pe care nu a fost iertat nici macar un fag: toti au fost secerati.
Ploaia care a spalat cerul diminetii s-a domolit, iar pamantul cald musteste de ceturi. Un sfarsit de toamna ca-n povestile cu duhuri si stime. Intram in ceata deasa a padurii, ca in suflarea calda a unui zeu primordial, de la facerea lumii. Stravechiul drum pavat luceste precum o piele uda de sarpe. Tacerea care ne insoteste devine tot mai vie. Incinta sacra izbucneste brusc, dincolo de poarta, ca o oda a bucuriei: am intrat in poiana cu zei. Un spatiu bogat si darnic, ca o oglinda a universului, insa a unui univers inca nenascut, desi in timpii nostri pare mort demult.

Ranile Sarmisegetuzei

Cand Vladimir Brilinsky incepe sa vorbeasca, cuvintele lui imprastie valatucii de ceata. "Arheologii se tot cearta pe interpretari, pe semnificatiile pietrelor. Nu cred ca asta este important acum. Nu trebuie sa ne cheltuim energia pentru a descifra semnificatia asezarii acestor pietre. Trebuie sa ne dedicam toata energia pentru a spune tuturor ca Sarmisegetuza Regia este unica in lume. Castre si amfiteatre romane sunt cu sutele in lume. Dar un ansamblu ca cel din Muntii Surianului nu mai exista nicaieri. Important e ca lumea sa afle ca Sarmisegetuza exista."
Tocmai zaresc panoul cel nou cu planul cetatii. Inainte era un panou ruginit, scris si in engleza, dar arheologii au socotit ca turistii straini nu au nevoie de lamuriri, deci cel nou este doar in romana. Coboram pe terasa a Xi-a, unde se desfasoara un curcubeu de sanctuare. "Aici era rotonda de andezit. O roata mare de piatra, formata din 8 piese ca niste segmente de cerc, care pe interior aveau zimti dispusi la distante egale. Un fel de roata dintata, un mecanism misterios. Arheologii au scos pietrele de la locul lor si le-au aruncat in tufele de la marginea incintei sacre. Nu le placea ideea unui mecanism atat de avansat la daci. Sau nu-l pricepeau. Ba mai mult, i-au invatat si pe discipolii lor ca aceste incizii sunt rezultatul rangilor romanilor care au venit sa distruga spiritualitatea dacilor... Cata "precizie" puteau avea romanii astia, cand trebuiau sa distruga!" Astazi, nimeni nu mai vorbeste de acest ansamblu. "Marele sanctuar rotund, care dupa unii ar fi un calendar, este emblema Sarmisegetuzei. Dar este o emblema falsa, caci el nu a aratat asa in original. Ce se vede acum este pur si simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vitanidis, cand a turnat filmul "Burebista". Asa i s-a parut lui ca arata mai bine. Reconstructia nu are nici un suport real, stiintific. Locul stalpilor este respectat, dar forma si inaltimea lor sunt doar fantezii tolerate de catre lumea stiintifica."
Sub ramurile descarnate ale fagilor, marele sanctuar isi pazeste taina asemenea unui Sfinx. Ceturile se destrama domol, iar pe sirurile de pietre care formeaza marele calendar strafulgera, din cand in cand, petele aurii ale unei salamandre de foc. "Templul mare de calcar al lui Burebista a fost distrus in vremea lui Ceausescu. A fost ideea Suzanei Gadea, ministrul culturii si educatiei socialiste din acea vreme, care dorea sa cosmetizeze cetatea in vederea unei posibile vizite a "tovarasului". Au fost scoase plintele originale de calcar care nu aveau un aspect "comercial", si aruncate in vale. S-a turnat o placa de beton, iar intentia culturnicilor de atunci era de a inlocui vechile plinte cu unele prefabricate la Barca. Ceausescu nu a mai venit, iar acele replici din beton au ramas in incinta sacra, marturie a imbecilitatii cu care a fost tratata in acea perioada istoria noastra. In anul 2000, dupa multe scandaluri si interventii, s-au gasit bani pentru ca plintele originale sa fie recuperate si puse la locul lor, chiar daca amplasarea lor a fost facuta intr-un mod dezastruos."
Scara monumentala a templului, din care s-au gasit mai multe trepte, zace acoperita de brusturi si urzici, intr-o paragina dureroasa. Aruncata intr-o margine de terasa, sub un frunzis des si acoperita de muschi, zace o alta plinta misterioasa. "Plinta asta are sapte orificii cu diametre si adancimi crescatoare intr-o progresie aritmetica perfecta. Si despre gaurile astea zic arheologii ca-s facute cu ranga, de romani. Stateau romanii sa calculeze exact distanta intre gauri si adancimea lor atunci cand distrugeau?" Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. "Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni." Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. "Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata." Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie.

Palatul lui Decebal

Zidurile cetatii si incinta sacra reprezinta tot ce se poate vedea la Sarmisegetuza. Nu poti sa nu fii uimit cand citesti in putinele lucrari de specialitate ca regele dac nu avea un palat al lui. Ca in fapt, el isi conducea regatul de pe cal. Ca avea comori de aur si bijuterii fabuloase, dar dormea prin colibe sau direct pe pamant. Se afirma ca la Sarmisegetuza s-au descoperit doar ziduri si templele din zona sacra. S-a presupus ca e vorba doar de o cetate de refugiu, niste ziduri intre care se adunau oamenii la primejdie, si de un centru religios. Si totusi, daca acolo era doar un refugiu, unde era capitala? Caci o capitala grandioasa trebuie sa fi existat. "Pana in prezent, nu s-a sapat nici 10% din ceea ce inseamna Sarmisegetuza Regia. Arheologii sapa foarte putin si mereu in aceleasi locuri. E adevarat ca nu sunt fonduri si nici conditii normale pentru a face arheologie moderna. In ultimele campanii de sapaturi, au inceput sa sape pe terasa a Ix-a. S-au scos la iveala vestigiile unei cladiri civile, care pare unica intre descoperirile de pana acum. Unii arheologi spun, pe la colturi, ca acolo ar putea fi palatul lui Decebal. Dar nu pot sapa mai departe. Situl arheologic Sarmisegetuza este inclus in Parcul National Gradistea Muncelului-Cioclovina. Deasupra vestigiilor se afla fagi seculari. Fiind rezervatie, nu se poate taia nici o creanga, deci sapaturile nu pot continua. E un cerc vicios, o aberatie."
La marginea terasei, se vad, intr-adevar, ramasitele unei cladiri civile. In vara aceasta, arheologii au descoperit acolo baza de andezit a unei coloane. Cu doi ani inainte, arheologii au scos mai multe pietre de calcar din aceasta constructie, care ulterior au fost acoperite cu pamant si date uitarii.
Dupa unele pareri, mai multe reprezentari de pe Columna lui Traian ar putea sugera existenta unui palat la Sarmisegetuza. Si bunul simt ne obliga sa gandim la fel. In acelasi timp, potrivit cu reprezentarile de pe controversatele placi de plumb de la Sinaia (considerate de unii falsuri, de altii copii dupa originale dacice pierdute sau chiar piese autentice, vechi de 2000 mii de ani), chiar in zona in care incepe sa se dezvaluie aceasta cladire, e figurat palatul lui Decebal. O cladire impresionanta, din piatra, cu scari monumentale, pe latura de rasarit. Undeva, in dreapta palatului, sunt cele doua temple patrulatere de pe terasa Xi. Grandiosul templu de pe terasa X nu figureaza in reprezentarile de la Sinaia, lucru firesc, caci templul nu a fost niciodata terminat. Deci, este foarte posibil ca arheologii sa fie la un pas de descoperirea palatului lui Decebal. Si totul se opreste aici, ca intr-o piesa de teatru absurd.
Simple coincidente?
Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. "Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni." Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. "Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata." Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie.


Placile de la Sinaia

Intre placile de plumb de la Sinaia, una este cu adevarat deosebita: placa nr. 21, care infatiseaza planul cetatii Sarmisegetuza, in vremea regelui Burebista. Partizanii ideii de fals, care sustin ca aceste tablite sunt rodul unei minti bolnave, de pe la mijlocul secolului al Xix-lea, nu indraznesc sa se aplece cu temeinicie asupra acestui plan de cetate, ci sustin, incurcati, ca oricine putea sa faca o astfel de reprezentare. Totusi, la acea vreme, inca nici nu se banuia ce fel de vestigii ascunde Gradistea Muncelului. Traseul zidurilor era cunoscut doar vag, iar la existenta unei zone sacre nu se gandea inca nimeni. Abia dupa un veac s-a putut afirma ca acolo a fost capitala regilor daci, dupa ce s-au desfasurat cercetari arheologice sistematice. Si totusi, traseul actual al zidurilor nu corespunde cu cel din placa 21. Diferentele sunt destul de mari. Dar un arheolog priceput ar trebui sa recunoasca faptul ca tocmai aceste deosebiri fac din acea imagine o marturie vrednica de crezare. In imaginile de pe placa de plumb, exista un zid, inspre sud, care margineste un drum care leaga poarta de vest de cea de est. Acest drum, acoperit de o galerie, duce in afara incintei, la doua temple. In realitatea de pe teren, zidul de sud este departe de acest drum principal care strabate cetatea de la vest la est. Si e normal sa fie asa. Arheologii stiu foarte bine ca zidul dacic de sud a fost demontat integral de romani, laturile de vest si est au fost prelungite si s-a construit un nou zid, mult mai la vale. Astfel, suprafata pe care o inchideau zidurile a fost, practic, dublata. Traseul vechiului zid original de sud a fost descoperit de arheologi abia de cativa ani. Iata cum planul din placa 21 reproduce exact situatia reala din vremea lui Burebista, si nu pe cea actuala, cu modificarile facute de romani dupa cucerire. Mai e de adaugat ca, in vremea lui Burebista, intr-adevar, nu existau decat doua temple...
Urcam pe terasa I, in cel mai inalt punct al fortificatiei, unde ar fi trebuit sa fie, potrivit planului desenat pe una din placile de la Sinaia, vechea resedinta a lui Burebista, parasita mai tarziu de Decebal, in folosul marelui palat de piatra construit mai in vale. Pe placuta exista o locuinta modesta, un turn de lemn, cu alte patru turnuri mai mici, la colturi. Dar pe terasa I, cea mai inaltata, arheologii au sapat si nu au gasit nici un fel de vestigii. Au remarcat, in schimb, un lucru trist: ca straturile de pamant au fost ravasite in mod barbar, pana la carnea de piatra a stancii. Nu se mai poate reconstitui nimic. Daca va fi existat o cladire de lemn, pe care romanii au incendiat-o, nu se mai poate da de urma ei. "Aici au sapat multi cautatori de comori, mai ales intre 1802 si 1804, cand Gradistea Muncelului devenise un adevarat balci. Veneau oamenii cu sutele, din toate colturile imperiului. Au facut un rau cumplit arheologiei, ravasind straturile de pamant. Iar terasa I a fost prima ochita, deoarece era punctul cel mai inalt. Acum e prea tarziu sa se mai repare ceva. Cercetarea arheologica din zilele noastre este in mare suferinta din aceasta cauza." Acolo, pe varful cetatii, intre gropile jefuitorilor de istorie, timpul o ia inapoi, cutremurat de atata nenoroc, subtiind prezentul pana la disparitie.

Cand Sarmisegetuza va incepe sa vorbeasca

Vladimir Brilinsky crede ca Sarmisegetuza e blestemata. Ca prea multe rele i se intampla de cand romanii au pus piciorul aici: zdrobita de cuceritori, jefuita de-a lungul timpului de cautatorii de aur, ignorata de autoritati, neglijata de arheologi, pangarita de diverse secte de exaltati... Sprijinit in toiagul lui, asemenea unui Deceneu ce poarta povara a doua milenii de somn tulbure si de intunecate dureri, ghidul meu cade pe ganduri. Privindu-l, imi pare a fi sfetnicul de taina al unui ultim rege nestiut, care isi tot strange oastea, pentru a-i alunga pe dusmani. "Noi suntem dusmanii Sarmisegetuzei: ignoranta noastra, nepasarea noastra, interesele de tot felul." Il intreb, profanand momentul, de ce merge atat de des la cetate: ce-l atrage, ce il cheama? Nu stie. Inca n-a aflat. Si, probabil ca nu e nimic de aflat. Stie doar ca trebuie sa mearga acolo. Cu fiecare om pe care il duce la cetate, raul adunat acolo scade. Le transmite tuturor dragostea sa pentru Sarmisegetuza: unii o primesc, altii nu. Dar iubirea lui este atat de mare, incat, incet-incet, imprastie ceturile si dezleaga blestemele.
M-am reintors la Sarmisegetuza dupa o luna, odata cu prima ninsoare. Nimic nu mai era la fel. N-am putut tulbura Valea Alba din somnul ei de nea, ci am mers de data aceasta pe Valea Godeanului, apoi prin padurea ninsa, pieptis, pana in incinta sacra. Cararea din padure serpuia nestiuta pe sub omat, ratacindu-i pe profani. Dupa un urcus purificator, am iesit la marginea poienii cu zei, sub hora rotitoare a fulgilor. Totul era alb, precum linistea ingerilor. Sanctuarele disparusera sub valul neinceput de zapada. Doar stalpii marelui calendar tasneau intunecati, intruchipand o padure de cruci fara brate. Mi-am tinut suflarea de teama sa nu gonesc clipa. Nu pot sa cred ca Sarmisegetuza este blestemata. Blestemele nu pot atinge raiul. Si mai cred ca umbrele care se preling pe obrazul cetatii sunt date de o piedica trecatoare in calea luminii: ignoranta noastra. Despre Sarmisegetuza stim atat de putine, poate pentru ca inca nu suntem pregatiti sa aflam. Intr-o buna zi, ne vom trezi din adormire si vom intelege ca acesta este un loc unic in lume. Vom intelege cat de saraca e lumea de doua mii de ani incoace, de cand noi ne-am dat uitarii istoria. Abia atunci, Sarmisegetuza va incepe sa ne vorbeasca.


Aurora Petan

*Articol preluat de pe http://umbrelunatice.blogspot.com
si http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com

A Lost European Culture, Pulled From Obscurity

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

By JOHN NOBLE WILFORD
Published: November 30, 2009

Sursa: New York Times, decembrie 2009

Zvastica

Prin zvastica se intelege o cruce echilibrata, cu bratele egale, indoite la capete in unghi drept, in sensul acelor de ceasornic, ori invers. Zvastica este semnul cel mai vechi si mai raspindit din lume, care a servit ca simbol religios la multe popoare orientale si ca emblema politica a nazistilor si a partidelor de tip fascist. Termenul german “Swastika” deriva din cuvintele sanscrite “su”, care inseamna “bine”, si “asti”, care se traduce prin “a fi”, altfel spus, prin “svasti” se intelege “starea de bine”.

In urma cu citiva ani, in Uniunea Europeana au avut loc discutii privind interzicerea zvasticii din cauza asocierii ei cu fascismul, cu ura si cu rasismul nazistilor, cu toate ca acest simbol a existat cu mult inainte ca el sa fie preluat de Adolf Hitler.

Daca astazi zvastica este cunoscuta doar ca simbol al nazismului, in trecutul indepartat ea a constituit unul dintre cele mai vechi semne cu substrat magic, fiind folosita atit de popoarele din Europa, cit si de cele din Asia si America Centrala. Popoarele antice vedeau in zvastica fie un simbol solar, fie un virtej creator in jurul caruia se etalau ierarhiile. Unele popoare vedeau in ea un izvor al vietii si fecunditatii sau o manifestare a trasnetului, ca semn al miniei divine. Oricare i-ar fi complexitatea simbolistica, zvastica indica clar, prin insusi grafismul ei, o miscare de rotatie in jurul unui centru nemiscat, care poate fi eul sau polul manifestarilor umane. Cu alte cuvinte, ea este simbolul unui ciclu in actiune, de manifestare si regenerare perpetua a naturii, iar bratele ei, indoite, indica cele patru puncte cardinale, sugerind stabilitatea.

Simbolismul zvasticii

Zvastica a fost folosita de mongoli, indieni, vikingi, celti, etrusci, traci, atlanti, greci si chiar de troieni, fiind descoperita de arheologul Heinrich Schliemann in ruinele fostului oras Troia. De-a lungul timpului, in diferite zone ale lumii, zvastica a avut numeroase denumiri, precum crucea indoita sau incirligata; crucea gammadion - pentru ca fiecare brat al ei seamana cu litera gamma greceasca; fylfot - un termen imprumutat din heraldica si arhitectura si insemnind “patru picioare”; roata soarelui; tetraskelion - adica “patru picioare”; “ciocanul lui Thor” - zeul fulgerului in mitologia scandinava etc. “Ciocanul lui Thor” a aparut in urma cu 5.000 de ani, sub forma unei cruci care, prin bratele ei egale, reprezenta cele patru forte primare si constituia un semn aducator de noroc. Cu timpul, aceasta cruce a fost inclusa intr-un cerc, care il reprezenta pe Creator, fara de care cele patru forte primare nu ar fi putut face nimic. Mai tirziu, bratele crucii au fost extinse peste marginile cercului, in unghi drept, de la est la vest, si cercul a fost mutat in centru. Aceasta reprezentare consemna faptul ca cele patru forte actioneaza in tot Universul, sub controlul Creatorului suprem. Cele patru brate ale crucii inseamna fiecare ceva: una inseamna “constructor”, alta “geometricieni”, a treia “arhitect” si ultima “cei trei pasi catre tron”, pe cind centrul zvasticii simboliza Pamintul.

Referindu-se la “ciocanul lui Thor” si la aparitia zvasticii, o legenda povesteste ca, la porunca Creatorului, cele patru mari forte primare au construit universul si tot ce exista in interiorul lui, dupa care au creat Pamintul si viata pe el.

Zvastica in religiile orientale

Tatuata pe corpul uman pentru a aduce noroc, zvastica este astazi un simbol important in religiile orientale, in special in budhism, hinduism si jainism, precum si in alte culturi asiatice, europene sau din America de Nord si Centrala, ea fiind considerata pretutindeni ca un simbol aducator de noroc.

Zvasticele sint motive ornamentale in arhitectura hindusa, in lucrarile de arta japoneze, indiene, chineze, coreene, dar si in arhitectura antica din Europa apuseana, unde apar frecvent in mozaicuri, frize si alte lucrari. De asemenea, anticele desene arhitecturale grecesti sint pline de motive reprezentind zvastici. in religia hindusa din India si Nepal, zvastica reprezinta un simbol foarte popular, care se intilneste pretutindeni: in temple, altare, picturi, icoane etc., unde, de regula, inlocuieste in inconografie roata. Tot in aceasta religie zvastica il reprezinta pe zeul creator Brahma, pe zeul hindus Ganesha - o divinitate a cunoasterii, dar si pe Surya - zeul soarelui. Hindusii considera zvastica sfinta si aducatoare de noroc, si de aceea o folosesc la decorarea a tot felul de obiecte din cultura lor.

Si in religia budhista zvastica este prezenta pe cartile sfinte budhiste, pe pieptul unor statui ale lui Budha, iar uneori imprimata chiar si pe picioarele statuilor. In China, zvastica este semnul numarului zece mii, care reprezinta totalitatea fiintelor si a manifestarilor, dar si forma primitiva a caracterului tang, care indica cele patru directii ale spatiului. Zvastica apare si pe gulerele bluzelor copiilor chinezi pentru a-i apara de spiritele rele.

In Japonia, zvastica il reprezinta pe Dharma - zeul armoniei universale si al echilibrului polilor opusi. Japonezii numesc zvastica “manji” si o folosesc drept indicator pentru templele budhiste pe hartile oraselor.

In jainism, religie si scoala filosofica indiana opusa brahmanismului, zvastica este singurul simbol sfint, considerat un semn aducator de noroc, si de aceea e prezent pe toate templele si cartile sfinte. Ceremoniile religioase din cadrul acestui cult incep si se termina, totdeauna, cu crearea unei zvastici din boabe de orez, in jurul altarului.

Zvastica in Europa

Francmasonii, care sint preocupati de simbolistica cosmografica, considerau centrul zvasticii ca fiind “Steaua Polara”, iar cele patru brate, cele patru pozitii cardinale ale Ursei Mari fata de ea. Despre autorul britanic Rudyard Kipling (1865-1936), care a fost puternic influentat de cultura indiana, se spune ca avea desenata o zvastica pe copertele cartilor sale, aceasta pina cind aparitia nazismului a schimbat sensul acestui simbol. Si cercetasii britanici au folosit zvastica un timp, dupa care au renuntat la ea tot din acelasi motiv. Cu toate ca nu a fost prea des folosita in arhitectura din Europa apuseana, un desen reprezentind o zvastica se poate vedea pe podeaua catedralei din Amiens (Franta).

Imparateasa Alexandra Feodorovna a introdus semnul zvasticii la curtea tarista, influentata de Badmaiev, un medium de formatie budhista din Tibet. Si pentru ca legatura oculta sa para si mai evidenta, pe un zid al casei Ipatief din Ekaterinensburg, unde bolsevicii au asasinat familia tarului, Alexandra Feodorovna a desenat o zvastica si o inscriptie cu un mesaj misterios referitor la o societate secreta, numita “Dragonul Verde”, originara din Tibet.

Cum a ajuns zvastica simbolul fascismului

Arheologul german Heinrich Schliemann a sustinut ideea ca zvastica este un simbol specific arienilor, teorie imbratisata si de Ernest Krauss, care a atribuit aceasta reprezentare poporului german. In 1908, Guido List a scris, intr-o lucrare, despre zvastica, considerind-o ca un simbol al puritatii singelui, avind o conotatie misterioasa, degajata din “Edda”, o culegere de traditii mitologice ale vechilor popoare scandinave. Faptul ca s-a scris mult despre zvastica a facut ca acest semn sa devina foarte popular in apusul Europei si sa apara reprezentat in numeroase desene in perioada 1880-1920.

Incepind cu anul 1920, zvastica a fost adoptata de nazisti ca emblema a Partidului National Socialist al Muncitorilor Germani. Inainte de a fi preluata de nazisti, zvastica a mai fost folosita ca semn politic de sustinatorii lui Schoenerer, un politician austriac antisemit.

Nazistii considerau ca acest simbol ar avea legatura cu faptul ca poporul german era descendentul rasei ariene, de aceea l-au adoptat ca emblema a partidului, numindu-o “Hakenkreuz” (crucea incirligata) si imprimind-o pe steag, pe banderole si ecusoane. in cartea “Mein Kampf”, Hitler scria: “Eu insumi, dupa nenumarate incercari, am conceput o forma finala; un steag cu un fundal rosu, un disc alb si o zvastica neagra in mijloc. Dupa mai multe incercari, am gasit, de asemenea, proportia ideala intre dimensiunea steagului si cea a discului alb, precum si forma si grosimea zvasticii”.

Zvastica in Romania

Zvastica a fost folosita ca emblema si de “Liga Apararii National - Crestine”, o grupare cu caracter fascist din tara noastra, condusa de A.C. Cuza. Intr-un articol, Alexandru C. Cuza scria ca zvastica este un semn arian, specific tracilor, din care ne tragem si noi, prin daci. El arata ca poporul roman a folosit de-a lungul istoriei sale zvastica, acest semn fiind intilnit pe monumente, pe cusaturile nationale, pe ouale de Pasti, pe podoabele bisericesti etc. Chiar si acoperamintul mormintului Mariei de Mangop, a doua sotie a lui Stefan cel Mare, este impodobit cu zvastici.

Zvastica mai poate fi intilnita si la picturile cunoscutei biserici “Trei Ierarhi” din Iasi, ctitorita de Vasile Lupu. A.C. Cuza mai arata ca zvastica reprezinta legatura organizatiei sale politice cu trecutul cel mai indepartat al poporului roman si constituie simbolul vointei de independenta a romanilor, ce izvoraste din lupta dusa de-a lungul veacurilor.

*Preluat de pe www.almeea.com

Religia dacilor

Dupã descrierea sacrificiului ritual, Herodot vorbeşte despre Zamolxis:
“Dupã câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trãit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multã şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţã de sãrãcie cruntã şi erau lipsiţi de învãţãturã, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţã ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trãise printre eleni şi mai ales alãturi de omul cel mai înţelept al Elladei, lângã Pythagoras, a pus sã i se clãdeascã o salã de primire unde-i gãzduia şi îi ospãta pe cetãţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învãţa cã nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãţile. În tot timpul cãt îşi ospãta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese sã i se facã o locuinţã sub pãmânt. Când locuinţa fu gata se fãcu nevãzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încãperilor subpãmântene, unde stãtu ascuns vreme de trei ani. Tracii furã cuprinşi de pãrere de rãu dupã el şi-l jelirã ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însã iarãşi în faşa tracilor şi aşa îi fãcu Zamolxis sã creadã în toate spusele lui” .

***Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completãri şi rectificãri:
Cã Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilã. Diodor din Sicilia îl situeazã alãturi de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Cã ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este însã o legendã naivã, repetatã şi de Strabon (VII, 3, 5) şi respinsã chiar de Herodot, care era convins cã “acest Zamolxis a trãit cu multã vreme înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan, respingând aceastã legendã, considerã total greşitã ideea grecilor cã daco-geţii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a tempsihozei.
Dar o asemenea legendã s-a putut naşte tocmai pentru cã anticii greci credeau cã au sesizat asemãnarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât în ce priveşte doctrina, cât şi practicile cultului. Daco-geţii credeau într-o existenţã fericitã dupã moarte; nu, propriu-zis, în “nemurirea sufletului”, cãci nimic nu ne îndreptãţeşte sã presupunem cã ar fi cunoscut ideea de “suflet”, în sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o concepţie superioarã de prelungire ori transformare a vieţii, în formã spiritualã, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trãire fãrã de sfârşit, deplin conştientã şi identicã celei pãmânteşti, cu deosebirea cã se adãugau fericirile unei îndestulãri desãvârşite, cu toate bunãtãţile” (I. I. Russu).
Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiaticã şi mistericã. Pentru aceastã religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltã lume”, şi anume, într-o locuinţã subteranã sau într-o grotã . De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasã şi practicile cultice geto-dacice – şi din nou confirmate de Herodot – erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunãrii.
Asadar, daco-geţii credeau cã atât cei iniţiaţi cât şi uraşii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospãţul ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãţile”. Aceastã credinţã într-o post-existenţã în forme materiale analoage vieţii terestre – credinţã pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase a daco-geţilor.
Religia lor era politeistã, - la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat în Dacia şi un zeu al rãzboiului (echivalentul lui Ares sau Marte), cãruia – dupã mãrturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau prizonieri prinşi în rãzboi, “socotind cã zeul rãzboaielor trebuie împãcat prin vãrsare de sânge omenesc”. De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celţi – i se jertfeau primele prãzi de rãzboi: “lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prãzile de rãzboi cele dintâi”.
Ca divinitãţi feminine, se pare cã daco-geţii aveau şi o zeiţã a focului vetrei, a focului sacru, - deci învestitã cu atribute asemãnãtoare celor ale Vestei la romani. Mai certã pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis, zeiţa Lunii, a pãdurilor şi farmecelor, a vrãjilor, menţionatã şi de Herodot şi Strabon, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusã) apare în mai multe reprezentãri plastice descoperite pânã în prezent. Lexiconul grec dintr-o epocã târzie menţioneazã printre zeiţe şi pe soţia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soţului ei.
O singurã datã numit de autorii antici (şi anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil cã la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninţa” pe Gebeleizis, ci desigur cã pentru a speria puterile demonice – Pânã la urmã, printr-un sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sã fie confundat (la o datã imprecizabilã) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele.
Zamolxis însã, divinitatea chtonianã, a rãmas – cel puţin, începând din secolul lui Herodot – divinitatea supremã a daco-geţilor. Dupã unii autori, “Gebeleizis îi disputa domnia asupra împãrãţiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbãri survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuserã sã creadã cã la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care pãrãsesc lumea pãmânteascã”. Alţi autori admit cã “cele douã divinitãţi, iniţial distincte, sã se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptãţeşte sã-l transformãm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solarã”.
Concluzia cea mai plauzibilã este bazatã pe însãşi etimologia (în general acceptatã) numelui divinitãţii: în limba tracã cuvântul zamol înseamnã “pãmânt”. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pãmântului, domnia lui se extindea şi asupra împãrãţiei morţilor, rãmânând totodatã iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic. “Din noţiunea de pãmânt dãtãtor de viaţã şi belşug a fost plãsmuitã figura unei zeitãţi cu trãsãturi şi facultãţi umane.
La aceste elemente ale religiei daco-geţilor se mai adaugã şi strãvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptã cu un leu, cu un cerb, cu o pasãre, ş.a.m.d. – “imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iranianã”. – Pornitã de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geţilor a ajuns în scurt timp “la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi cu trãsãturi de o accentuatã eticã”.

Decebalus. Atestările.

1. Atestările numelui în textele istorice:
•Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].
•Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De Magistribus...2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu Dekebalos, conducătorul Geţilor
•Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins
•Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]
•Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.
•Paulus Diaconus (sec.VIII), Historia Romana 8.2: Daciam, Decibalo uicto, subegit, prouincia trans Danubium facta in his agris quos Taifali nunc, Victoali et Teruingi habent. Învingându-l pe Decebal, a cucerit Dacia, şi a făcut provincie în ţinuturile ei, dincolo de Danubius, pe care acum le stăpânesc Taifalii, Victoalii şi Teruingii.

•Lexiconul Suda, :
▪delta.189: Δεκέβαλος: ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς. ζήτει ἐν τῷ δεινός Dekebalus: regele Dacilor. Caută la 'deinos'.
▪delta.344 (la cuv. δεινός teribil): ὅτι Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos, regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război
▪epsilon.1864: Ἐξυβρίζοντα: παρασπονδοῦντα, παραβαίνοντα τὰς συνθήκας, ἀδικοῦντα. τὰ ἐκδικήματα τοῦ Δεκεβάλου ἐς τοσόνδε προσεληλύθει, ὥστε ἀναγκαῖον εἶναι πολέμῳ καταπαῦσαι ἐξυβρίζοντα. Obraznic: care calcă învoielile, ocoleşte tratatele, face ilegalităţi; Decebal şi-a făcut de cap într-atâta, încât a fost nevoie ca obraznicul să fie potolit printr-un război.
▪epsilon.2038: Ἐπεκηρυκεύετο: διὰ κήρυκος ἔλεγεν. ἐπεὶ μηδὲ εἷς ἐπεκηρυκεύετο ὑπὲρ τοῦ Λευκίου, διελέγετο αὐτῷ ὁ Δεκέβαλος. A negociat prin sol: după ce nici unul nu a negiciat pentru Leukios (Lucius?), Decebal a vorbit cu el.
▪upsilon.483:Υπόδικοι: κατάκριτοι. στρατιῶται ὑπόδικοι ἐπὶ κακουργίᾳ, δρασμὸν βουλεύοντες παρὰ Δεκέβαλον θανάτῳ κολάζονται. Pârâţi: acuzaţi; soldaţii acuzaţi de rea purtare fiindcă au vrut să fugă, sunt pdepsiţi de Decebal cu moartea.

2. În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În toate cele 21 de inscripţii -- deloc puţine, comparativ cu alte nume tracice, mult mai slab atestate -- acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.

Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :
-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio Marco militi...Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius Marcus (au pus monumentul)...Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul [ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.
-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus
-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius) Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.
-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP PART ori Decibali MP PART
-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio Decibalo
-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?) lui Decibalus
-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).
-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.

Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :
-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]
-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria, lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s Decebali;
-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război neamul Dacilor şi pe regele Decebalus
-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă, traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară, traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui) Scorilo.
-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio) Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus, veteran al legiunii I Italica.
-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor
-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius) Claudius Maximus... făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum
-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul) nimfelor

Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.
Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac. Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră: vocala din finalul primului element este scrisă când 'i', când 'e'. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite (ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi sincronic şi diacronic. Explicaţia constă în timbrul acestei vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse, fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius, care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca, Βέτζας [Vetzas] < vĭteas, Τρεδετετιλίους [Tredetetilius] < tredecĭm tilios etc.
Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi pers. Vištāspa ("cu cai pregătiţi": višta "gata" + aspa "cal"), got. Þiudareik ("regele neamului": þiud "popor, neam" + reik "rege, conducător, putere") , sl. Svjętoslav ("slava sfântă" ori "slava lumii": svjęt "sfânt, lume" + slava "slavă"), vechi ind. Yajnapati ("stăpânul sacrificiilor": yajna "sacrificiu"+pati "domn, stăpân"), grec Θεόδωρος[Theo-dōros] ("darul zeului": theos "zeu" + dōros "dar") etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos, dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi are paralele în onomastica TDM:
-dek(e)-(unde radicalul este dek, vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante). Ca prim formant el apare cu siguranţă în Δεκαίνεος [Dekaineos] la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol. 3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui component sunt neconvingătoare.
-bal(os) (radicalul fiind bal-) este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume TDM, dar şi în în frigiană şi în nume iranice: Βαζο-βαλις[Bazo-balis] (IGB IV, 2173 la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL 4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos] (în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis] (IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos] (IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos] (IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos] (2,451 la Tanais), v. I.I.Russu, Limba traco-dacilor. Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] "rege" (cu etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos] (Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care, după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.
Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg, dar plecând de la sensul, foarte probabil - cum am spus -, al componentului secund, el poate să fi însemnat "rege" + un anumit epitet (deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul mai probabil ca altul, aşa încât -- vorba lui Ţuţea! -- "mai multe adevăruri, nici un adevăr". El aparţinea însă cu siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai mult forma decât înţelesul acestui nume.

Burebista, regele intregii lumi geto-dace

Burebista, regele intregii lumi geto-dace

Rezultat al unei indelungate dezvoltari istorice, statul dac centralizat si independent (organizat sub conducerea lui Burebista), nu a aparut in mod spontan sau intamplator, ci a fost rezultatul unei indelungate dezvoltari istorice. La temelia tuturor prefacerilor politice, de majora insemna­tate, precum si a progreselor din epoca lui Burebista, care repre­zinta culmea cea mai inalta atinsa pana atunci de societatea geto-dacica, s-a aflat un multimilenar substrat economico-social, un pro­ces ascendent de cristalizare al organizarii politice si militare, desfasurat in chip unitar, pe o intinsa arie geografica.

Asa cum s-a mai aratat, in cursul mileniului al II-lea i.Hr., in regiunea carpato-dunareana si balcanica se constituisera neamurile tracice, apartinand, ca si grecii, ilirii si altii, marii familii de nea­muri indo-europene. Tracii mileniului al II-lea i.Hr. au fost crea­torii unei culturi avansate si unitare. Ei aveau cunostinte inaintate, dezvoltand una dintre cele mai prospere metalurgii a bronzului, cum o atesta produsele atelierelor din Transilvania in special date la iveala de sapaturile arheologice.

In atelierele tracice si pontice se faceau unelte felurite, arme si podoabe de pret, tracii acestor vre­muri putand fi comparati, in multe privinte cu lumea miceniana. Prin secolele VII-VI i.Hr. pe fondul tracic din perioadele anterioare s-a cristalizat o mare unitate etnica si de civilizatie, care acoperea toata regiunea geografica din nordul Carpatilor, pana la Balcani si de la Tyras (Nistru) pana spre tinuturile de la Dunarea mijlocie. In cadrul acestei unitati se vor ridica geto-dacii, pe care ii va surprinde istoria scrisa cu ocazia expeditiei intreprinse in anul 514 i.Hr. de Darius, regele persilor, impotriva scitilor.

Getii - "cei mai viteji si drepti dintre traci" - cum ii aprecia Herodot, au fost singurii dintre neamurile tracice, care s-au impotrivit cu armele marelui rege persan. Rezistenta opusa de geti celui mai puternic imperiu al vremii, atesta nu numai vointa lor de a trai liber, de sine stata­tori, ci si nivelul lor de organizare militara si politica, mai inaintat decat al celorlalte neamuri inrudite. Cand peste doua sute de ani puterea macedoneana s-a ridicat sub Filip II si Alexandru cel Mare, getii au intrat din nou in lumina istoriei antichitatii, de aceasta data izvoarele vorbind despre un rege al getilor de la Dunare, des­pre orase intarite, precum si despre bogate lanuri de grane la nord de Dunare, pe care ostenii macedoneni le-au culcat cu lancile la pamant, spre a putea inainta.

Inceputurile timpuriii ale stratificarii sociale.

Cercetarile arheologice au scos la lumina dovezi certe ale inceputurilor strati­ficarii sociale in aceasta vreme. In secolele IV-III i.Hr. geto-dacii au creat o arta princiara, aristrocratica, de o rara finete, care cu toata inraurirea Orientului antic si a lumii elenistice se infatiseaza cu manifestari de o pregnanta unitate si originalitate in intreaga zona getica dintre Balcani, Carpatii Meridionali si Orientali, Pontul Euxin si Tyras. Este suficient sa amintim in acest sens binecunos­cutul coif de aur de la Poiana Cotofenesti (judetul Prahova), tezau­rul de la Baiceni (judetul Iasi), cit si inventarul mormintelor unor capetenii ale aristocratiei geto-dace de la Agighiol (judetul Tulcea), Peretu (judetul Teleorman) si Gavanu (judetul Braila), care reflecta o viata plina de stralucire si de putere a nobilimii indigene.

Din analiza stirilor literare, dar si a celor arheologice si numismatice, rezulta ca la sfarsitul acestei perioade, geto-dacii erau organizati in cadrul unor uniuni tribale, care aveau fiecare cate un centru al lor economic, militar si religios, cunoscut din izvoare, in limba traco-dacica, sub denumirea de "dava".

Una dintre uniunile mai vaste si mai puternice, care a putut face fata fortei unui stat de taria regatelor elenistice, a fost aceea condusa de Dromichete (pe la inceputul secolului III i.Hr.), care a invins in doua randuri ostile macedonene luand chiar prizonier pe Lysimach, puternicul rege al Traciei.

Pe la anul 200 i.Hr. este mentionat regele Oroles, care a luptat impotriva bastarnilor germa­nici, patrunsi in partile de rasarit ale Daciei si a oprit inaintarea lor spre sud si vest. Uniunile de triburi geto-dacice au evoluat, mereu, pe masura dezvoltarii fortelor de productie si intensificarii schimburilor comerciale constituind nuclee din ce in ce mai mari. Importurile elenistice, patrunse adanc in zona getica, dar mai ales cele romane si folosirea monedei Romei republicane au stimulat puternic procesul de unificare pe plan economic si politic al lumii geto-dacice.

La temelia operei de centralizare - unitatea lumii geto-dacice.

Acest proces avea solide temeiuri in unitatea etnica, lingvistica si de cultura materiala. Marturiile istorice, care plaseaza limpede pe geti in intreaga regiune dintre Haemus (Balcani). Car­patii Meridionali si Orientali si spre Marea Neagra si Tyras, iar pe daci in regiunea intracarpatica a Daciei stravechi, subliniaza ca acestia formau unul si acelasi popor. Istoricul Trogus Pompeius, care scrie in primele decenii ale erei noastre, afirma semnificativ ca "dacii sunt o mladita a getilor". Izvoarele antichitatii sunt cate­gorice in afirmarea faptului ca getii si dacii vorbeau aceeasi limba, traco-dacica, foloseau aceleasi elemente in compunerea numelor de localitati, de oameni.

In ceea ce priveste cultura materiala, descoperirile arheologice au dat la iveala numeroase ateliere de prelucrare a fierului din care ieseau unelte felurite, cu intrebuintare diversa, dar care pastreaza aceeasi pecete a unitatii ne toata aria de locuire a geto dacilor, intocmai ca si armele (varfuri de sageata, lanci, scuturi etc.) si oodoabele. Fierul de plug dacic, care a facut posibila trecerea la o agricultura propriu-zisa, a fost unealta tipica pentru lumea geto-dacica, folosita si mai tarziu de-a lungul perioadei daco-romane si apoi mult dupa aceea.

Ceramica geto-dacica, lucrata cu roata sau in tehnica traditio­nala cu mana, are un izbitor caracter unitar, repertoriul sau de forme, pornind in principal de la forme stravechi tracice, cat si de la unele prototipuri elenistico-romane. Tocmai aceste produse cera­mice, purtand pecete specific geto-dacica, au ingaduit mai mult decat alte categorii de izvoare arheologice, sa se stabileasca cu certitu­dine pana unde s-au extins neamurile geto-dacilor.

De asemenea, si in domeniul arhitecturii, atat de splendid documentata de impunatoarele cetati de piatra de la Sarmizegetusa, Piatra Craivii, Capalna (Alba), Batca Doamnei (Piatra-Neamt) etc. sunt evidente elemente de dainuire a unei traditii mult mai vechi si, in acelasi timp, elemente care reflecta puterea de asimilare de catre geto-daci a elementelor de civilizatie greco-romana.

Modul de primire si adoptare a imprumuturilor straine, potrivit gustului si nevoilor locale, este o alta caracteristica a lumii geto-dacice, ca enti­tate etnica unitara, cu radacini milenare in acelasi strabun pamant.

Asadar, marea personalitate a lui Burebista, opera de organi­zare si unificare statala intreprinsa de el se contureaza pe fundalul acestei vaste si multilaterale unitati a lumii geto-dacice. Tocmai aceasta temelie unitara explica faptul ca, desi traditiile democratiei militare ale uniunilor tribale nu au disparut cu totul pana la Bure­bista, totusi societatea geto-dacilor a reusit sa injghebeze un stat larg cuprinzator al tuturor teritoriilor locuite de ei - oameni statornici, agricultori, crescatori de vite si mestesugari cu vechi traditii, in acelasi mod se explica si dainuirea in timp a edificiului statal geto-dacic pana la cucerirea romana, cunoscand o mare inflorire.

Prin organizarea statala din vremea lui Burebista, istoria dacilor a atins un punct culminant; acest moment ramane unul de referinta in istoria patriei, subliniind indelungatele traditii de organizare politica, radacinile adanci care ne leaga de aceste pamanturi pe care stramosii nostri si-au faurit cu mai bine de doua milenii in urma un stat propriu, liber si puternic si a carui traditie razbate pana in zilele

Profesor Doctor Dumitru Berciu