ARGUMENTE TOPONIMICE DIN DACIA PRIVIND ORIGINEA VALAHICĂ A GRAIULUI UMAN ARTICULAT

Incă prea puţin valorificată, dar prezentă in istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-Dac a fost afirmată pană tarziu in scrierile bizantine ale lui Suidas [1], Constantin al VII Porfirogenetul (secolul X) [2], sau in ale lui Kekaumenos (secolul XI) [3], ca şi in Analele Boemice ale Papei Pius al II-lea (secolul XV) [4].
In numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice, iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat. După cum se va vedea chiar graiul uman articulat are la origine cuvantul avlake, aşa incat şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică.
Chiar inainte de a pătrunde in Ardeal - inima Daciei, acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona in mod deosebit comunicarea susţinută de academicianul Vladimir Georgiev la Congresul internaţional de onomastică de la Haga, din anul 1966 [5]. Cu această ocazie academicianul bulgar a arătat că marii afluenţi ai Dunării: Prutul, Siretul, Lom, Jantra, Vedea, Oltul, Vit, Jskăr, Jiul, Timocul, Morava, Timişul, Drava, Sava, Tisa, Raab, Mureşul poartă denumiri care au cate un inţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indo-europene. De aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste rauri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indo-europene.
In bun acord cu descoperirea academicianului Georgiev de la care emană o concluzie fără echivoc, am remarcat in bazinul ardelean al Oltului că denumirile raurilor invecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş [6] decurg succesiv de la cuvantul primordial avlake cu inţelesul său de rau in graiul aromanilor.
Corespunzător aceluiaşi arhetip avlake devenit vlac, atestat şi in forma avrag, mai curg in aceeaşi zonă raul Avrig cu afluentul său Givra (Jivra) ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe langă hidronimul Calva in ţară se mai intalnesc alte trei rauri cu numele de Colbu, nume care la prima vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele raurilor numai rare ori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, in memoria cuiva sau a ceva, procedee care urmează de asemenea o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc).
Raurile cel mai adesea au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de rau căruia, adeseori i s-a spus simplu garla. Acesta este şi motivul pentru care, tot in bazinul Oltului există hidronimul Garla Mare, iar prin raportare la ea Garlăţelul, de la care prin pierderea consoanei -r- s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt parau care curge in acelaşi bazin hidrografic. In mod similar există in bazinul Mureşului Gălăoaia Mare, in loc de Garloaia Mare şi pe langă ea paraiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş.
Urmand raţiuni similare alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvantul avlake care inseamnă tot garlă in arhaicul grai aroman. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri avlake, atunci in denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel:
Avlake 123
Kalva 321
Alvak 213 respectiv Albac adică 21′3 unde v→b
Koveş 31 + eş
Avrig 12′3′ unde l→r şi k→g
Givra 3′12′

In zonă se mai află, insă, şi localităţile Bărcuţ, Barghiş, Agarbiş, Richiş, Retiş dar şi Ighiş etc care conform notaţiei propuse se reprezintă asfel:
Bărcuţ 1′2′3 + uţ
Barghiş 1′2′3′ + hiş
Agarbici 3′2′1′ + ici
Recea 2′3
Richiş 2′3+hiş
Retiş 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti (palatalizare)
Ighiş 3′ + hiş

De unde rezultă că pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvant, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică ca intr-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decat cuvintele incrucişate.
Acesta este modul, acesta este singurul mod, in care s-au format principalele cuvinte, adică din unul in altul, intr-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite in viaţa de zi cu zi. Cuvantul care deja preexista reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvantul cel nou, a cărui diferenţa specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gandind in mod specific atat metafora de trecere de la cuvantul gen proxim la cuvantul cel nou, cat şi forma de individualizare a noului cuvant. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvantului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii.
Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu paradoxală pentru o apă curgătoare a evidenţiat in mod decisiv ideea că forma noului cuvant s-a obţinut, in mod predilect, prin modificarea formei cuvantului preexistent avlake care inseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu ca hidronim inseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, in mod cu totul independent de substantivul comun colb, care in limba romană inseamnă pulbere.
In alt timp, in alt loc, şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pămantul foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară dobandeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa raului, dar care nu este apă ci pulbere uscată, adică ar fi ca apa dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci ca gen proxim s-a asemănat cu apa curgătoare dar NU i s-a spus avlake, ci s-a adoptat forma inversă kalva respectiv colb din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei.
Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost incă explicate, sunt incă o dovadă că in epoci diferite şi in locuri diferite uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvant polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite inţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, incă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal indo-european avand, insă, aceeaşi proiecţie in setul de rădăcini indo-europene care au in vedere numai forma, dar nu şi inţelesul. Denumirile marilor rauri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea raurilor Colbu se aseamănă doar formal cu substantivul de uz comun colb, avand acest inţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare.
Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că pe langă localitatea Barghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv, arhetipul primordial avlake. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei inţelepciuni adamice de a crea toponime incepand cu arhetipul, adică incepand cu inceputul inceputurilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Barghiş, adică in Secuime, se află localitatea omonimă Varghiş de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul de Sus şi de Jos dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui R, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acaş pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele denumite Racoviţă [7] cu structura de consoane 2′31 se află tot in Ardeal. Corespunzător hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Barghiş prezentat, in judeţul Covasna se află unul din cele două rauri Covasna ale ţării [8].
Plasată tot in secuime remarcabila serie, alcătuită din denumirile raurilor invecinate ca afluenţi ai Oltului, Varghiş-Harghiş-Carţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun demonstrează că fonemul (litera) V → H → C, dar şi că arhetipul primordial avlake poate genera cuvintele cracă, crac, dar mai ales cuvantul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic, bine ilustrat din punct de vedere hidronimic, se explică felul in care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume incriptat in tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru romani Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune in evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pămantului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o amplă susţinere mitică echivalenţei lingvistice dintre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi Moş Crăciun. Aşa dar sensul primar al cuvantului moş, din substratul romano-albanez prelatin, nu a fost cel de om in varstă, ci a fost cel de intemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătran fiindcă este inainte mergător.
Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost incredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa inconjurătoare. In munţii Retezat, cu deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani impreună cu varful Peleaga (a se citi varful pelasgilor) işi regăseşte o primă replică tot in ţinutul secuilor. Aici in aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 1301 [9] se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor invecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni.
O a doua replică a grupului de strictă vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se intalneşte la trecerea munţilor, in zona Ploeşti, unde intalnim localităţile invecinate Valcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvantul Valcăneşti, adică de la arhetipal avlake respectiv vlac.
Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvantului avlake, care in dialectul aroman inseamnă apă curgătoare, garlă. Şi cuvantul avlake este cuvant special tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile raurilor au reprezentat pană nu demult, singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane in cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al raului in dezvoltarea gandirii şi vorbirii umane.
Spre norocul meu şi al acestei descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa raului in guvernarea proceselor psiho-mentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, insă, am bătut pasul pe loc pană cand primului arhetip ji cu inţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu inţelesul de apă curgătoare. Din nefericire, cuvantul ji, cuvantul marelui start in epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvant care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii romane, deşi eu am constat că localnicii din zona Filiaşi - Romania il folosesc şi astăzi cu inţelesul de apă curgătoare. Numai in virtutea acestui inţeles, importantul rau care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu.
Spre deosebire de cuvantul ji, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea raului, cuvantul avlake este consemnat in impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi [10] şi ilustrat prin propoziţia in dialect aroman: Prit hoară cură una avlake. Cunoscut şi prin variantele sale avlakiu cu inţelesul de rauleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de avrag care are numai inţelesul de brazdă, cuvantul avlake se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer, dar şi temeiul sistemului de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii, sistem preconizat ulterior de Noam Chomsky.
Mai apropiat de modul nostru de a gandi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică ci şi de o bază de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii [11]. Or, raul a fost indicat ca model al lumii incă din antichitate de Heraclit din Efes (540-475 AC) şi cu toate acestea raul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru rau nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică in substratul profund al limbii romane, greşit considerată neo-latină [12]. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală in vatra originară a băştinaşilor Europei [13], acolo unde era şi firesc să apară graiul uman.
Ca model al lumii imaginat de Chomsky, raul, numit avlake, a oferit gandirii lingvistice atat numele său ca matrice metaforizabilă, cat şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de rau are cel puţin zece inţelesuri. Considerand raul gen proxim, diferenţa specifică a fiecărui nou concept s-a definit prin metaforizare şi a fost individualizat prin cate un cuvant a cărui formă reflectă vizibil, mai ales prin structura consoanelor sale, legătura sa cu forma avlake. După modelul de gandire prin care s-au putut explica inţelesul şi forma conceptului de colb pornind de la avlake, iată in continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece inţelesuri ale conceptului de rau denumit avlake a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru:

1. inţelesul de apă, sau in legătură cu apa in sanscrită:
balaha apă;
baluka nisip;
balaka cocor;
balaha kanor;
kulabu teren in lungul unui mal;
valaki vană
vaha curs de apă, rau; in acest caz se constată eliminarea consoanei -l- cretan βαϊγες, grec αϊγες, αϊγις, germ. Bach, Woge, fr.- vague
vasu apă, baltă, băltoacă; litera -h- a fost inlocuită cu litera -s-
var apă;
varsa ploaie;
sarva curgere, fantană;

in portugheză:
balsa baltă, tocitoare, plută;
varga teren mlăştinos;
vaga val;
bulcao nor negru de ploaie;
borrico ploaie măruntă;

in spaniolă:
vega campie irigată, luncă;
in romană:
val val de mare;

in aromană:
buclă doniţă, găleată;
ploscă mic recipient cu dop pentru băuturi;
in latină:
lacus lac; cuvant format prin pierderea consoanei v-

in albaneză:
bllac băltoacă;
balt noroi, tină;
vallkua mai pentru bătut rufele la rau// plasă pentru prins anghilele;
varshim revărsare, inundaţie;
vir paraiaş, şuviţă, fir de apă, fir; aceasta este şi originea cuvantului fir
vlag umiditate, umezeală, sevă;
vlug umezeală, sevă a pămantului;
vrug mană;
vurg depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de măsline;
ves rouă:

in greacă:
δρόσος rouă;

in rusă:
влага umezeală;
волна val de mare;
лужа băltoacă;
луг luncă, pajişte, păşune;

in germană:
Wolke nor;


2. inţelesul de răcoare
in aromană:
vrăhnos răguşit;

in spaniolă:
fresca răcoare; in acest caz v→f, l→r, c→sc
helada ger;

in rusă:
холод frig, răcoare, ger;

in greacă:
δροσιά răcoare; aici v→δ, l→ρ, cia→σιά

in romană:
frig cuvant asemănător cu Avrig, in care v→f, l→r, c→g

in engleză:
frost ger;


3. inţelesul de zgomot, rostire
in aromană:
sălăvate gălăgie mare;
lavă zgomot, zarvă;

in spaniolă:
bulla zarvă, gălăgie;

in portugheză:
bulha zarvă, vacarm;
fragor vuiet; in acest caz v→f, l→r, c→g plus sufixul –or

in sanscrită:
kahala sunet in general; este ca şi romanescul caval
valh a vorbi, a lumina, a fi minunat;
valk a vorbi;
klap a vorbi;
vac a vorbi;

Vāć glas, grai, cuvant. Noţiune cu atribute cosmogonice in mitologia vedică. Rigveda identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşa dar, cu patru mii de ani in urmă vedicii sacralizaseră cuvantul avlake, in varianta sa Vāć, pentru rolul său de intemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal.

in latină:
versus, us vers; ca şi in romană

in engleză:
blast sunet, zgomot;

in elină:
λογος cuvant; ca şi in cazul cuvantului lac aici s-a pierdut consoana v


4. inţelesul de lumină, culoare

in aromană:
fleacă flacără; in acest caz v→f
galbin galben; ca formă intermediară va fi fost calvin

in sanscrită:
valh a lumina;
varce a străluci;
barga scanteie, splendoare;
vlex a vedea;
lok a vedea;

in latină:
lux, cis lumină,

in engleză:
look a privi
kapila culori roşiatice

in portugheză:
ver văz // a vedea, a privi, a zări, a inţelege;

in engleză:
blaze valvătaie, incendiu, culoare strălucitoare;

in rusă:
блеск luciu, strălucire


5. inţelesul de trecătoare, cale, acces etc.
in aromană:
avrag brazdă;
gavră gaură;

in albaneză:
vrag cărare, potecă, cicatrice;
lug jgheab, adăpătoare;
bir gaură, bortă;

in portugheză:
bica ţeavă de canal;
buraco gaură, orificiu;
brecha breşă, spărtură;
buhar corridor
bocal deschizătură, intrare;
boca intrare;
beco ulicioară;

in latină:
versus,us brazdă, linie;
versus inspre, către;

in germană:
Wag cale, drum;


6. inţelesul de limită, graniţă, obstacol
in sanscrită:
balahaka munte;
kula tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează;

in greacă:
βραχος stancă;
άκρα, άκρη margine, cap, promontoriu;

in rusă:
верх varf, pisc, creastă;
берег mal, ţărm;

in germană:
Berg munte;

in albaneză:
breg ţărm, chei, margine;
buz buză, margine;
bok deal; spre deosebire de boc o cană mare de apă;

in portugheză:
barroco stancă izolată;
burgau prundiş;
braga zid de cetate;
borda margine, mal;

in engleză:
verge margine, limită;
margin margine, limită, diferenţă;


7. inţelesul de curgere, mişcare, forţă, muncă etc

in elină:
βλωσκω a merge, a veni; forma acestui verb ca şi cele două inţelesuri cu sensuri antonimice sunt de o extremă importanţă in susţinerea valorii arhetipale a cuvantului avlake.

in rusă:
власть putere;
пуск punere in mişcare;

in sanscrită:
pluş a curge;
valg, vanc a merge; se observă că l→n (regula lui Schuchardt)
val, vale a merge; este ca şi verbul francez aller (je vais, tu vas + nous allons, vous allez. De unde rezultă ca va+ale = vale)
vakk, vakke a merge, a se mişca;
vask, vaske a merge, a se mişca;
Ca altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii romane, MDA consemnează pentru pers. a III sing. forma nu vişca=nu mişca.
vaska mişcare, continuarea mişcării, perseverenţă;
vayg, vayge a merge, a porni la drum; asemănător şi fr. voyage.
blac, brac, branc a cădea; ca şi verbul romanesc a da branci
baγg mişcare, mers, curs de apă, val, talaz;

in aromană:
filcu, vlihur liber; liber ca raul in curgerea sa.
vlagă putere;
versu a turna;
versu a năvăli;
răvăescu a năvăli; este ca şi cuvantul romanesc răvăş-esc(u) obţinut prin anagramarea verbului versu. Tot prin anagramarea acestui verb s-a format şi verbul răşvă-escu adică răsboiesc(u).
Corespunzător acestei rădăcini ravas provenite de la arhetipul avlake există verbe şi in limba engleză.

in engleză:
ravish a răpi, a viola;
ravage a jefui, a distruge, a face ravagii;
walk a se plimba;
work a pune in mişcare;


8. inţelesul de habitat uman
in romană:
vlahie ţinut, ţară;

in franceză:
vilage sat;

in portugheză:
vergel livadă, gradină;
vend ţinut, zonă, loc, teren// ţară, patrie, stat;
burgo burg, orăşel, targ;

in cehă:
vlast meleag, tăram, patrie;
viska sătuc;

in latină:
vicus,i sat // proprietate la ţară // cartier intr-un oraş;

in albaneză:
vis loc, ţinut, meleag, tăram;


9. inţelesul de viaţă, viu, omenire
in aromană:
plasă neam de oameni;

in latină:
vulgus,i norod, gloată;

in germană:
Welt lume;

in portugheză:
vend lume, populaţie, mulţime;


10. inţelesul de dumnezeire

Prin analogie cu raul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit avlake, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah care, in domeniul religiei a generat un mare număr de teonime. Intre ele şi sintagma teonimică ebraică Ylah-Wilah [14] prin a cărei incriptare sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia religioasă dacică.
Tot in numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, au fost create conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a fost edificată intreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi in prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi inţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză to bless a sfinţi, a binecuvanta, a ferici.
Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de rau numit avlake se confirmă in mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate intr-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvantului avlake s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul raului.
Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale raului, mai pot fi structurate şi numai in două grupe după criteriul profan (grupele 1-9) şi sacru (grupa a 10-a). Operand cu această clasificare binară filozoful neokantinan Ernest Casirrer (1874-1945), unul dintre intemeietorii semioticii, a anticipat teoretic necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice in punctul originii lor comune. In eseul său Mit şi limbaj, Ernst Cassirer [15] argumentează viguros că prin descoperirea in viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural.
Or, conceptul de rau, in baza exemplelor de mai sus, reflectă, in mod evident, atat legătura dintre sacru şi profan cat şi calea edificării limbajului natural pornind de la cuvantul arhetipal avlake prin metaforizarea multiplelor sale sensuri.
Iată aşadar, cum conceptul de rau numit avlake sau vlac poate explica originea graiului uman articulat atat din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale (Noam Chomsky), cat şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice (Ernst Cassirer).
Validată prin insuşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se intemeiază pe arhetipul avlake ca apelativ al raului, dar şi fiindcă valahic este teritoriul pe care a fost eternizată gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului in care au fost create principalele cuvinte ale omenirii, gramatica universală limbilor s-a conservat sub forma toponimelor de vecinătate mai ales in Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se inregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu o evidentă inrudire lingvistică.
Alt fel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format in mod autonom, pe de o parte in domeniul toponimiei şi pe de altă parte in domeniul cuvintelor de uz, dar in fiecare din cele două domenii au fost concepuţi aproape aceiaşi operatori de transformare lingvistică a cuvantului arhetipal avlake, aşa incat anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are inţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene.
Fenomenul acesta numit omonimie (paronimie), are insă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale toponimie, teonimie, antroponimie, etononimie şi cuvinte de uz comun pornind de la unul şi acelaşi cuvant arhetipal care pentru inţelesurile specifice fiecărui domeniu in parte a furnizat forme identice sau asemănătoare.
In mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip in ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate il reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinand cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvantul buiestru, din substratul romano-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia incepand cu secolul VI de către slavii migratorii pare nefondată mai intai fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de rauri.
Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată in considerare, cu atat mai mult cu cat formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui inţelesuri diferite au fost exprimate de grupurile etinice atonome prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de excepţie, il reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina marga produsă de acelaşi arhetip al graiului uman avlake urmand o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina marga se regăseşte pentru toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică inţelesul următoarelor exemple:

1. gr. άμέργώ a culege fructe
2. lat. mergae, arum furcă cu doi colţi
3. lat mergo, ere a se scufunda
4. lett merga culoar
5. lett. merga, marga ploaie liniştită
6. prus. merga fecioară, fată aici se constată asemănarea cu virgo,onis
7. ags. mergen, morgen viitor
8. got. Morgen, maurgis dimineaţă, răsărit
9. m.ir. merge stindard, drapel
10. alb. mergon depărtat
11. arm. merj pe langă, aproape de
12. sp. merga panză de sac
13. snskr. marga drum
14. snskr. marca spălare
15. rom. merge a te deplasa
16. rom. mărgău drumul pe care se intorc vitele de la păşune
17. eng. margin (dar şi verge) margine, limită, diferenţă
Ca o altă dovadă că şi cuvintele intemeiate pe structura merg provin de la cuprinzătorul arhetip vlah intemeiat pe ideea de rau, denumit avlake in arhaica limba armană, menţionăm in continuare cateva hidronime asemănătoare cuvantului merg:

Μάργος veche denumire a raului Morava
Mărgău rau in bazinul Crişurilor
Marga afluent al Timişului
Margeş afluent al Someşului
Marcos afluent al Siretului
Marcu afluent al Prutului
Murguşa afluent al Mureşului
Marca mai multe localităţi in Romania

Fără a mai ingreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi mai ales cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umbrto Eco [16] are atata nevoie pentru a alege, in numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean.
Avand in vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentand poate cel mai important obstacol in calea unităţii reale a Europei, limba romană prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu in Europa.
Ca limbă dezvoltată in chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu imbogăţită şi mereu imbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine insuşi şi prin acesta antientropică, limba romină, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atat mai mult cu cat lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decat oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umbrto Eco.

Bibliografie:

1. Stelian Brezeanu, Les Daces de Suidas, Rev. des etudes Sud-Est europeens, Tome XXII 1984, Nr.2, p.113-122.
2. Stelian Brezeanu, Blachi and Getae on the lower Danube in the early tirteenth, RESEE, Tome XIX, 1981, Nr.3, p. 595-604.
3. Alex. Badea, Inceputuri romaneşti, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 265-266.
4. A.D. Xenopol, Istoria Romanilor din Dacia Traiană, Vol.II, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.279.
5. Vl. Georgiev, Die europeische makrohydronimieund die frage nach der urheimatder indoeuropes, Proceedings of the Eighth International Congress of Onomstic Sciences, The Hague 1966.
6. * * * Hărţile topografice 1:50000, Ed. Topografică, Bucureşti.
7. Min. Trans. şi Telecom, Nomenclatura poştală codificată a localităţilor din Romania.
8. Comitetul de Stat al Apelor, Atlasul Cadastrului Apelor din Rom�nia, 1992.
9. Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1967-68
10. Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aroman, Bucureşti 1974.
11. Mihai Drăgănescu, Electronica industrială, Bucureşti 1991, p.234.
12. Alex. Badea, Inceputuri romaneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, p.284.
13. Marjia Gimbutas, The Goddesses and Gods of old Europe, hărţile arheologice 1-8.
14. G.L. Teleoacă, Iehovh, revelaţiile luminii tăinuite, In revista Al cincilea anotimp, Oradea, aprilie 1999.
15. Ernst Cassirer, Mit şi Limbaj, In revista Secolul XX, 1988 Nr. 1-2-3, p.235.
16. Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte in cultura europeană, Ed. PONTICA, din Constanţa 1996.

George Liviu Teleoacă
Publicată in PAIDEIA Nr. 1/2002
Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de