EI, TRACII, ERAU DACI!

Arborele tracic numara peste 200 de triburi, esentiale fiind cele ale Dacilor, Getilor, Ramanilor, Bessilor (metalurgisti), Latinilor etc. Dio Casius a spus "si iarasi sa nu uitam ca Traian - Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci". Dupa Mircea Eliade, numarul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 ("Dictionar al Religiilor", pag. 265). Prof. Dumitru Balasa a alcatuit un tabel al acestora numarând nu mai putin de 150 de ramuri tracice (vezi "Tara Soarelui" sau "Istoria Daco-României", ed. Kagaion, 1997). Herodot (425 BC) considera: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, Tracii au multe nume, dupa regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti" (Fontes, I, 65).

Dupa victoria grecilor, de la Maraton, asupra Persilor, regele Xerxes (486-465 BC) îsi construieste o mare armata printre care se mentioneaza de catre Herodot si prezenta Tracilor Bithini, din nord-vestul Asiei Mici; acestia sunt descrisi astfel: "Tracii însoteau expeditia purtând pe cap caciuli din blana de vulpe, îmbracati cu hitoane, peste care se înfssurau cu mantale viu colorate. În picioare si peste pulpe aveau o încaltaminte din piele de caprioara. Ca arme au sulite, scuturi usoare si pumnale mici". Ovidiu în "Tristele" îi surprinde pe tracii geto-daci astfel:
* Îi vezi calari, venind si ducându-se prin mijlocul drumurilor.
* Între ei nu-i nici unul care sa nu poarte tolba, arc si sageti îngalbenite de veninul viperei.
* Au glas aspru, chip silbatic si sunt cea mai adevarata întruchipare a lui Marte.
* Parul si barba lor n-au fost tunse niciodata.
* Mâna lor dreapta e totdeauna gata sa înfiga cutitul pe care îl are legat la sold orice barbat.
În anul 547 BC Persii lui Cyrus au înfrânt Regatul Lydiei Tracice din Asia Mica, extinzându-si stapânirea spre nord-vest pâna la tarmul sudic al Marii Marmara. Regele Persan Darius I (522-486 BC) a întreprins o expeditie la nord de Dunare, iar dupa acelasi Herodot, singurii Traci care s-au luptat cu el au fost Getii din Scythia Minor (Dobrogea) nelasându-l pe acesta sa se stabileasca acolo. L-au atacat Tracii din Muntii Pangaion cât si Tracii Odomanii, stabiliti mai la nord, pastrându-si astfel independenta. Peninsula Tracica a Chersonesului, în decursul agitatiei istoriei va trece de la Persi la Greci.

Confederatia tribala a Tracilor - Odrisi care avusese o evolutie stralucitoare va fi desfiintata în urma unui razboi fraticid de Regele Macedonean Filip al-II-lea. Acesta va întreprinde o expeditie în tinuturile Dunarii de Jos (339 BC), unde Regele Get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda, de sotie. Aceiasi traci-macedoneni dupa ce i-au învins pe sciti, încarcati de prizonieri si vite, întorcându-se acasa traversând Muntii Haemus (Balcani) au fost atacati de Tracii Tribali care le-au luat toata prada ranindu-l grav la picior pe însusi Filip al II-lea.

Patru ani mai târziu un tânar Trac-macedonean, fiul lui Filip al II-ea, Alexandru Macedon (336-326 BC) va face si el o incursiune în regiunile de la nord de Balcani, în "Tara Zeilor" - Dacia si, precum tatal sau va da lupte grele împotriva fratilor Geto-Daci al caror Rege Syrmos ("din Soare") se baricadase pe un ostrov al Dunarii cunoscut azi ca "Pacuiul lui Soare" pe care personal l-am colindat prin anii 1973-74 si l-am gasit izolat si straniu. O echipa de arheologi lucrau cu seriozitate si-mi explicau cu placere si mândrie, mie si prietenului meu agronom Mihai, despre misterele locului. Eram pe atunci un tânar doctor al comunei Roseti, jud. Calarasi, asteptând sa mai treaca un an pentru a-mi începe stagiatura în chirurgie la Bucuresti, la prof. Juvara. Îl citisem deja, de câteva ori, pe Nicolae Densuseanu asa ca discutiile noastre au fost aprinse dar politicoase. Despre Regele Syrmos nu auzisem si nici despre înfrângerea lui de mai târziu, dar de originea geto-daca a numelui lui Alexandru, ei nu o stiau. Sa ne oprim putin sa-i vedem provenienta: Alexan-Dros "Cel Jertfit Cerbului" (precum Cerbul lui Orfeu i s-a mai zis si Dros "Cerbul" si în amintirea sacrificiului sau s-a construit teribila traditie getica a trimiterii unui Sol Curat, la ceruri (vezi A. Bucurescu "Dacia Secreta" pag. 21). Deci Alexandru este un foarte vechi nume Pelasgic, Carpato-Dunarean -- si este bine ca lumea sa o stie! El era mesagerul care odata la 4 ani era zvârlit între sulite si prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului sau.

Carpato-Dunarenii în evolutia lor s-au raspândit în jurul nucleului cetatii naturale a Muntilor Carpati, munti greu de trecut, unde aurul, argintul si sarea se gaseau din belsug. Ei, Carpato-Dunarenii, s-au raspândit peste toata Europa Centrala, de la Alpii Austrieci si din Câmpia Bavariei pâna în Podisurile Galitiei Orientale si pâna în Stepa Dobrogei, iar de acolo pâna peste toata asa zisa Rusie Meridionala. De la Nistru si pâna în Kuban (vezi Tracii Cimmerieni), Asia Mica, Insulele Marii Tracice (Egee) au fost la început populate de ei, Pelasgii-Tracii-Arienii "Carpato-Danubieni" ajungând pâna în Nordul Africii (vezi Garamanii).

Dar daca istoria a fost asa de generoasa cu Neamul Nostru Tracic, nu acelasi lucru se întâmpla si cu istoricii contemporani.

Bulgarii, aparent un popor slav, sosit de departe, din Asia, se redescopera azi, nemaiconsiderându-se invadatorii sositi în secolul VI AD ci, nici mai mult nici mai putin decât urmasii Tracilor! Ei nu vor sa mai aiba nimic în comun cu neamul slav (or Vulgar: Bulgar-Mongoloid de la Volga). Citându-i pe acad. V. Georgiev, prof. A. Fol si pe prof. G.I. Georgiev, descoperi ca nici nu au existat traci la Nord de Dunare iar ei Bulgarii au devenit Traci, extinzându-si istoria cu câteva mii de ani. Si când te gândesti ca pâna fiica fostului lor presedinte Jivkov a devenit istoriografa, ei bulgarii, credeau ca sunt slavi la origine!

Dupa cum vedeti, nu numai "Academicienii Profesori de Istorie" schimba istoria, ci si fetele presedintilor comunisti ... si pentru ce, pentru niste interese geo-politice. Nu ar fi fost mult mai simplu sa se mândreasca ca ne-au cotropit în secolul al VI-lea, ne-au subjugat si decimat, lasând în urma doar un numar mic de supravietuitori "Melelno-Romanii". Când vorbesti o limba slavona (aparuta foarte târziu în istoria lumii) cum poti spune ca esti trac!
De-a lungul râului Marita traiau Tracii Odrisii, numele lor fiind mentionat pâna în secolul III BC. De asemenea de-a lungul râului Struma traiau Medii - trib din care se tragea si Spartacus, trac ce a clatinat si înspaimântat Roma. Nascut în jurul anului 113 BC, absorbit în armata Romana, si-a permis un "mic-concediu" pe cont propriu, a fost prins si transformat în sclav-gladiator. Fiind la scoala din Capua, excelent pregatit si cu suflet trac, nu a acceptat ideea de a muri pe arena pentru satisfactia "stapânilor", asa ca a evadat împreuna cu alti 70 de camarazi, alcatuindu-si o mica armata cu care a reusit sa clatine Imperiul Roman. Spaima i-a obligat pe romani, învinsi de câteva ori de armata tracului Spartacus, sa trimita împotriva acestuia pe Marcus Licinius Crassus si pe Pompei (adus special din Spania). Învins de o armata enorma, Spartacus moare vitejeste, în anul 71 BC lânga Silar, râzând fericit ca toti dacii. Istoria schimba câteodata întelesul unor simboluri, asa ca numele Eroului nostru Trac este preluat de germanii socialisti care înfiinteaza, dupa primul razboi mondial, "Liga lui Spartacus" (Spartakusbund). Acestia în frunte cu Rosa Luxemburg si Carol Liebknecht vor transforma la 30 decembrie 1918 "Liga lui Spartacus" în Partidul Comunist German. Ce ironie a soartei! Dar tot ei germanii, la numai câtiva ani vor avea o noua idee, aceea de a fura Simbolul Vietii Vesnice, Zvastica Pelasgica, transformând-o într-un simbol al intolerantei si cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creând martiri în proportie de masa.

Astfel vechi simboluri preluate si folosite necorespunzator, îsi pierd aparent valoarea cum s-a întâmplat si cu vechiul Semn Hitit Carpato-Danubian al Vulturului cu Doua Capete. Preluat de Bizant, apoi de Huni la formarea Imperiului Austro-Ungar, etc., etc., pentru ca în zilele noastre sa redevina actual, preluat de Noul Stat Rus...

Sa nu-i uitam pe Odrisi, trib Tracic din zona Muntilor Rodopi, care s-au rasculat împotriva Imperiului Roman, în anul 26 AD. Lasându-i la o parte pe Bulgarii Tracizati peste noapte de istorica, fiica lui Jivkov, si alti istorici de-ai lor, sa mergem ceva mai la sudul teritoriului tracic. Prof. Universitar dr. Decebal Bucurescu îl mentioneaza pe Herodot (Istorii II, 56) care spunea: "Elada (n.a. Grecia) tinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia". Ei grecii sositi intre anii 1900-1400 BC în 4 valuri: Aheii, Ionienii, Dorienii, Eolienii, ne-au gasit acasa, pe noi Pelasgii Carpato-Danubieni, numindu-se Traci (nume prima oara mentionat de acelasi Herodot). Ei ne-au învins de mai multe ori, reusind sa ocupe partea sudica a Peninsulei Balcanice. De la noi au luat apoi Asia Mica (vezi razboiul împotriva Tracilor-Ramani locuitori ai Troiei) si în sfârsit ocupându-ne insulele din Marea Tracica (grecii schimbându-i numele în Marea Egee) (vezi razboiul dus de Greci sub conducerea lui Teristocle împotriva Tracilor-Sinthioni).

Revansa împotriva grecilor ne-a fost adusa de tracul-pelasg-macedon Alexandru (336 - 323 BC) care cucereste Grecia si conform traditiilor timpului îi angajeaza pe învinsi în trupele sale. Acesta reconstruieste într-o perioada foarte scurta Marele Imperiu Pelasgic, recucereste Egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pelasgic, reînviat, fiind la Pela. Vremea a trecut si dupa 2000 de ani, de asta data "istoricii greci" îl redescopera pe macedonul Alexandru ca fiind "grec" si îl pun în Panthenon (dupa 2000 de ani !!!). Dar nici bulgarii nu se lasa, si-l adjudeca si ei pe "stramosul" Alexandru, considerându-l unul din cei mai mari generali bulgari ai antichitatii.

Unde esti tu Alexandru Doamne
Ca punând mina pe ei
Sa-i împarti în doua taberi
De nebuni si de misei...

Între timp pelasgii au devenit si ei greci, precum si tracii -- o fi gresit Herodot sau probabil nu cunostea notiunea de "politically correct" când îi considera pe traci ca fiind alt neam decât grecii.

Istorie, istorie, istorie ... saraca istorie.
Singurii care nu si l-au revendicat pe Alexandru ca fiindu-le neam si stramos ... sunt romanii...

Capul ce se pleaca
Sabia nu îl taie
Dar cu umilinta
Lantu-l încovoaie ...

Herodot în "Istorii V.9" spunea: "del la Padurea Hercinica, limita vestica a spatiului pelasgo-tracic trece prin Alpii Rasariteni, ocolind Noricum, provincie cu populatii predominant Dacice si Celto- Germanice, si apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d'Aquileia - Italia), în golful Venetienilor. De aici, limita vestica, sud-vestica a spatiului pelasgo-tracic urmarea tarmul Marii Adriatice, întreg tarmul de vest al Peninsulei Balcanice, pâna în Creta.
Populatiile, neamurile pelasgo-tracice de la Marea Adriatica, din "tinuturile ilirice", atingeau potrivit informatiilor lui Strabon, din Geografia (VII, 5,1 - "Istrul si Alpii dintre Italia si Germania"): "populatiile pelasgo-traco-ilirice încep de la acel lac (n.a. este vorba de lacul Constanta din Elvetia de azi) alaturi de care locuiesc Vindelicii, Retii si Helvetii... Amintitul teritoriu (Alpino-Panonico-Iliric), Dacii l-au prefacut într-un pustiu, în urma razboiului în care i-au biruit pe Boi si pe Taurisci - semetii celtice de sub stapânirea lui Critasiros. Dacii pretind ca tinutul acesta ar fi al lor, cu toate ca este despartit de ei prin râul Parisos (n.a. Paar de azi în Germania) care vine din munti si se varsa în Istru (Dunare)..."

Originea acestui popor, tracic, caruia geografia si conditiile climatice i-a harazit culoarea alba a pielii, mentinuta cu toate invaziile, încrucisarile si suprapunerile orientale, se confunda cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai multi cercetatori sunt de parere ca leaganul vechii Europe este spatiul Carpato-Dunarean (Marija Gimutas), în timp ce P. Bosch-Gimpera considera ca spatiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunarii, Marea Egee (Marea Tracilor) si Marea Neagra (Marea Getica).

Istoricilor si arheologilor li s-au alaturat si unii lingvisti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev. Importanta Tracilor si a spatiului tracic a fost subliniata stiintific prima oara de catre Vasile Pârvan. Nascut la 28 septembrie 1882, în catunul Perchiu din Comuna Huruiesti, Jud. Tecuci, fiu al unui învatator rural, Vasile Pârvan, a fost un alt îndragostit de Preistoria poporului roman. El ajunge la 27 de ani Membru al Academiei Romane, Profesor de istorie Antica la universitatea din Bucuresti, Director al Muzeului National de Antichitati. El este autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o "Getica". În aceasta lucrare V. Pârvan a pus în evidenta, documentat si convingator, maretia poporului geto dac. El va muri timpuriu, înainte de a atinge vârsta de 45 de ani, lasându-ne un tezaur de nepretuit, opera lui stiintifica.

Din punct de vedere lingvistic, multi cercetatori sustin existenta unei Limbi Ariene, Carpato - Danubiene (Pelasgice) care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. Având în vedere legaturile între Limba Hittita si Limbile Ariene, se poate afirma ca miscari de popoare au avut loc de la apus spre rasarit, adica din Europa spre Asia si nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovada ca acestia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, patrunzând în Asia Mica. Sunt suficiente dovezi de natura arheologica si antropologica (spune J,C. Dragan în "Noi Tracii", pag. 90) pentru a îngadui afirmatia ca, înca din Epoca Neolitica, în spatiul tracic si într-o arie limitrofa acestuia, exista o populatie autohtona, din care îsi trag radacinile Popoarele Istorice Europene, iar aceasta populatie poate fi considerata din punct de vedere lingvistic ca preariana. Considerând ca istoricii si arheologii au neglijat, necuvenit, mitologia noastra Traco-Dacica, precum si alte mitocanii, cu scrieri epice precum sunt Vedele si Upanisadele sanscrite, consider ca introducerea lor în circuitul cercetarilor ar fi în avantajul nostru, al românilor si în special în avantajul iluminarii trecutului îndepartat al continentului European.
Simpozionul international de tracologie care a avut loc în Bulgaria (15-18 Mai, 1998) cu temele:
1. Cel mai vechi simbol pre-tracic gasit în lume -- zvastica -- 6,000 BC
2. Primele ornamente si masti de aur (tracice) gasite în lume - 3,800 BC (karanovo V-VI)
3. 1600 de tezaure ale regilor Traci -- cele mai frumoase din lume.
4. Noi splendori tracice.

În Iliada Homer spunea despre traci "Armatele lor straluceau de scuturi de aur si tezaurele lor erau asa de pretioase ca regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a putut sa ia înapoi, de la greci, capul fiului sau mort, numai dupa ce le-a dat acea faimoasa Cupa Tracica de Aur".

Toate marile civilizatii au înflorit pe vaile unor mari fluvii si în special la gurile de varsare ale acestora: cea Egipteana pe Nil, cea Mesopotamiana între Tigru si Eufrat, cea Indiana pe Ind si Gange, cea Chineza pe Fluviul Galben, iar cea Europeana, cu voia sau fara voia "marilor profesori de istorie si arheologie", pe valea (Istrului, Danubiului) Dunarii si în special în zona deltei acesteia. Acesta este leaganul adevarat al civilizatiei Proto-Europene, în stravechea vatra tracica a Carpatilor, a Dunarii Carpatice. Aici veneau grecii în antichitate sa-si caute Lâna de Aur si bogatiile agricole dunarene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epoca de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunarii si Lacasul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului. Uitati-va pe harta si veti vedea ce fantastic arata acest spatiu, unde din trupul muntilor tâsnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfasoara ca un evantai spre Dunare, strabatând vai calme si dealuri molcome, prielnice agriculturii si pastoritului. De sus, din avion aceasta retea hidrografica, cu forma de elipsa, seamana cu un Ou al Genezei. Munti de sare, fara de care e greu de conceput viata omului si cresterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogatie mai mare ca aurul, poate cea mai de seama bogatie pentru oamenii vechimii, bogatia vietii. Nimic nu este mai presus decât "sarea în bucate" spune o veche poveste dacica. Bogatiile solului si sub-solului au facut ca spatiul tracic sa fie râvnit de triburile si popoarele învecinate -- spre acel El Dorado al Antichitatii îsi orientau dorintele jefuitoare vecinii. "Invadatorii europeni au venit si înca mai vin de la rasarit. Miscarile dinspre sud spre nord fiind determinate nu atât de cauze economice cât si de modificari ale climatului, de schimbarea florei si faunei cum a spus si J. Dragan "orice pom ce da roade si seminte, cauta sa le raspândeasca în preajma, asa si neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice, a rodit si s-a raspândit fie la marginea teritoriului sau de vietuire, fie deplasându-se la distante mai mari pâna în Asia ori trecând strâmtorile Bosforului si ale Dardanelelor pâna în Anatolia; asa au ajuns rmamani-dardanii sa ridice orasul cetate Troia, iar brigii sa alcatuiasca o "Filiala" care a luat numele de Frigia; mysii nu erau altceva decât o farâma a moesilor din sudul Dunarii; mesapii, iapygii si venitii din Italia de rasarit erau surplusuri ale traco-illirilor din Dalmatia si din Panonia (unde a existat Statul Rama - pâna la venirea Ungurilor). Extinderea neamului Carpato-Danubian se poate asemana cu o explozie atomica, avându-si epicentrul acolo, acasa, în Tara Soarelui, în Daksha pre-sanscrita, ariana. Îi vom gasi pe stramosi pe râul Hipanis (Bug) si Borystene, Nipru). Cimmerienii vor fi împinsi de catre Sciti spre sud, dar si ei Scitii se vor topi în Marea Populatie Tracica, tracizându-se, lasând în urma lor doar ... un nume. Ei tracii care se întindeau spre apus pâna la Oceanul Atlantic, au patruns si pe Valea Vistulei întemeind cetati ca Getidava; alte ramuri ca Etruscii si Venetii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italica au cucerit-o de cel putin 4 ori, ultima data sub conducerea Stralucitorului Raman Enea -- plecat din zona Oltinei (Dobrogei de azi) ori dupa Homer si Virgilius, de la Troia. Când Demostene si Ificrate socoteau ca o cinste faptul ca mamele lor fusesera trace, când grecii "ne împrumutau" zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile si credintele geto-dacilor, cum sa nu ridicam vocea azi, noi urmasii acelor Daco-Traci si sa spunem lumii Adevarul. De ce sa tacem, umiliti si furati de al nostru trecut glorios din dorinta "inteligenta" de a nu ne supara "vecinii"! Cine au fost si cine sunt ei vecinii!

Niciodata un popor umil si fricos nu a fost respectat, niciodata un iepure nu va sta alaturi de un lup! Daco-Romani - Treziti-va, scoateti-va ochelarii de miopi, primiti de la vecini si uitati-va cu mândrie, acolo de departe în trecut, redescoperiti-va si mândriti-va cu voi. Nu este nimeni în toata Europa, care sa aiba o istorie mai veche, mai frumoasa si mai fantastica, ca a noastra. Noi nu trebuie sa uitam ca suntem aici, pe acest Pamânt European primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea englezilor ori slavilor. Ei toti noii veniti doresc ca noi sa nu fi existat; astfel ei sa aiba drepturi! Ei spun ca Transilvania a fost un Vid de Populatie, astfel încât ei au venit si l-au umplut. Ei ne încurajeaza în prostia noastra sa credem ca de fapt noi am aparut dupa 106 AD, prin unirea dintre "doi barbati" Traian si Decebal. Traian - cuceritor a 14% din teritoriul Daciei, în urma unui razboi fraticid. Nu domnilor, noi avem istoria noastra, cu mii si mii de ani înaintea sosirii romanilor pe câtiva kilometri din teritoriul Daciei, iar istoria noastra a început atunci, de mult când noi am început sa faurim Europa, sa cucerim Asia: China, India si Japonia, Anatolia, Sumerul si Asia Mica, Palestina si Mesopotamia, Nordul Africii.

Dr. Napoleon Savescu
www.dacia.org

MIHAI VITEAZUL (1593-1601) – Malus Dacus

Lui Mihai Viteazul austro-ungarii ii spuneau Malus Dacus (Dacul cel Rau). Mai jos prezentam faptele sale de lupta, precum si altele care au atras renumele sau:

S-a nascut in anul 1557, fiind fiul domnitorului tarii Romanesti, Patrascu cel Bun (1554-1557). S-a stabilit in Oltenia prin anul 1580, apoi a avansat in functii, intre anii 1588 si 1593, fiind Ban de Mehedinti, apoi mare stolnic, mare postelnic, mare aga si mare ban. A detinut un domeniu insemnat format din 129 de sate si 20 de posesiuni in altele. In luna octombrie 1593, Mihai a ajuns pe tronul tarii Romanesti. Dorinta sa era de a declansa lupta antiotomana, in conditiile in care si principele transilvanean Sigismund Bathory a incheiat un tratat cu Imperiul Habsburgic in vederea luptei impotriva sultanului, iar domnul Moldovei, Aron Tiranul, realizase acelasi lucru in august 1594. Mihai insa, fiind considerat om al otomanilor, nu a fost privit, la inceput, cu incredere, si pentru a putea fi primit in Liga Crestina, a declansat lupta antiotomana in toamna anului 1594. La Bucuresti, la 13 noiembrie 1594, Mihai i-a ucis pe toti creditorii levantini si a masacrat garda otomana care avea menirea sa il supravegheze. Au urmat, in lunile decembrie 1594 si ianuarie 1595, victoriile asupra otomanilor la Dunare, precum cele de la Piua Petrei, Harsova, Silistra, Rusciuk. La acestea s-au adaugat si victoriile obtinute de fratii Buzesti si de Radu Calomfirescu la Putineiu si Stanesti si de paharnicul Manta la Serpatesti. Dar actiunile lui Mihai se desfasurau in conditiile in care principele transilvanean urmarea sa-si impuna suzeranitatea asupra Tarii Romanesti. Reusise acest lucru in Moldova, in august 1594, unde domnitorul Aron Tiranul recunoscuse suzeranitatea principelui transilvanean. Astfel, dupa campaniile militare de la sfarsitul anului 1594 si de la inceputul anului 1595, Mihai cauta aliati in lupta antiotomana si a trimis o delegatie de boieri condusa de mitropolitul Eftimie la Sigismund. Tratatul, incheiat la Alba-Iulia la 20 mai 1595, in numele domnitorului, era defavorabil lui Mihai, deoarece boierii au acceptat ca Sigismund Bathory sa fie suzeranul Tarii Romanesti in schimbul ajutorului antiotoman si al subordonarii Bisericii Ortodoxe din Transilvania fata de Mitropolia tarii Romanesti. Desi devenea vasal al lui Sigismund, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece avea nevoie de ajutor in lupta antiotomana, in conditiile in care otomanii se pregateau sa intervina in tara Romaneasca. In august 1595, o oaste otomana condusa de Sinan-pasa a trecut Dunarea si a inaintat spre Bucuresti. Mihai, cu oastea sa, de aproximativ 20.000 de ostasi (cam tot atatia aveau si otomanii) a asteptat-o pe cea comandata de Sinan-pasa la Calugareni. Domnitorul era ajutat de transilvaneanul Albert Kirly, care comanda 2.000 de ostasi. La Calugareni, Mihai a reusit sa obtina o victorie importanta asupra ostirii otomane, stiind sa profite de conditiile prielnice de acolo. Avand nevoie de intariri, Mihai s-a retras spre munti, asteptand ajutor de la Sigismund Bathory. In acest timp, oastea lui Sinan-pasa a intrat in Bucuresti si Targoviste si a inceput organizarea tarii Romanesti ca pasalac. Situatia se complicase si in Moldova, unde polonii l-au inlaturat de pe tron pe Stefan Razvan si l-au inlocuit cu Ieremia Movila. Dar in octombrie 1595, sosea ajutorul militar al lui Sigismund Bathory, de aproximativ 23.000 de ostasi, si o mica oaste comandata de fostul domnitor al Moldovei, Stefan Razvan. Acesta din urma a eliberat Targovistea si Bucurestiul, iar Mihai a zdrobit oastea otomana la Giurgiu. In conditiile dificile ale anului 1595, Mihai a aplicat asezamantul, adica asa-numita legatura, prin care taranii dependenti, refugiati din cauza luptelor, ramaneau pe mosia pe care se gaseau in momentul respectiv. In anii 1597 si 1598, pozitia domnitorului muntean s-a intarit. Astfel, in 1597, intre sultanul Mehmed al III-lea si Mihai s-a incheiat pacea, iar in 1598, la manastirea Dealu, s-a incheiat tratatul antiotoman dintre imparatul Rudolf al II-lea de Habsburg si domnitorul tarii Romanesti. In aceste conditii Mihai a reinceput lupta antiotomana in anul 1598. Dar si-a dat seama ca nu avea sorti de izbanda, in conditiile in care, in lupta antiotomana nu avea aliati de nadejde in Transilvania si in Moldova. In Transilvania, Sigismund Bathory a fost o personalitate slaba si a renuntat la tron in favoarea comisarilor imperiali (in 1598), apoi, dupa ce a revenit pentru scurt timp in fruntea principatului, a mai renuntat o data, in favoarea varului sau Andrei Bathory, dusman politic al lui Mihai. In acest mod, in anul 1599, Transilvania nu se mai afla ancorata in lupta antiotomana. In Moldova, situatia era asemanatoare, Ieremia Movila, omul polonilor, nefiind interesat in lupta antiotomana. Cei doi i-au cerut lui Mihai sa paraseasca tronul tarii Romanesti. In aceste conditii Mihai a planuit indepartarea acestora de la putere. Mai intai a actionat in Transilvania, unde l-a invins pe Andrei Bathory la Selimbar, la data de 18/28 octombrie 1599, dupa care, la 21 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfal in Alba-Iulia, capitala Transilvaniei. Intregul Ardeal se gasea sub autoritatea sa, dar Mihai i-a pastrat forma specifica de organizare. Totusi, in Sfatul sau a introdus si boieri romani, iar preotii ortodocsi au fost scutiti de munci servile. La Alba-Iulia a asezat episcopia ortodoxa, bisericile si manastirile romanesti din Transilvania fiind ajutate prin diferite masuri (instalarea de ierarhi sau de calugari sositi din tara Romaneasca, danii si ctitorii). In primavara anului 1600, Mihai a intrat cu armata sa in Moldova. Ieremia Movila a fugit, iar tara i s-a inchinat lui Mihai. Pentru prima data cele trei tari romane se gaseau sub o singura autoritate. Dar Habsburgii nu se impacau cu asemenea situatie, dorind sa mentina Transilvania in sfera lor de influenta. De asemenea, in Moldova, polonii voiau sa-l reinstaleze pe tron pe Ieremia Movila. La data de 18 septembrie 1600, in batalia de la Miraslau, nobilimea maghiara a Transilvaniei, rasculata, ajutata si de generalul imperial Gheorghe Basta a reusit sa obtina victoria asupra ostilor lui Mihai. Tot in septembrie 1600, polonii au izbutit sa-l reinstaleze pe tronul Moldovei pe Ieremia Movila si inaintau spre tara Romaneasca, dorind sa-l aduca la putere pe Simion Movila, fratele domnului moldovean. Ostile muntene au fost infrante, in octombrie 1600, la Naieni, Ceptura si Bucov, si polonii l-au instalat pe tronul tarii Romanesti pe Simion Movila. Incercand sa-si recapete tronul, Mihai a fost infrant la Curtea de Arges, la 25 noiembrie 1600. S-a deplasat la Praga, urmarind sa obtina ajutor de la imparatul Rudolf al II-lea. Primit in audienta de acesta in martie 1601, lui Mihai i s-a promis sprijinul cerut, imparatul fiind nemultumit de faptul ca nobilimea maghiara s-a razvratit si l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe Sigismund Bathory. Mihai a primit de la imparat 100.000 de taleri pentru a-si reface oastea. De asemenea, imparatul Rudolf al II-lea a contribuit la impacarea lui Mihai cu Gheorghe Basta. Cei doi au colaborat in batalia de la Goraslau, la data de 3/13 august 1601, cand l-au invins pe Sigismund Bathory. In tara Romaneasca, fratii Buzesti l-au alungat pe Simion Movila, astfel ca tronul acesteia il astepta pe Mihai. Dar Basta si imperialii nu puteau accepta reintrarea Transilvaniei sub autoritatea lui M. De aceea, la 9/19 august 1601, Gheorghe Basta a pus la cale asasinarea lui Mihai petrecuta pe Campia Turzii, in Transilvania. Corpul i-a ramas pe Campia Turzii, in timp ce capul domnitorului a fost inmormantat la manastirea Dealu de langa Targoviste.

„Înainte de toate, sunt dac!” - Vladimir Brilinsky

La ultimul recensământ al populaţiei, efectuat în anul 2002, a declarat că este român de naţionalitate dacă. Estimează că în judeţ există vreo 200 de persoane care au dat aceeaşi declaraţie ca şi el la recensământ, dar că în final au ajuns să fie contabilizate la „altele”, când s-a făcut centralizarea datelor. Conduce o fundaţie despre care spune că încearcă să demonstreze că dacii nu au putut fi romanizaţi în 165 de ani de ocupaţie. Se numeşte Vladimir Brilinsky şi declară că e huţul, adică dac slavizat. Şi are un mare of: cetăţile dacice, lăsate de izbelişte de autorităţi. Recent a reuşit să convingă instituţiile de cultură şi pe specialiştii din judeţul Hunedoara să trimită premierului şi ministrului Culturii un memoriu prin care se cere salvarea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

Vladimir Brilinsky este convins că suntem urmaşii poporului dac: „Noi nu putem admite că suntem urmaşii Romei, ci ai poporului dac. Încrucişarea între daci şi romani este doar în imnul României şi în mintea unor exaltaţi, fanatici creduli ai tezei Şcolii Ardelene de acum 300 de ani. Acum 500 de ani eram daci, conform plăcii funerare din Biserica Reformată din Deva în care se menţionează clar existenţa dacilor şi geţilor pe acest teritoriu. Lui Mihai Viteazu maghiarii îi spuneau Malus Dacus, iar Horia era primit la Curtea Vienei ca rege al Daciei, nu ca un iobag. Cum putem să spunem că după o ocupaţie de 165 de ani am fost romanizaţi? Au fost oare israelienii romanizaţi în 500 de ani, maltezii în o mie de ani sau galii în 400 de ani?! Ocupaţia romană a durat mai mult pentru aceste popoare decât pentru daci. În schimb, noi ce facem?! Îi ridicăm statui cotropitorului Traian. Nu degeaba se spune: Aţi văzut pe undeva în Franţa, Spania, Anglia sau Israel statui ale lui Cezar, Agrippa, Claudius sau Titus?! Nu există nicăieri în aceste ţări astfel de statui. Noi, însă, dezvelim statui ale împăratului Traian cu mare fast. Eu sunt huţul, adică dac slavizat, şi voi continua să mă lupt să demonstrez că dacii au supravieţuit în istorie, venind sub umbrela culturii romane. Glumind, desigur, pot spune că e bine să fi dac şi doar pentru simplul fapt că aceştia erau poligami!”.

Copilăria la Sarmizegetusa Regia

Vladimir Brilinsky spune că prima sa amintire din copilărie este legată de cetăţile dacice: „Tata era director pe timpul verii la o şcoală forestieră din zonă. Primul drum pe care mi-l amintesc este cel făcut pe la trei ani la Sarmizegetusa Regia. Acolo am copilărit, acolo îmi petreceam toate vacanţele. Eram tare fericit. De atunci am învăţat să iubesc istoria noastră şi nu spun vorbe mari. De atunci şi până acum am urcat de sute de ori pe acest drum. Am învăţat şi de la tatăl meu să-i iubesc pe daci. El era foarte mândru că e huţul şi mi-a transmis şi mie toată această dragoste”.

Întâlnirea cu Napoleon Săvescu

În anul 1998, Vladimir Brilinsky l-a întâlnit pe unul dintre cei mai cunoscuţi dacologi, Napoleon Săvescu, un medic român stabilit la New York. Acesta se străduieşte de ani buni să aducă argumente solide în favoarea teoriei potrivit căreia spaţiul Carpato - Danubiano - Pontic a fost izvor al civilizaţiei europene. „Am văzut la primărie, la Orăştioara, cartea lui. Am furat cartea. Am citit-o într-o noapte, pe nerăsuflate. A doua zi, cartea a fost lansată pentru prima oară la Orăştie şi apoi în străinătate. De atunci am devenit preşedinte pe Transilvania - Banat la fundaţia înfiinţată de Napoleon Săvescu”, spune Vladimir Brilinsky. În prezent, conduce şi revista „Dacia Magazin”. Este, poate, singurul care a protestat atunci când arheologii şi studenţii lor au lăsat în urma lor gunoaie, pe care le-au îngropat în incinta sacră. A dezgropat gunoaiele, le-a încărcat în saci, pe care i-a pus apoi la uşile autorităţilor nepăsătoare faţă de ceea ce se întâmplă în locurile sacre. Tot el a atras atenţia în nenumărate rânduri asupra dezastrului din Munţii Orăştiei. A dus în siturile arheologice peste o sută de ziarişti din ţară şi din străinătate, cărora le-a arătat ce se întâmplă cu adevărat acolo. Părea că nimeni nu îl bagă în seamă. „Doream să-i fac să se convingă singuri de ceea ce este acolo, să le schimb opinia potrivit căreia dacii, nişte barbari, au fost foarte câştigaţi că romanii au venit peste ei şi i-au cucerit”, spune Brilinsky.

„Viaţa mi-a dat dreptate!”

Pe vremea când atrăgea atenţia că din siturile dacice căutătorii de comori dezgroapă mii de monede din aur şi bijuterii dacice, care apoi sunt vândute în străinătate, Vladimir Brilinsky era privit cu ironie: „De multe ori am fost socotit nebun, elucubraţionist. Îmi amintesc că acum şapte ani, când le vorbeam unor istorici de brăţările dacice, ei mi-au răspuns că tot ceea ce spun sunt elucubraţii de tip Săvescu. Astăzi, când viaţa mi-a dat dreptate, subiectul e pe prima pagină a ziarelor şi deschide jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi radiourilor. Nimeni nu mai spune că aberez. Poate că aşa se trezesc şi autorităţile şi fac ceva pentru cetăţile dacice. Sper că acum, în ceasul al doisprezecelea vor interveni, iar în zonă va fi înfiinţată o rezervaţie cu statut special, după modelul celei din Delta Dunării. Este inadmisibil să ne trezim că tot complexul cetăţilor dacice poate să fie scos din patrimoniul UNESCO doar din cauza nepăsării. Trebuie, în sfârşit, să existe legi clare”. Pe de altă parte, Sarmizegetusa Regia nu are încă o monografie.

Monalise Hihn
Articol preluat din saptamanalul Replica Hunedoara – feb 2007
www.replicahd.ro

ARGUMENTE TOPONIMICE DIN DACIA PRIVIND ORIGINEA VALAHICĂ A GRAIULUI UMAN ARTICULAT

Incă prea puţin valorificată, dar prezentă in istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-Dac a fost afirmată pană tarziu in scrierile bizantine ale lui Suidas [1], Constantin al VII Porfirogenetul (secolul X) [2], sau in ale lui Kekaumenos (secolul XI) [3], ca şi in Analele Boemice ale Papei Pius al II-lea (secolul XV) [4].
In numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice, iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat. După cum se va vedea chiar graiul uman articulat are la origine cuvantul avlake, aşa incat şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică.
Chiar inainte de a pătrunde in Ardeal - inima Daciei, acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona in mod deosebit comunicarea susţinută de academicianul Vladimir Georgiev la Congresul internaţional de onomastică de la Haga, din anul 1966 [5]. Cu această ocazie academicianul bulgar a arătat că marii afluenţi ai Dunării: Prutul, Siretul, Lom, Jantra, Vedea, Oltul, Vit, Jskăr, Jiul, Timocul, Morava, Timişul, Drava, Sava, Tisa, Raab, Mureşul poartă denumiri care au cate un inţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indo-europene. De aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste rauri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indo-europene.
In bun acord cu descoperirea academicianului Georgiev de la care emană o concluzie fără echivoc, am remarcat in bazinul ardelean al Oltului că denumirile raurilor invecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş [6] decurg succesiv de la cuvantul primordial avlake cu inţelesul său de rau in graiul aromanilor.
Corespunzător aceluiaşi arhetip avlake devenit vlac, atestat şi in forma avrag, mai curg in aceeaşi zonă raul Avrig cu afluentul său Givra (Jivra) ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe langă hidronimul Calva in ţară se mai intalnesc alte trei rauri cu numele de Colbu, nume care la prima vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele raurilor numai rare ori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, in memoria cuiva sau a ceva, procedee care urmează de asemenea o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc).
Raurile cel mai adesea au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de rau căruia, adeseori i s-a spus simplu garla. Acesta este şi motivul pentru care, tot in bazinul Oltului există hidronimul Garla Mare, iar prin raportare la ea Garlăţelul, de la care prin pierderea consoanei -r- s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt parau care curge in acelaşi bazin hidrografic. In mod similar există in bazinul Mureşului Gălăoaia Mare, in loc de Garloaia Mare şi pe langă ea paraiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş.
Urmand raţiuni similare alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvantul avlake care inseamnă tot garlă in arhaicul grai aroman. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri avlake, atunci in denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel:
Avlake 123
Kalva 321
Alvak 213 respectiv Albac adică 21′3 unde v→b
Koveş 31 + eş
Avrig 12′3′ unde l→r şi k→g
Givra 3′12′

In zonă se mai află, insă, şi localităţile Bărcuţ, Barghiş, Agarbiş, Richiş, Retiş dar şi Ighiş etc care conform notaţiei propuse se reprezintă asfel:
Bărcuţ 1′2′3 + uţ
Barghiş 1′2′3′ + hiş
Agarbici 3′2′1′ + ici
Recea 2′3
Richiş 2′3+hiş
Retiş 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti (palatalizare)
Ighiş 3′ + hiş

De unde rezultă că pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvant, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică ca intr-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decat cuvintele incrucişate.
Acesta este modul, acesta este singurul mod, in care s-au format principalele cuvinte, adică din unul in altul, intr-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite in viaţa de zi cu zi. Cuvantul care deja preexista reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvantul cel nou, a cărui diferenţa specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gandind in mod specific atat metafora de trecere de la cuvantul gen proxim la cuvantul cel nou, cat şi forma de individualizare a noului cuvant. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvantului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii.
Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu paradoxală pentru o apă curgătoare a evidenţiat in mod decisiv ideea că forma noului cuvant s-a obţinut, in mod predilect, prin modificarea formei cuvantului preexistent avlake care inseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu ca hidronim inseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, in mod cu totul independent de substantivul comun colb, care in limba romană inseamnă pulbere.
In alt timp, in alt loc, şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pămantul foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară dobandeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa raului, dar care nu este apă ci pulbere uscată, adică ar fi ca apa dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci ca gen proxim s-a asemănat cu apa curgătoare dar NU i s-a spus avlake, ci s-a adoptat forma inversă kalva respectiv colb din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei.
Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost incă explicate, sunt incă o dovadă că in epoci diferite şi in locuri diferite uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvant polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite inţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, incă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal indo-european avand, insă, aceeaşi proiecţie in setul de rădăcini indo-europene care au in vedere numai forma, dar nu şi inţelesul. Denumirile marilor rauri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea raurilor Colbu se aseamănă doar formal cu substantivul de uz comun colb, avand acest inţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare.
Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că pe langă localitatea Barghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv, arhetipul primordial avlake. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei inţelepciuni adamice de a crea toponime incepand cu arhetipul, adică incepand cu inceputul inceputurilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Barghiş, adică in Secuime, se află localitatea omonimă Varghiş de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul de Sus şi de Jos dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui R, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acaş pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele denumite Racoviţă [7] cu structura de consoane 2′31 se află tot in Ardeal. Corespunzător hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Barghiş prezentat, in judeţul Covasna se află unul din cele două rauri Covasna ale ţării [8].
Plasată tot in secuime remarcabila serie, alcătuită din denumirile raurilor invecinate ca afluenţi ai Oltului, Varghiş-Harghiş-Carţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun demonstrează că fonemul (litera) V → H → C, dar şi că arhetipul primordial avlake poate genera cuvintele cracă, crac, dar mai ales cuvantul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic, bine ilustrat din punct de vedere hidronimic, se explică felul in care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume incriptat in tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru romani Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune in evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pămantului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o amplă susţinere mitică echivalenţei lingvistice dintre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi Moş Crăciun. Aşa dar sensul primar al cuvantului moş, din substratul romano-albanez prelatin, nu a fost cel de om in varstă, ci a fost cel de intemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătran fiindcă este inainte mergător.
Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost incredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa inconjurătoare. In munţii Retezat, cu deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani impreună cu varful Peleaga (a se citi varful pelasgilor) işi regăseşte o primă replică tot in ţinutul secuilor. Aici in aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 1301 [9] se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor invecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni.
O a doua replică a grupului de strictă vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se intalneşte la trecerea munţilor, in zona Ploeşti, unde intalnim localităţile invecinate Valcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvantul Valcăneşti, adică de la arhetipal avlake respectiv vlac.
Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvantului avlake, care in dialectul aroman inseamnă apă curgătoare, garlă. Şi cuvantul avlake este cuvant special tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile raurilor au reprezentat pană nu demult, singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane in cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al raului in dezvoltarea gandirii şi vorbirii umane.
Spre norocul meu şi al acestei descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa raului in guvernarea proceselor psiho-mentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, insă, am bătut pasul pe loc pană cand primului arhetip ji cu inţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu inţelesul de apă curgătoare. Din nefericire, cuvantul ji, cuvantul marelui start in epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvant care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii romane, deşi eu am constat că localnicii din zona Filiaşi - Romania il folosesc şi astăzi cu inţelesul de apă curgătoare. Numai in virtutea acestui inţeles, importantul rau care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu.
Spre deosebire de cuvantul ji, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea raului, cuvantul avlake este consemnat in impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi [10] şi ilustrat prin propoziţia in dialect aroman: Prit hoară cură una avlake. Cunoscut şi prin variantele sale avlakiu cu inţelesul de rauleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de avrag care are numai inţelesul de brazdă, cuvantul avlake se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer, dar şi temeiul sistemului de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii, sistem preconizat ulterior de Noam Chomsky.
Mai apropiat de modul nostru de a gandi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică ci şi de o bază de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii [11]. Or, raul a fost indicat ca model al lumii incă din antichitate de Heraclit din Efes (540-475 AC) şi cu toate acestea raul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru rau nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică in substratul profund al limbii romane, greşit considerată neo-latină [12]. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală in vatra originară a băştinaşilor Europei [13], acolo unde era şi firesc să apară graiul uman.
Ca model al lumii imaginat de Chomsky, raul, numit avlake, a oferit gandirii lingvistice atat numele său ca matrice metaforizabilă, cat şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de rau are cel puţin zece inţelesuri. Considerand raul gen proxim, diferenţa specifică a fiecărui nou concept s-a definit prin metaforizare şi a fost individualizat prin cate un cuvant a cărui formă reflectă vizibil, mai ales prin structura consoanelor sale, legătura sa cu forma avlake. După modelul de gandire prin care s-au putut explica inţelesul şi forma conceptului de colb pornind de la avlake, iată in continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece inţelesuri ale conceptului de rau denumit avlake a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru:

1. inţelesul de apă, sau in legătură cu apa in sanscrită:
balaha apă;
baluka nisip;
balaka cocor;
balaha kanor;
kulabu teren in lungul unui mal;
valaki vană
vaha curs de apă, rau; in acest caz se constată eliminarea consoanei -l- cretan βαϊγες, grec αϊγες, αϊγις, germ. Bach, Woge, fr.- vague
vasu apă, baltă, băltoacă; litera -h- a fost inlocuită cu litera -s-
var apă;
varsa ploaie;
sarva curgere, fantană;

in portugheză:
balsa baltă, tocitoare, plută;
varga teren mlăştinos;
vaga val;
bulcao nor negru de ploaie;
borrico ploaie măruntă;

in spaniolă:
vega campie irigată, luncă;
in romană:
val val de mare;

in aromană:
buclă doniţă, găleată;
ploscă mic recipient cu dop pentru băuturi;
in latină:
lacus lac; cuvant format prin pierderea consoanei v-

in albaneză:
bllac băltoacă;
balt noroi, tină;
vallkua mai pentru bătut rufele la rau// plasă pentru prins anghilele;
varshim revărsare, inundaţie;
vir paraiaş, şuviţă, fir de apă, fir; aceasta este şi originea cuvantului fir
vlag umiditate, umezeală, sevă;
vlug umezeală, sevă a pămantului;
vrug mană;
vurg depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de măsline;
ves rouă:

in greacă:
δρόσος rouă;

in rusă:
влага umezeală;
волна val de mare;
лужа băltoacă;
луг luncă, pajişte, păşune;

in germană:
Wolke nor;


2. inţelesul de răcoare
in aromană:
vrăhnos răguşit;

in spaniolă:
fresca răcoare; in acest caz v→f, l→r, c→sc
helada ger;

in rusă:
холод frig, răcoare, ger;

in greacă:
δροσιά răcoare; aici v→δ, l→ρ, cia→σιά

in romană:
frig cuvant asemănător cu Avrig, in care v→f, l→r, c→g

in engleză:
frost ger;


3. inţelesul de zgomot, rostire
in aromană:
sălăvate gălăgie mare;
lavă zgomot, zarvă;

in spaniolă:
bulla zarvă, gălăgie;

in portugheză:
bulha zarvă, vacarm;
fragor vuiet; in acest caz v→f, l→r, c→g plus sufixul –or

in sanscrită:
kahala sunet in general; este ca şi romanescul caval
valh a vorbi, a lumina, a fi minunat;
valk a vorbi;
klap a vorbi;
vac a vorbi;

Vāć glas, grai, cuvant. Noţiune cu atribute cosmogonice in mitologia vedică. Rigveda identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşa dar, cu patru mii de ani in urmă vedicii sacralizaseră cuvantul avlake, in varianta sa Vāć, pentru rolul său de intemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal.

in latină:
versus, us vers; ca şi in romană

in engleză:
blast sunet, zgomot;

in elină:
λογος cuvant; ca şi in cazul cuvantului lac aici s-a pierdut consoana v


4. inţelesul de lumină, culoare

in aromană:
fleacă flacără; in acest caz v→f
galbin galben; ca formă intermediară va fi fost calvin

in sanscrită:
valh a lumina;
varce a străluci;
barga scanteie, splendoare;
vlex a vedea;
lok a vedea;

in latină:
lux, cis lumină,

in engleză:
look a privi
kapila culori roşiatice

in portugheză:
ver văz // a vedea, a privi, a zări, a inţelege;

in engleză:
blaze valvătaie, incendiu, culoare strălucitoare;

in rusă:
блеск luciu, strălucire


5. inţelesul de trecătoare, cale, acces etc.
in aromană:
avrag brazdă;
gavră gaură;

in albaneză:
vrag cărare, potecă, cicatrice;
lug jgheab, adăpătoare;
bir gaură, bortă;

in portugheză:
bica ţeavă de canal;
buraco gaură, orificiu;
brecha breşă, spărtură;
buhar corridor
bocal deschizătură, intrare;
boca intrare;
beco ulicioară;

in latină:
versus,us brazdă, linie;
versus inspre, către;

in germană:
Wag cale, drum;


6. inţelesul de limită, graniţă, obstacol
in sanscrită:
balahaka munte;
kula tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează;

in greacă:
βραχος stancă;
άκρα, άκρη margine, cap, promontoriu;

in rusă:
верх varf, pisc, creastă;
берег mal, ţărm;

in germană:
Berg munte;

in albaneză:
breg ţărm, chei, margine;
buz buză, margine;
bok deal; spre deosebire de boc o cană mare de apă;

in portugheză:
barroco stancă izolată;
burgau prundiş;
braga zid de cetate;
borda margine, mal;

in engleză:
verge margine, limită;
margin margine, limită, diferenţă;


7. inţelesul de curgere, mişcare, forţă, muncă etc

in elină:
βλωσκω a merge, a veni; forma acestui verb ca şi cele două inţelesuri cu sensuri antonimice sunt de o extremă importanţă in susţinerea valorii arhetipale a cuvantului avlake.

in rusă:
власть putere;
пуск punere in mişcare;

in sanscrită:
pluş a curge;
valg, vanc a merge; se observă că l→n (regula lui Schuchardt)
val, vale a merge; este ca şi verbul francez aller (je vais, tu vas + nous allons, vous allez. De unde rezultă ca va+ale = vale)
vakk, vakke a merge, a se mişca;
vask, vaske a merge, a se mişca;
Ca altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii romane, MDA consemnează pentru pers. a III sing. forma nu vişca=nu mişca.
vaska mişcare, continuarea mişcării, perseverenţă;
vayg, vayge a merge, a porni la drum; asemănător şi fr. voyage.
blac, brac, branc a cădea; ca şi verbul romanesc a da branci
baγg mişcare, mers, curs de apă, val, talaz;

in aromană:
filcu, vlihur liber; liber ca raul in curgerea sa.
vlagă putere;
versu a turna;
versu a năvăli;
răvăescu a năvăli; este ca şi cuvantul romanesc răvăş-esc(u) obţinut prin anagramarea verbului versu. Tot prin anagramarea acestui verb s-a format şi verbul răşvă-escu adică răsboiesc(u).
Corespunzător acestei rădăcini ravas provenite de la arhetipul avlake există verbe şi in limba engleză.

in engleză:
ravish a răpi, a viola;
ravage a jefui, a distruge, a face ravagii;
walk a se plimba;
work a pune in mişcare;


8. inţelesul de habitat uman
in romană:
vlahie ţinut, ţară;

in franceză:
vilage sat;

in portugheză:
vergel livadă, gradină;
vend ţinut, zonă, loc, teren// ţară, patrie, stat;
burgo burg, orăşel, targ;

in cehă:
vlast meleag, tăram, patrie;
viska sătuc;

in latină:
vicus,i sat // proprietate la ţară // cartier intr-un oraş;

in albaneză:
vis loc, ţinut, meleag, tăram;


9. inţelesul de viaţă, viu, omenire
in aromană:
plasă neam de oameni;

in latină:
vulgus,i norod, gloată;

in germană:
Welt lume;

in portugheză:
vend lume, populaţie, mulţime;


10. inţelesul de dumnezeire

Prin analogie cu raul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit avlake, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah care, in domeniul religiei a generat un mare număr de teonime. Intre ele şi sintagma teonimică ebraică Ylah-Wilah [14] prin a cărei incriptare sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia religioasă dacică.
Tot in numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, au fost create conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a fost edificată intreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi in prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi inţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză to bless a sfinţi, a binecuvanta, a ferici.
Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de rau numit avlake se confirmă in mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvantului avlake s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul raului.
Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale raului, mai pot fi structurate şi numai in două grupe după criteriul profan (grupele 1-9) şi sacru (grupa a 10-a). Operand cu această clasificare binară filozoful neokantinan Ernest Casirrer (1874-1945), unul dintre intemeietorii semioticii, a anticipat teoretic necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice in punctul originii lor comune. In eseul său Mit şi limbaj, Ernst Cassirer [15] argumentează viguros că prin descoperirea in viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural.
Or, conceptul de rau, in baza exemplelor de mai sus, reflectă, in mod evident, atat legătura dintre sacru şi profan cat şi calea edificării limbajului natural pornind de la cuvantul arhetipal avlake prin metaforizarea multiplelor sale sensuri.
Iată aşadar, cum conceptul de rau numit avlake sau vlac poate explica originea graiului uman articulat atat din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale (Noam Chomsky), cat şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice (Ernst Cassirer).
Validată prin insuşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se intemeiază pe arhetipul avlake ca apelativ al raului, dar şi fiindcă valahic este teritoriul pe care a fost eternizată gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului in care au fost create principalele cuvinte ale omenirii, gramatica universală limbilor s-a conservat sub forma toponimelor de vecinătate mai ales in Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se inregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu o evidentă inrudire lingvistică.
Alt fel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format in mod autonom, pe de o parte in domeniul toponimiei şi pe de altă parte in domeniul cuvintelor de uz, dar in fiecare din cele două domenii au fost concepuţi aproape aceiaşi operatori de transformare lingvistică a cuvantului arhetipal avlake, aşa incat anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are inţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene.
Fenomenul acesta numit omonimie (paronimie), are insă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale toponimie, teonimie, antroponimie, etononimie şi cuvinte de uz comun pornind de la unul şi acelaşi cuvant arhetipal care pentru inţelesurile specifice fiecărui domeniu in parte a furnizat forme identice sau asemănătoare.
In mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip in ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate il reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinand cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvantul buiestru, din substratul romano-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia incepand cu secolul VI de către slavii migratorii pare nefondată mai intai fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de rauri.
Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată in considerare, cu atat mai mult cu cat formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui inţelesuri diferite au fost exprimate de grupurile etinice atonome prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de excepţie, il reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina marga produsă de acelaşi arhetip al graiului uman avlake urmand o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina marga se regăseşte pentru toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică inţelesul următoarelor exemple:

1. gr. άμέργώ a culege fructe
2. lat. mergae, arum furcă cu doi colţi
3. lat mergo, ere a se scufunda
4. lett merga culoar
5. lett. merga, marga ploaie liniştită
6. prus. merga fecioară, fată aici se constată asemănarea cu virgo,onis
7. ags. mergen, morgen viitor
8. got. Morgen, maurgis dimineaţă, răsărit
9. m.ir. merge stindard, drapel
10. alb. mergon depărtat
11. arm. merj pe langă, aproape de
12. sp. merga panză de sac
13. snskr. marga drum
14. snskr. marca spălare
15. rom. merge a te deplasa
16. rom. mărgău drumul pe care se intorc vitele de la păşune
17. eng. margin (dar şi verge) margine, limită, diferenţă
Ca o altă dovadă că şi cuvintele intemeiate pe structura merg provin de la cuprinzătorul arhetip vlah intemeiat pe ideea de rau, denumit avlake in arhaica limba armană, menţionăm in continuare cateva hidronime asemănătoare cuvantului merg:

Μάργος veche denumire a raului Morava
Mărgău rau in bazinul Crişurilor
Marga afluent al Timişului
Margeş afluent al Someşului
Marcos afluent al Siretului
Marcu afluent al Prutului
Murguşa afluent al Mureşului
Marca mai multe localităţi in Romania

Fără a mai ingreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi mai ales cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umbrto Eco [16] are atata nevoie pentru a alege, in numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean.
Avand in vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentand poate cel mai important obstacol in calea unităţii reale a Europei, limba romană prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu in Europa.
Ca limbă dezvoltată in chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu imbogăţită şi mereu imbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine insuşi şi prin acesta antientropică, limba romină, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atat mai mult cu cat lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decat oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umbrto Eco.

Bibliografie:

1. Stelian Brezeanu, Les Daces de Suidas, Rev. des etudes Sud-Est europeens, Tome XXII 1984, Nr.2, p.113-122.
2. Stelian Brezeanu, Blachi and Getae on the lower Danube in the early tirteenth, RESEE, Tome XIX, 1981, Nr.3, p. 595-604.
3. Alex. Badea, Inceputuri romaneşti, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 265-266.
4. A.D. Xenopol, Istoria Romanilor din Dacia Traiană, Vol.II, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.279.
5. Vl. Georgiev, Die europeische makrohydronimieund die frage nach der urheimatder indoeuropes, Proceedings of the Eighth International Congress of Onomstic Sciences, The Hague 1966.
6. * * * Hărţile topografice 1:50000, Ed. Topografică, Bucureşti.
7. Min. Trans. şi Telecom, Nomenclatura poştală codificată a localităţilor din Romania.
8. Comitetul de Stat al Apelor, Atlasul Cadastrului Apelor din Rom�nia, 1992.
9. Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1967-68
10. Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aroman, Bucureşti 1974.
11. Mihai Drăgănescu, Electronica industrială, Bucureşti 1991, p.234.
12. Alex. Badea, Inceputuri romaneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, p.284.
13. Marjia Gimbutas, The Goddesses and Gods of old Europe, hărţile arheologice 1-8.
14. G.L. Teleoacă, Iehovh, revelaţiile luminii tăinuite, In revista Al cincilea anotimp, Oradea, aprilie 1999.
15. Ernst Cassirer, Mit şi Limbaj, In revista Secolul XX, 1988 Nr. 1-2-3, p.235.
16. Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte in cultura europeană, Ed. PONTICA, din Constanţa 1996.

George Liviu Teleoacă
Publicată in PAIDEIA Nr. 1/2002
Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de

Boetius din Dacia

Amintesc cazul profesorului care preda filosofia, -ca slujnică a teologiei-, la Sorbona veacului XIII, şi care purta numele ce prima oară mi s-a părut că sună foarte straniu: Boetius din Dacia (1230-1285). In istoria filosofiei, numele lui Boetius din Dacia este asociat cu filosofia lui Sigerus din Brabant. Amindoi filosofii imersează in curentul averroismului latin. Iată deci incă o legătură culturală intre Dacia şi Brabant, in afară de Genoveva de Brabant -povestirea lui Mihail Sadoveanu-. Şi poetul italian Dante Alighieri imbrăţişase doctrina filosofică averroistă, in această variantă latină. In "Paradisul", averroistul latin Siger din Brabant este plasat alături de Isidor din Sevilla şi Toma din Aquino.


Despre Boetius din Dacia sintem informaţi că era viking pentru că venea din Suedia (Dacia). In secolul XIII existau mulţi profesori vikingi la Sorbonne. Dar filonul cultural era tot getic. Daci ori geţi, ori pseudo-goţi despre care Iordanes scria că erau mari posesori şi iubitori de cultură. Poveştile lui Iordanes nu erau chiar iordane.


Ştim că in faţa Columnei lui Traian, zăbovea uneori papa Grigore cel Mare, rugindu-se pentru iertarea sufletului impăratului. Al cărui sarcofag se mai păstra in soclu. Insistind pe semnificaţia culturală a noii achiziţii făcute pentru imperiul roman prin cucerirea Daciei, militarul Traian construieşte două biblioteci, marcind pe două laturi opuse piaţeta Columnei. Care era şi un loc al cărţilor, chiar punctul lor ombilical in lumea occidentală. Cred că nu intimplător, pentru primele tipărituri de excepţie, literele inscrise pe soclul Columnei lui Traian intruchipau modelul literelor perfecte. Putem afirma că modelul literelor perfecte din tipografie adaugă valoare culturală şi pentru epigrafia latină din Dacia Felix, ce devine astfel quintesenţială şi in civilizaţia Europei. Scrisul rominesc in literă latină din secolul XIX demonstrează că a fost construită o punte culturală peste un hiatus. Nu este chiar aceasta natura unei Renaşteri? Nu este şi justificarea supremă pentru corectitudinea intuiţiei protocroniste?


Printr-un elan hiperborean, in urma plugului mare daco-rominii in tranziţie pe istmul baltico-pontic vor purta cite ceva din spiritul cultural daco-getic pină la Marea Baltică. Şi chiar dincolo de ea, pină in Scandinavia. Explozia demografică de acolo, creşterea demografică a vikingilor petrecută in cea de a doua jumătate a primului mileniu, nu se poate explica decit prin abundenţa de hrană, de cereale.


Să revenim la veacul XIII, la profesorii vikingi de la Sorbona. In alte documente ni se dă lămurirea că "Dacia" de unde provine filosoful Boetius de la Sorbona este de fapt Danemarca. Intr-un dicţionar al marilor personalităţi intelectuale daneze, alături de laureatul premiului Nobel pentru fizică Niels Henrik David Bohr (1885-1962), il găsim listat pe Boetius din Dacia!


In timpurile moderne s-a spus că Dacia de unde venise vikingul Rollo in Franţa ar fi fost Danemarca. Insă Danemarca e cuvint ce rezultă prin aglutinarea expresiei "Dane Marc", ori "teritoriul in organizare de marcă al danezilor". Cărturarul rege Alfred cel Mare, -care a tradus el insuşi pe englezeşte, in anglo-saxona vremii, faimoasa "Regula Pastoralis" compusă de papa Grigore cel Mare-, atunci cind ne dă o descriere a Europei nordice notează aria daneză in cuvintele "Dene Mearc". Abia după 75 de ani apare inscris numele Danemarca pe mormintul mamei lui Harald Blatand. Ei, da, este chiar acel rege viking care a dat numele tehnologiei "Bluetooth" folosită pentru conexiunea fără fir a calculatorului.


Harald Bluetooth a unit Norvegia şi Danemarca. Pină la 936, suedezii au stăpinit Danemarca. Gorm cel Bătrin, tatăl lui Harald Bluetooth, ii alungă. Fiul i-a urmat la domnie in anul 950. Harald Bluetooth a fost creştinat in 960 de un popă german avind numele de familie Popa. După ce a fost creştinat, regele Harald vrea să le salveze sufletele părinţilor săi ce muriseră păgini. Harald Blitand ridică un monument creştin in memoria lor. O piatră tombală avind gravat un text runic.


Harald Bluetooth recunoştea suzeranitatea impăratului german Otto I in 973, devenind astfel un vasal viking al Sfintului Imperiu Roman de naţiune germană. După moartea lui Otto I, vikingul proaspăt creştinat jefuieşte totuşi marca Holstein creată de saxonul Henric Păsărarul, tatăl impăratului Otto I.


In anul 1277, la cererea expresă a papei de la Roma, episcopul Parisului a condamnat o listă de propoziţii ale averroismului latin. Drept consecinţă, Boetius era trimis să predea filosofia la o universitate din Dacia (Romania). Deci există un document foarte credibil că primul visiting professor la o universitate din Romania (Dacia) a fost un anume Boetius, profesor de filosofie pină la 1277 la Sorbonne, şi care este considerat acum de o valoare intelectuală egală lui Niels Bohr. Putem admite oarecum subliminal că la universitatea din Romania (Dacia), profesorul Boetius de la Sorbonne a predat averroismul latin.


Dr. Titus Filipas
Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de


Nota: AVERROÍSM s.n. - Curent în filozofia medievală occidentală având la bază învăţătura lui Averroes, care susţinea că materia şi mişcarea sunt veşnice şi nu au fost create şi nega nemurirea sufletului şi viaţa de apoi.

Vlahii negri

Motto: „Dacă o naţiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n-are drept să trăiască sau este superfluă.”
EMIL CIORAN


Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au părăsit vatra arheologică a băştinaşilor Europei, atât de bine descrisă de Marija Gimbutas[1], românii au rămas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasă de Vlahii Negri, denumire inspirată de structura stindardului dacic reprezentat de corbul cu cap de lup, care ilustrează sintagma teonimică Volco-Dlac, iniţial Volco-Blac[2] atribuită Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute[3].

În prelungirea respectului de care s-au bucurat ca deţinători ai revelaţiei primordiale, izvoarele străine le-au vehiculat până în evul mediu târziu demnitatea de Vlahi Negri identică cu cea de Ungro-vlahi[4] denumindu-i Kara-Iflac, Mauro-Vlahi sau Latini-Nigri după ce în Cărţile Sacre au fost înregistraţi sub diferite alte forme.

Atestaţi, astfel, ca păstrători autentici ai Tradiţiei Primordiale, românii de astăzi sunt chemaţi să complecteze eforturile de unificare a Europei, eforturi făcute până acum mai mult prin măsuri de tip Sanepid, dar care trec sub tăcere dimensiunea religioasă a omului ca şi nevoia sa de unitate spirituală autentică, edificabilă doar prin raportarea diversităţilor la origini.

Definirea corectă a originilor şi conştientizarea lor la nivel de masă nu (mai) pot fi demonetizate prin peiorativul „protocronism” din moment ce reprezintă temeiurile ontologice ale unităţii bătrânului continent. Or, din această perspectivă avem obligaţia de a veni cu propriul nostru aport, de importanţă specială, ca cei care deţinem cu certitudine vatra arheologică a băştinaşilor Europei şi implicit matricea stilistică a revelaţiei primordiale care a dăruit omenirii sacrul. În fond, înaintarea omenirii spre desăvârşire prin etape de prezent presupune lărgirea orizonturilor de cunoaştere şi nu doar tehnicizarea.

Chiar, acceptând că mişcarea de unificare a continentului va respinge oferta noastră şi încă ar trebui să o facem. Se va răspunde pentru opţiunea adoptată, tot aşa după cum şi noi vom răspunde de implicarea ca şi de nonimplicarea noastră. Teama sau comoditatea, chiar drapate în modestie, rămân culpabile căci nu există derogare de la ceea ce poate fi numit dreptul, dar şi obligaţia de a sluji.

Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredinţate, de la începutul lumii şi ca atare până la sfârşitul ei, se cuvine să rememorăm felul în care Cărţile Sacre se referă la neamul valahic al cărui nume îl mai purtăm:


1. Ţara Havilah (Fac. 2.11) consemnată şi de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care trăim şi astăzi[5].

2. Numai steagul vlahilor negri, românii de astăzi, este asemănător curcubeului, semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii de după potop (Fac. 9.8-17).

3. Foarte important este faptul că în şirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiaşi arbore genealogic în I Cronici (1,24-27), dar şi în Evanghelia Apostolului Luca (3,34-36) prin dublarea numelui de Peleg cu cel de Falec (a se citi Valac), şi prezenţa vârfului Peleaga în munţii Retezat fac indubitabilă identificarea[6].

4. Sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah, regăsită şi în mitonimul vedic Valak-Hilya atribuit unui mare grup de iluminaţi, a fost codificată de înţelepciunea ebraică sub forma tetragramei sacre YHWH[7].

5. Pe seama cuvântului „Dlac” al sintagmei teonimice Volco-Dlac a apărut etnonimul de sine stătător „trac” regăsit în antroponimul Terah, tatăl lui Avram. Tot de la cuvântul „Dlac” derivă etnonimul „dac” sacralizat prin mitonimul vedic Dakşa[8] considerat strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii şi adorat ca personificare a forţei divine de creaţie.

6. Citit de la dreapta la stânga, acelaşi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, a generat denumirea regatului „Caldeea” (Fac. 11,28-31) şi cuvântul „Caldei” cu înţelesul de teologi (Daniel 2,2-10; 4,4; 5,7; 5,30), ceea ce dovedeşte că regatul a fost întemeiat şi condus de teocraţia Vlahilor Negri.

7. Teonimul Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care provine, justifică atât forma cât şi înţelesul de Marele Preot al cuvântului Vlă-Dică. Cu acelaşi înţeles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évêque …) desprins direct din sintagma originară Vlosco-Vlosc.

8. Numele de al-Ilah, astăzi Allah adorat de urmaşii lui Ismail, primul fiu al lui Avram şi fratele lui Isac, provine tot de la sintagma arhetipală Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei (fonemului) V.

9. Sintagma „Fiul Omului” prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament nu are înţeles în lume decât dacă Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adică Fiul Celui întruchipat pe vârful Omul din Bucegi, după cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar înţelesul de întruchipare.

10. Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine şi vin pe Avraam, cât şi prin numele său, Melchisedec aparţine de asemenea complexului religios valahic[9].

11. Tot în acest context mai trebuie menţionat că Vaç, numele vedic pentru suflul universal cu atribuţii cosmogonice derivă de la acelaşi arhetip primordial Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de simbolurile ci şi de toponimele pământului pe care trăim ca români. Ceea ce astăzi redescoperim cu neîncredere, încă, pe baza postulatului lui Casirrer, Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în urmă prin zeificare. Cuvântul Vaç, respectiv Valah[10], este cifru al logosului universal, atâta doar că ei i-au spus „sufletul lumii” sau „suflul universal”.

12. Datorită unor descifrări de ultimă oră pe care le datorăm domnului Adrian Bucurescu[11], limba română trebuie considerată continuatoarea directă a Limbii Curate numită ORO MANISA îndeplinind funcţia de Grai Divin utilizat de zeii geţi (a se înţelege marii preoţi geţi) cu peste 3000 de ani în urmă.

Despre toate acestea la un loc, prin a căror reunire se alcătuieşte un sistem armonios cu centrul în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, nimeni nu va mai putea spune „simple coincidenţe”, aşa încât respingerea lor, chiar şi numai prin ignorare, devine un gest culpabil căci, dacă avem de dat Cezarului ce este al Cezarului, avem de dat şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.

Aşadar, prezenţi, sub o formă sau alta, în Scrierile Vedice, în Vechiul Testament şi în Noul Testament, dar şi în Coran românii nu mai pot împărţii cu nimeni responsabilitatea demersurilor care se impun pentru a aşeza pe baze ontologice mişcarea pentru unitatea credinţei ca singura formă de a trăi în mod real sacrul. Avem a ne asuma la nivelul fiecărui individ rolul pentru care trăim în lume, fără de care devenim inutili, numai buni pentru a fi dispreţuiţi, ocărâţi şi hăituiţi de cei care ne sug. Ar trebui să fim „Grădina Maicii Domnului”, dar 80% din avuţia „Grădinii” am dat-o pe mâna jefuitorilor şi continuăm să dăm prosteşte în schimbul promisiunilor deşarte.

De prea multă vreme ne tocăm între noi oferindu-ne pradă Înaltelor Porţi, tocmai fiindcă ne-am pierdut idealul pentru care să ne coaguleze ca naţiune respectată pentru menirea şi aportul ei în lume. Îmbuibarea, oricare ar fi ea, nu poate înlocui IDEALUL, tot aşa după cum sărăcia nu îl poate distruge. Te naşti pentru a deveni om, trăieşti ca om şi mori ca om numai crezând în IDEAL. Restul nu sunt decât mijloace pentru a-l sluji.

Nu putem înlocui idealul cu mijloacele, iar IDEALUL nostru ni s-a dat de la Facerea Lumii, în sensul concret al cuvântului. Suntem singurii care mai putem restitui prezentului istoria sacră a vetrei originare ca primă condiţie pentru Schimbarea la faţă a Europei. În ceea ce ne priveşte întrebarea ni se pune tranşant: a fi sau a nu fi? Ştim să slujim pentru a deveni utili şi respectaţi pentru calitatea prestaţiei sau vom fi desconsideraţi în continuare ca nevolnici?

George Liviu Teleoacă
14 septembrie 2007

Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de

[1] M. Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 B.C., London 1982.

[2] adică Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, sugerat grafic prin imaginea capului său şi Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă, concept sugerat sub formă grafică prin imaginea trupului de corb.

[3] G.L. Teleoacă, Lupul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, în revista Paideia Nr.2/2002.

[4] negro -- engro -- ungro, diferit de ungaro

[5] S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Editura Promedia Plus, Cluj-Napoca, 1996, mai ales paginile 72-74.

[6] G.L. Teleoacă, Vârful Peleaga, în revista PERMANENŢE Nr.6/iunie 2004.

[7] G.L. Teleoacă, Unicul Ziditor, în cotidianul Curentul din 23-24 ianuarie 1999

[8] N. Miulescu, Dakşa, Ţara Zeilor.

[9] G.L. Teleoacă, Melchisedec şi ecumenismul, în revista PERMANENŢE Nr.9/septembrie 2004

[10] Identitatea Vaç – Valah este confirmată de identitatea toponimică Βυβασσιης – Βυβλεσις , fiecare din cei doi termeni definind unul şi acelaşi râu. Herodot, Istorii, Editura Minerva, Bucureşti 1984, p.69

[11] A. Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, în revista Lumină Lină, An X/Nr2, Aprilie-Iunie 2005, New-York, p.75

Nicolae Densusianu - Dacia preistorica

http://www.scribd.com/doc/24613539/Nicolae-Densusianu-Dacia-Preistorica-Part-I

http://www.scribd.com/doc/24613551/Nicolae-Densusianu-Dacia-Preistorica-Part-II

Dragobetele de la daci încoace

Fiu al Babei Dochia, 'Dragobetele' era sărbătorit pe 24 februarie, însemnând pe vremuri începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic.

Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

Wikipedia

Scrierea dacica de la Chitila

Fiecare lume apusa, care a fiintat in urma cu mii de ani pe aceste meleaguri, face parte, intr-un fel tainic, din lumea si din fiinta noastra. Din pacate, stim foarte putin despre ele, iar arheologii, cei ce trudesc sa le scoata la lumina, nu reusesc intotdeauna sa le recompuna. Pentru a putea sa refaci un univers din cateva cioburi, trebuie sa fii, intr-un fel, magician, un initiat. Sa rezonezi cu lumea pe care o gasesti in pamant, sa te poti intoarce in timp, sa poti vedea intr-o frantura de vas ca intr-un glob de cristal. Un astfel de personaj este profesorul Vasile Boroneant si, ca orice initiat care cunoaste lumi pe care noi nu suntem in stare sa le vedem, este foarte modest si intelept. Dupa o tinerete petrecuta dupa gratii de puscarie politica si dupa o viata dedicata arheologiei, profesorul Boroneant mai viseaza si astazi la lumile care-au fost. L-am gasit in biroul sau intunecos, ingropat in materiale arheologice prelucrate sau care asteptau sa fie clasificate, cele mai multe provenind de la Chitila, unde sapa de cativa ani incoace. Vestigiile scoase la iveala sunt tulburatoare. La Chitila exista urme de locuire din cele mai vechi timpuri, din paleolitic pana in epoca moderna. S-au mai facut sapaturi si in anii `80, dar santierul a fost redeschis in anul 2001.
"In perioada dacica, locuitorii acestei zone erau pastori si agricultori, se ocupau cu torsul si impletitul, cu cioplitul lemnului si cu pescuitul", spune profesorul Boroneant. "Agricultura inflorea si ea, datorita pamantului umed, fertil, din preajma raului Dambovita si a mlastinilor formate de el. De altfel, cursul Dimbovitei era navigabil la vremea aceea, favoriza legaturile de schimb cu regiunile de deal si munte, dar si cu bazinul dunarean. Locuitorii din asezarea de la Chitila aveau o organizare militara si aliante cu alte populatii." Deci o asezare in toata regula, in plina dezvoltare, capabila sa produca surprize...

"In ultimii ani, sapaturile s-au axat intr-un punct din partea de nord a sitului arheologic, pe un ostrov colmatat al Colentinei, la est de calea ferata Bucuresti-Ploiesti. Aici locuiau daci liberi sau carpo-daci, iar asezarea este datata in perioada sec. Ii-V d.Cr. S-au dezvelit mai multe locuinte, in interiorul carora s-au gasit fragmente ceramice lucrate cu mana si cu roata olarului, unelte agricole si de pastorit, podoabe de bronz, argint sau sticla, dar si monede romane, caci comunitatea de la Chitila folosea moneda romana in relatiile de schimb." Dar marea surpriza descoperita in sapaturile arheologice reprezinta o enigma, deocamdata nedezlegata: niste oase de animale, acoperite cu o scriere necunoscuta.


Mesaje pe oase de animale

In incaperea de la parterul Observatorului Astronomic din Bucuresti, care serveste drept birou profesorului Boroneant, se afla o masa invechita, iar in fata ei un rand de scaune invelite intr-un plus ponosit, parca esuate acolo dintr-un cinematograf de cartier. De partea cealalta a mesei, arheologul manuieste cu multa grija niste oase. La prima ochire, nu zaresc pe ele decat niste zgarieturi. La cea de-a doua insa, bagheta vrajita a arheologului imi deschide ochii. "In 2001, cand am descoperit primele oase de acest fel, am crezut ca e vorba de o simpla ornamentatie. In 2003, cand am scos la suprafata mai multe oase cu incizii, am ajuns la concluzia ca este vorba de o scriere. Era evident ca nu putea fi vorba de simple zgarieturi rezultate din curatarea carnii de pe oase. De altfel, ele au fost descoperite in interiorul locuintelor, alaturi de obiecte de uz casnic si podoabe. Predomina oasele cu suprafete mari, care ofereau spatiu pentru scriere, in special mandibule de cal, dar si de la alte animale domestice sau vanate. Suprafata era intai pregatita: se netezea prin slefuire cu o bucata de gresie, apoi se lustruia cu o bucata de piele, cu o tesatura sau cu o bucata de lemn de esenta moale. Dupa aceea, se aplicau impunsaturi succesive cu un obiect metalic ascutit, iar aceste impunsaturi formau semnul. Se scria, probabil, de la stanga la dreapta, caci se vede dupa inclinatia semnelor. Adesea, osul este scris pe doua fete sau chiar pe trei. In mai multe cazuri, se observa doua straturi de scriere: o scriere mai veche, care s-a tocit sau a fost stearsa, si o scriere mai noua, aplicata deasupra celei vechi, dupa ce osul a fost din nou lustruit. Apar chiar si imagini, cum e de pilda chipul din profil al unui barbat, asemanator cu unele reprezentari de pe monede, sau monograme. Semnele apartin unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici grecesti, nici romane, nici rune gotice. Se combina intr-o maniera deosebita, apropiindu-se de insemnarile numite raboaje. Dacii liberi de la Chitila cunosteau si alfabetul latin, caci am gasit fragmente de scriere in acest alfabet pe o bucata de ceramica autohtona. Dar scrierea de pe oase este cu totul aparte. Astfel de mesaje au fost probabil insemnate si pe obiecte de lemn, care nu au supravietuit timpului." In fata unei descoperiri atat de socante, nu poti decat sa izbucnesti intr-o avalansa de intrebari: Cine a scris acele texte pe oase? In ce limba? Ce a vrut sa transmita? Privesc cu mare atentie inciziile: impunsaturile succesive sunt extrem de regulate, semnele se leaga unele de altele intr-un mod tainic, uneori mai stranse, alteori mai departate, uneori mai inalte, alteori marunte. Linii, carlige, ovaluri... Nu exista nici o indoiala ca aceste insemnari sunt intentionate, facute cu mare grija, nu simple zgirieturi accidentale. Bucatile de oase au capatat luciu de la folosirea indelungata. Dar ce folosire? Erau trecute din mana in mana? Care era rolul acestor inscriptii? "Poate e vorba de rememorarea unor evenimente ale comunitatii, ori poate se scriau diverse mesaje. Poate aveau caracter magic, sau poate doar unul profan, de simplu raboj. Nu putem sti inca, in acest stadiu al cercetarilor. Este posibil sa fie vorba de o scriere dacica, locala, folosita doar de initiati. Asezarea de la Chitila era una de daci liberi, neromanizati. Au trecut pe aici si sarmatii, si gotii, dar e putin probabil sa le apartina lor aceasta scriere. Oricum, nu e vorba de rune. Este o scriere autohtona. Da, oricat de socanta pare aceasta afirmatie, se pare ca dacii scriau si aveau si o scriere proprie. Iar aceasta scriere de pe oase aduce mult cu unul din tipurile de scriere de pe tablitele de plumb de la Sinaia." Intr-adevar, pe tablitele de plumb de la Sinaia (considerate falsuri, de catre cei mai multi cercetatori romani), exista mai multe tipuri de scriere, cea mai frecventa fiind scrierea bazata pe alfabetul grecesc. Totusi, intre acestea se afla si o scriere misterioasa, prezenta doar pe frontoanele templelor si care pare sa fie cea mai veche forma de scriere din aceste placi. Semnele acestei scrieri se aseamana cu semnele de pe oasele de la Chitila, dar deocamdata nu putem sti care este mesajul transmis de aceste texte, caci scrierea aceasta ne este total necunoscuta. Unde putem gasi cheia descifrarii acestor mesaje? Mai exista astfel de scrieri in alte parti? "Da, semne pe oase s-au mai gasit si in Basarabia si e posibil sa existe si in alte locuri, dar arheologii, de regula, nu acorda mare importanta oaselor, nu stau sa vada ce e pe suprafata lor. In ce priveste osul ca suport de ornamentatie, m-am gandit in primul rand la cultura Schela Cladovei, care ne-a furnizat multe piese ornamentate, dar intr-o alta tehnica decat cea a impunsaturilor, si in epoci mult mai indepartate. Totusi, scrierea de la Chitila pare sa aiba radacini stravechi, caci poate fi comparata cu semnele scrierilor neolitice europene, cu semne care insotesc unele reprezentari rupestre din arealul geografic al traco-getilor si cu alte materiale arheologice ce provin din sudul Dunarii."
Povestea s-ar putea incheia aici, in asteptarea unui alt vrajitor care sa descante semnele si sa descifreze mesajele pe care inteleptii de acum doua mii de ani din Chitila au vrut sa le transmita pana la noi. Dar mai e ceva de spus... Intre obiectele descoperite de profesorul Boroneant in campania de sapaturi din 2001, se numara si un sceptru de bronz ornamentat cu motive in bradut, datat in sec. Iii-V d. Cr, care constituie cea mai veche dovada a crestinismului in Campia Romana. Avand forma de glob, in care se infigeau, deasupra o cruce, iar dedesubt un baston, piesa seamana izbitor cu sceptrele reprezentate pe unele monede de epoca si chiar cu o reprezentare a lui Constantin cel Mare, care tine in mana un astfel de sceptru. Cui putea sa apartina acest insemn crestin? Cu siguranta unei capetenii locale, poate un preot cu rang inalt. "Motivul in bradut este stravechi si se regaseste si pe coifurile dacice de la Poiana Cotofenesti, Agighiol, Portile de Fier si Peretu, fiind atestat in continuare, in secolele Ii-V si urmatoarele. Forma de glob a sceptrului face parte din traditia dacica a arealului si este atestata si prin sceptrul descoperit in mormantul dacic de secol Iii de la Peretu, avand chiar "stramosi" mai indepartati, in sceptrele din piatra si lut din epoca pietrei si bronzului, in special cele din cultura Tei." Deci, un sceptru cu radacini dacice, apartinand unei capetenii crestine! Iar acest ierarh este, foarte probabil, unul din autorii misterioaselor texte de pe oase.
Din motive greu de inteles, descoperiri senzationale precum cele facute de profesorul Boroneant sunt trecute sub tacere in lumea stiintifica romaneasca. Colegii il privesc cu suspiciune (la fel se intampla si cu tablitele de la Tartaria), asemenea profanilor care nu vad si nu cred in alta realitate decat cea pe care au invatat-o la scoala. Dar nu conteaza ce cred ei acum. Istoria va cerne lucrurile si timpul va aseza la locul cuvenit fiecare descoperire.

Astazi, punctul arheologic de la Chitila-Ferma are o soarta trista. Inainte de `89, aici existau livezi cu pomi fructiferi - ciresi, caisi, meri si pruni - care apartineau gospodariei de stat. Dupa `89, terenul a fost vandalizat de romi. In apropiere, ei au improvizat un abator pentru traficul ilegal de carne, iar zona sitului arheologic a fost impanzita cu oasele de la acest abator, care atrageau multime de caini vagabonzi si infestau zona. In 2006, cei care au cumparat in preajma terenuri au transportat pamant din sit, pentru a-si umple fundatiile vilelor. Si, odata cu pamantul, au ingropat si vestigii nepretuite. Insa dincolo si in paralel cu aceasta lume in descompunere, lipsita de repere si de credinta, se afla, pentru cei care au ochi sa vada si suflet sa cuprinda, lumea dacilor liberi, cu mesajele lor misterioase si sacre, cu viata lor aproape de Dumnezeu.


Aurora Petan - Formula AS

Misterele din Bucegi - muntii vrajiti ai dacilor

Cuprinsi intre Valea Prahovei, Valea Ialomitei, Depresiunea Brasovului si Subcarpatii Curburii, Bucegii nu sunt doar inima de piatra a Romaniei, ci si un minunat sanctuar: un munte sfant, de pe creasta caruia se vede toata tara, pana la Dunare, poate cea mai curata apa din lume, si un zeu de piatra cu chip de dac, ce vegheaza neincetat asupra Romaniei.

Taina Marelui Sfinx

Chipul de om sapat in stanca priveste cu ochii larg deschisi peste tara dacilor. Are infatisare mandra, cu caciula moale pe crestet, cu varful indreptat inainte. Fata ii este potrivita, proportionata, buzele ferme si barbia hotarata. Marele Sfinx din Bucegi este simbolul Romaniei, asa cum turnul Eiffel este pecetea Frantei ori piramidele de la Gizeh emblema Egiptului. Il asezam cu mandrie pe carti postale ilustrate si in ghidurile turistice pentru straini, dar am uitat de mult care e rostul lui, ce cauta acolo, in Bucegi, si de ce ne vegheaza tainic de atatea milenii.
Sfinxul nostru are exact aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean de la Gizeh. Oare e o coincidenta? Privirea sa este indreptata spre locul in care echinoxurile se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il dobandeste la 21 noiembrie, cand apune soarele. Daca sfinxul din Egipt stim ca a fost facut de mana omului, despre al nostru specialistii romani se tem sa spuna asa ceva. Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor noastre, au curajul sa gandeasca mai departe. Asa a fost cercetatorul peruan Daniel Ruzo, care a venit in Bucegi in 1968, anume ca sa vada Sfinxul nostru, pe care il stia de pe o carte postala. Si a constatat ca Sfinxul seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi din Peru...Controversatul istoric Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si chiar daca am admite ca Sfinxul nostru, impreuna cu Babele - stranii fapturi de piatra ce stau la taifas in apropierea Sfinxului - sunt doar opera naturii si nu creatia unor indepartati stramosi, inseamna ca natura si-a depasit limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare, Babele, niste altare ciclopice? Caci singura actiunea naturii pare sa nu le explice suficient forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna, ori o mana de om a intervenit asupra lor, dandu-le infatisarea de azi.

Cum priveau dacii Sfinxul, acest Om de Piatra din varful muntilor? Cu siguranta, nu ca pe o simpla stanca erodata de ploi si vant, cum facem noi astazi. Probabil ca la poalele lui se practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici, mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx banatean, "de la Toplet", undeva, pe un mal al raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de Curbura, pe valea raului Teleajen...Si mai spun unii ca numele de "Sfinx" nu este potrivit. E un nume carturaresc, din mitologia greaca si egipteana, menit sa-i atraga pe turisti, nume ce nu are a face cu lumea noastra dacica, straveche. Oare cum numeau stramosii nostri acest chip impietrit, vesnic veghetor asupra noastra?

Muntele cu nume de om

"Un munte care se numeste Omul! Este oare muntele atat de mic sau fost-au omul atat de mare, de s-a numit muntele dupa dansul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a batut in batalie? Fost-a el un pustnic, care traia in locuri salbatice? Fost-a el un hot mare al carui nume nimeni nu indraznea sa-l pronunte? Fost-a el un imparat, de care se cutremurau imparatiile?" Asa isi incepea Carmen Sylva, regina indragostita de Bucegi, legenda despre Muntele Omu. Un nume ciudat, pentru cel mai inalt varf din Bucegi, un nume abstract si tulburator. Unii spun ca o data pe an, la asfintit de noiembrie, una din stancile din apropierea varfului isi lasa umbra pe platou. Profilul stancii deseneaza o imagine umana, care i-a dat numele "Omul". Altii spun ca e mai mult de atat. Ca pe Varful Omu a existat, in vremea dacilor, un altar inchinat unui mare zeu, poate lui Saturn, zeul timpului, cunoscut la noi sub numele de Zamolxe. Ori ca pietrele enigmatice semanate parca de uriasi, tocmai in varful varfului, sunt altare ciclopice, sunt megaliti, asemenea celor din apusul Europei. Sau ca sunt coloanele cerului. Unii numesc stanca cea mai inalta de pe Varful Omu "Tronul lui Zamolxe". Iar altii, mai indrazneti, zic ca nici macar nu e vorba in numele Omu de cuvantul pe care noi l-am luat din latina, pentru a desemna fiinta umana, ci de un cuvant mult mai vechi, de cand lumea, care il desemna pe zeul primordial. E adevarat, un Monte Omu exista si in insula Sardinia, Alpii Dolomitici au si ei un varf Omo, iar cei Ligurici un Monte Omo a carui creasta depaseste altitudinea de 2600 m. Si nu putem jura ca este vorba de cuvantul latinesc pentru om, caci stim ca varfurile cele mai inalte nu erau ale oamenilor, ci erau consacrate zeilor umblatori prin nori, erau sacre, erau lacasurile marilor preoti. Acel Om care a dat numele celui mai inalt virf din Bucegi nu putea fi decat un zeu.
Despre Varful Omu (2507 m) se spune ca este centrul unei stele alcatuite din mai multi munti convergenti. El este chiar centrul intregului arc de culmi care alcatuiesc Bucegii, in el se intalnesc si se innoada toate crestele. Si cu toate acestea, chiar fiind cel mai inalt varf din Bucegi, el nu poate fi vazut tot timpul de pe traseu, ci doar din anumite puncte: este, intr-un fel, un munte tainic, un munte ascuns. Din acest centru, de la poalele Varfului Omu, izvoraste Ialomita, care curge prin Valea Obarsiei, lasand la rasarit Sfinxul si Babele, iar la apus Muntele Batrana si Muntele Doamnele. Babele, Batrana si Doamnele: ce duhuri, ce vantoase, ce zane prefacute in pietre salasluiau aici in vremuri de mult apuse?

Cei incercati, care au urcat pe varful Omu de nenumarate ori si au scrutat zarile in diminetile limpezi, spun ca de aici, din inima Bucegilor, poti sa vezi aproape toata tara, daca te uiti in toate directiile. Se vede pana si Dunarea, se vad Bucurestiul, Buzaul, Carpatii Orientali, Tara Barsei, toata Transilvania. Esti pe acoperisul tarii dacilor. Numai cerul e deasupra ta.
Unii sustin ca Omu e un munte vrajit, cu o energie foarte puternica, in maruntaiele caruia sunt stranse comori. S-a afirmat, pe baza masuratorilor radiestezice, ca exista o poarta de intrare intr-o retea subterana aflata sub Omu. Aceasta poarta ar fi undeva pe Valea Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o stanca numita "Biserica Trasnita". Vasile Lovinescu sustine si el, in "Dacia Hiperboreana," ca "muntele Om este traversat de o grota imensa, care este una dintre cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind explorata doar pe vreo 20 de kilometri".

Nume vrajite

La fel de magice ca si locurile sunt numele acestora. Cele mai multe sunt franturi dintr-o limba straveche, pe care am uitat-o, desi ea inca salasluieste in vorbirea noastra de zi cu zi. De la nume de forme de relief marunte, la numele proprii ale fiecarui coltisor din Bucegi, cuvintele au taria si mireasma unor vremuri in care oamenii vorbeau cu zeii si erau una cu natura. Putine influente straine, venite mai tarziu, au putut patrunde aici. Piscul, plaiul, muchia, curmatura, braul sau brana, strunga - toate sunt cuvinte stravechi, unele socotite dacice, altele cu origine necunoscuta, deci probabil tot din vremea dacilor sau chiar mai demult. Zimbrii, animale cu nume dacic, salasluiau odinioara pe Creasta cu Zimbri sau in Valcelul cu Zimbri. La fel si tapul, denumit tot cu un cuvant dacic, dar de buna seama tapul salbatic, cel negru si iute de picior, care a dat numele Coltii Tapului, Valea si Poiana Tapului. Candva, Bucegii erau cutreierati si de cerbi, cum ne marturiseste Valea Cerbului. Zanoage, Bolboci, Gavane, Galme, Clabucete, Clai, Spintecaturi, Zgarbura, Vanturisul si Vantoasele, atatea cuvinte milenare incarcate de poveste, ce astazi nu mai exista in vorbirea noastra cea chinuita de neologisme ale noului mileniu, precum inflatie, piata de capital, incalzire globala, pensii private, motiuni de cenzura...O alta lume, un alt taram, dar acelasi suflet legat de pamantul romanesc...
Chiar numele Bucegilor se lasa greu de descifrat: ce este un buceag? Lingvistii spun ca huceagul sau buceagul este un paduris des si jos, ori covorul de muschi verde si moale, sau chiar pamantul pustiu, lipsit de paduri, doar cu buruieni si ierbarie. Localitati cu numele Bugeac sau Buceag exista in judetele Constanta, Ialomita si Teleorman, ca sa nu mai vorbim de Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu apartinand regatului dacic al lui Burebista. Poate ca tufele joase de jepi, numite si buceag, au dat numele Bucegilor. Cat despre originea numelui, in zadar o cautam in limbile vecine: este la fel de vechi precum numele Carpatilor. Lingvistul Sextil Puscariu sustine chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are numele derivat de la Buc, Bucur, tot asa cum si Buceci, Bugeci, se deriva de la Buc cu acelasi sufix ca in Maneciu sau Moeciu. Iar Bucur, stim, este un nume autentic dacic.
Ca locurile acestea erau vrajite, ne-o arata si alte nume. Valea Comorilor ne povesteste de uriasele tezaure dacice, ascunse la ananghie de preoti si regi. Iar povestile locului spun ca nu departe, in Sinaia, doua astfel de tezaure chiar au fost descoperite in vremea regelui Carol. Ce stiau batranii locului de i-au spus acelei vai "a comorilor"? Daniel Ruzo spunea ca, de fapt, Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, ci e inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si de capul unui caine, care are rolul de pazitor al unei comori ascunse intr-o Pestera a Tezaurului. Iar aceasta pestera, mai adauga cercetatorul, trebuie sa fie undeva in apropierea Sfinxului, acest magnific monument al Omului. Ce fel de tezaur ar putea fi ascuns in maruntaiele muntelui? Unul omenesc, alcatuit din cupe scumpe de aur si argint, incrustate cu nestemate, sau unul divin, care strange laolalta cunoasterea si intelepciunea unui trecut ce poate a fost, in privinta spiritualitatii, cu mult deasupra prezentului?
Si atatea alte nume de poveste... Dar poiana Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce incepe in ochiul Sfinxului si se sfarseste in norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul cu Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce dor atat de fierbinte a dat numele unei vai, unui izvor si unui varf printr-o numire atat de stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful Dorului, ci e Varful cu Dor, asa cum e Valea cu Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe un varf, unde pietre ciudate formeaza, zice Nicolae Densusianu, un altar ciclopic. Un dor mai tare decat moartea, un dor vesnic, incremenit in piatra. Poate sufletul strabunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile cand zeii umblau cu talpile goale pe pajistile Bucegilor.
Au venit apoi valurile tarzii de neamuri straine, care si-au lasat numele in Bucegi: turcii (Mecetul Turcesc), tatarii (Cheile Tatarului) si chiar tiganii, dar samburele dacic a ramas. Pana si "stanca" si "stana", vorbe atat de insemnate, au obarsie necunoscuta: de buna seama sunt cuvinte stravechi, rostite pe aceste meleaguri cu mult inainte ca romanii sa ajunga cu armatele lor la Dunare, si pastrate in limba noastra pana astazi.

Un urias sanctuar stravechi

Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita. Armatele imparatilor romani Domitian si Traian nu au ajuns in locurile sacre ale dacilor. A fost cucerita Sarmizegetusa, cu complexul ei de sanctuare minunate, ce au fost facute de romani una cu pamantul. Stalpii templelor au fost facuti bucati, preotii alungati ori ucisi, incinta sacra a fost vandalizata. Dar Muntele Sfant al dacilor nu a fost niciodata profanat. Poate pana astazi, cand hoardele de turisti ii rapesc linistea, ingroapa in gunoaie aceste monumente si le manjesc cu spray-uri colorate.
Scriitorii greci din vechime spun ca dacii aveau un munte sfant, pe care il numeau Kogaionon, cuvant care insemna chiar acest lucru "Cel Sfant", iar pe langa acesta curgea apa lor sfanta, care se numea la fel. Tot in apropiere se afla si o pestera sacra, in care s-a retras Zamolxe si, dupa el, preotii daci care tineau cumpana vremilor. Multi si-au batut capul sa afle unde se afla acest munte. Unii au spus ca Godeanul este muntele sfant, cel indeaproape veghetor asupra Sarmizegetusei, iar apa sfanta ar fi ori Streiul, ori Gradistea. Altii au vazut in Retezat acest munte sfant, altii au ales Ceahlaul, unii Muntele Gaina ori varful Gugu, din Muntii Tarcului. Ba mai mult, unii sustin ca Kogaionon nu a fost unul singur, ci mai multi munti. Si despre Bucegi s-a spus, cu indreptatire, ca ar putea adaposti muntele sfant, iar Varful Omu pare sa fie cel mai de crezut pentru aceasta demnitate. Si nu doar pentru ca este cel mai inalt din Bucegi si de pe fruntea lui se poate vedea braul Dunarii. Si nu doar pentru ca este presarat cu stanci ciudate, socotite de unii altare megalitice. Si nu doar pentru ca de la poalele lui izvoraste Ialomita, care curge pe langa Sfinx, Babe si naucitoarea pestera cu acelasi nume - loc curat de rugaciune, atat in trecut cat si astazi. Si nu doar pentru ca se numeste Omu... Ci pentru ca intreaga zona pare sa fie un urias sanctuar preistoric, cu un parcurs initiatic ce incepe de la Pestera Ialomitei, pe care unii o numesc Pestera lui Decebal, locuita in trecut de preoti daci, iar astazi de calugari crestini, urca la platoul Babelor, unde se face inchinare Sfinxului si sfatuitoarelor lui, apoi se indreapta spre obarsia Ialomitei, pana pe varful Omu. Acesta este Muntele Sfant, aceasta este Apa Sfanta, aceasta este Pestera lui Zamolxe. Nu puteau fi preotii daci atat de necugetati incat sa-si lase muntele sacru, toata sfintenia si tot temeiul neamului lor, in mainile dusmanului. Ce aveau ei mai sfant nu se afla la Sarmizegetusa, unde era de prevazut ca romanii vor putea ajunge, ci in creierii muntilor, in nori, pe varfurile cele mai inaccesibile.

Locul unde se intalnesc lumile

Locuitorii din satele de munte ale Bucegilor, dar si cercetatorii zonelor obscure ale existentei spun ca aici se petrec lucruri stranii. Aici se intalnesc lumile. Aici este polul energetic al intregii Romanii. Oamenii care ajung in aceste locuri cu sufletul curat se incarca de energie. Unii chiar se vindeca. Legendele spun ca Bucegii sunt strabatuti de nesfarsite tuneluri subterane. Uneori, Omu se cutremura din senin, cum a fost in 1993, cand timp de o luna au fost sute de cutremure mici, uneori si cate zece pe zi. Lucru ciudat, caci muntele e alcatuit din calcare si conglomerate, care sunt roci stabile. Alteori se aud bubuituri de sub pamant, ca si cum ceva s-ar prabusi, iar multi oameni din asezarile din apropiere sunt chinuiti de insomnii in timpul acestor fenomene. Se zice ca intre 1994 si 1998, in zona Bucegilor s-au inregistrat mici zguduituri subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 si la 3.00 noaptea. Specialistii au afirmat ca e vorba de fracturi ale scoartei, dar n-au putut explica de ce s-au petrecut la ore fixe...Cercetari efectuate inainte de 1989 pe mostre de roca au demonstrat ca Varful Ocolit (Bucura), aflat aproape de Varful Omu, are caracteristici speciale, e un adevarat Stalp al Cerului. Concluzia cercetarilor neconventionale a fost ca acolo se afla un fel de poarta de iesire din universul terestru, cu o activitate energetica masurabila, iar aceasta energie era din ce in ce mai puternica, depasind pragul de latenta in 1986. Acest centru energetic ar fi fost cunoscut si dacilor, care l-au numit Kogaionon. Fenomene stranii se petrec si in aer, in aceste locuri: curcubee stralucitoare in plin soare, fara sa fi plouat inainte, uneori chiar saptamani intregi; lumini ciudate, fulgere, scantei lungi de un metru in jurul Sfinxului si multe altele. Cate din acestea sunt reale si cate provin din imaginatia turistilor, nu stim. Dar, in mod sigur, Bucegii sunt un loc aparte, caci multi le-au simtit energia extraordinara.

In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care dupa 400 de km se varsa in Dunare, la Carsium, unul din punctele strategice de pe fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, unde exista o sursa de apa misterioasa, cercetata in laborator inca din 1927. Ce are special aceasta apa? Se pare ca este una dintre cele mai curate din lume! Studiile au continuat, au venit si strainii si au facut cercetari, iar testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de bacterii e zero - fata de 5, limita minima acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero. In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a fost inchisa. Testele recente au aratat ca, intr-adevar, este vorba de o apa speciala, care izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Din punct de vedere chimic, aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. S-au gasit si explicatii stiintifice pentru aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete structura ordonata ideala (iar cercetarile magnetometrice au detectat puternice anomalii in zona), fie izvoarele trec pe langa un zacamant de argint, iar argintul impiedica dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie", cunoscuta de preotii daci, care erau si mari vindecatori.
Oricat de greu sunt de crezut pentru unii legendele, povestile impatimitilor de munte sau cercetarile neconventionale, oricat de banala si cenusie ar fi perspectiva asupra Bucegilor din birourile oficiale ale institutelor de cercetare, un lucru e sigur: Bucegii sunt un loc cu totul special. Dar numai cei care ajung acolo cu gand curat stiu asta. Chiar daca ni se spune ca e vorba doar de capriciile naturii, care a sapat in pietre forme curioase, a croit pesteri si a limpezit izvoare pana la puritatea absoluta, nu trebuie sa uitam ca un lucru, oricat de banal, daca generatii la rand e socotit sfant, devine sfant. Iar Sfinxul, Babele si Omu nu sunt deloc banale: este de netagaduit ca dacii, si chiar stramosii lor indepartati, le-au considerat sacre. Mii de ani, preotii au vorbit cu zeii la poalele Sfinxului si s-au initiat band apa vie. Trebuie sa fii orb la suflet si intunecat la privire ca sa nu accepti ca Bucegii, daca nu au fost dintotdeauna, in mod sigur au devenit la un moment dat, datorita stramosilor nostri, un mare si puternic sanctuar. Si nu multe neamuri au parte de astfel de minunatii, produse de atingerea zeilor, asa cum avem noi: trebuie doar sa vedem, sa intelegem si sa ocrotim ceea ce ni s-a dat.

Aurora Petan