Misterele din Bucegi - muntii vrajiti ai dacilor

Cuprinsi intre Valea Prahovei, Valea Ialomitei, Depresiunea Brasovului si Subcarpatii Curburii, Bucegii nu sunt doar inima de piatra a Romaniei, ci si un minunat sanctuar: un munte sfant, de pe creasta caruia se vede toata tara, pana la Dunare, poate cea mai curata apa din lume, si un zeu de piatra cu chip de dac, ce vegheaza neincetat asupra Romaniei.

Taina Marelui Sfinx

Chipul de om sapat in stanca priveste cu ochii larg deschisi peste tara dacilor. Are infatisare mandra, cu caciula moale pe crestet, cu varful indreptat inainte. Fata ii este potrivita, proportionata, buzele ferme si barbia hotarata. Marele Sfinx din Bucegi este simbolul Romaniei, asa cum turnul Eiffel este pecetea Frantei ori piramidele de la Gizeh emblema Egiptului. Il asezam cu mandrie pe carti postale ilustrate si in ghidurile turistice pentru straini, dar am uitat de mult care e rostul lui, ce cauta acolo, in Bucegi, si de ce ne vegheaza tainic de atatea milenii.
Sfinxul nostru are exact aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean de la Gizeh. Oare e o coincidenta? Privirea sa este indreptata spre locul in care echinoxurile se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il dobandeste la 21 noiembrie, cand apune soarele. Daca sfinxul din Egipt stim ca a fost facut de mana omului, despre al nostru specialistii romani se tem sa spuna asa ceva. Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor noastre, au curajul sa gandeasca mai departe. Asa a fost cercetatorul peruan Daniel Ruzo, care a venit in Bucegi in 1968, anume ca sa vada Sfinxul nostru, pe care il stia de pe o carte postala. Si a constatat ca Sfinxul seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi din Peru...Controversatul istoric Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si chiar daca am admite ca Sfinxul nostru, impreuna cu Babele - stranii fapturi de piatra ce stau la taifas in apropierea Sfinxului - sunt doar opera naturii si nu creatia unor indepartati stramosi, inseamna ca natura si-a depasit limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare, Babele, niste altare ciclopice? Caci singura actiunea naturii pare sa nu le explice suficient forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna, ori o mana de om a intervenit asupra lor, dandu-le infatisarea de azi.

Cum priveau dacii Sfinxul, acest Om de Piatra din varful muntilor? Cu siguranta, nu ca pe o simpla stanca erodata de ploi si vant, cum facem noi astazi. Probabil ca la poalele lui se practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici, mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx banatean, "de la Toplet", undeva, pe un mal al raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de Curbura, pe valea raului Teleajen...Si mai spun unii ca numele de "Sfinx" nu este potrivit. E un nume carturaresc, din mitologia greaca si egipteana, menit sa-i atraga pe turisti, nume ce nu are a face cu lumea noastra dacica, straveche. Oare cum numeau stramosii nostri acest chip impietrit, vesnic veghetor asupra noastra?

Muntele cu nume de om

"Un munte care se numeste Omul! Este oare muntele atat de mic sau fost-au omul atat de mare, de s-a numit muntele dupa dansul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a batut in batalie? Fost-a el un pustnic, care traia in locuri salbatice? Fost-a el un hot mare al carui nume nimeni nu indraznea sa-l pronunte? Fost-a el un imparat, de care se cutremurau imparatiile?" Asa isi incepea Carmen Sylva, regina indragostita de Bucegi, legenda despre Muntele Omu. Un nume ciudat, pentru cel mai inalt varf din Bucegi, un nume abstract si tulburator. Unii spun ca o data pe an, la asfintit de noiembrie, una din stancile din apropierea varfului isi lasa umbra pe platou. Profilul stancii deseneaza o imagine umana, care i-a dat numele "Omul". Altii spun ca e mai mult de atat. Ca pe Varful Omu a existat, in vremea dacilor, un altar inchinat unui mare zeu, poate lui Saturn, zeul timpului, cunoscut la noi sub numele de Zamolxe. Ori ca pietrele enigmatice semanate parca de uriasi, tocmai in varful varfului, sunt altare ciclopice, sunt megaliti, asemenea celor din apusul Europei. Sau ca sunt coloanele cerului. Unii numesc stanca cea mai inalta de pe Varful Omu "Tronul lui Zamolxe". Iar altii, mai indrazneti, zic ca nici macar nu e vorba in numele Omu de cuvantul pe care noi l-am luat din latina, pentru a desemna fiinta umana, ci de un cuvant mult mai vechi, de cand lumea, care il desemna pe zeul primordial. E adevarat, un Monte Omu exista si in insula Sardinia, Alpii Dolomitici au si ei un varf Omo, iar cei Ligurici un Monte Omo a carui creasta depaseste altitudinea de 2600 m. Si nu putem jura ca este vorba de cuvantul latinesc pentru om, caci stim ca varfurile cele mai inalte nu erau ale oamenilor, ci erau consacrate zeilor umblatori prin nori, erau sacre, erau lacasurile marilor preoti. Acel Om care a dat numele celui mai inalt virf din Bucegi nu putea fi decat un zeu.
Despre Varful Omu (2507 m) se spune ca este centrul unei stele alcatuite din mai multi munti convergenti. El este chiar centrul intregului arc de culmi care alcatuiesc Bucegii, in el se intalnesc si se innoada toate crestele. Si cu toate acestea, chiar fiind cel mai inalt varf din Bucegi, el nu poate fi vazut tot timpul de pe traseu, ci doar din anumite puncte: este, intr-un fel, un munte tainic, un munte ascuns. Din acest centru, de la poalele Varfului Omu, izvoraste Ialomita, care curge prin Valea Obarsiei, lasand la rasarit Sfinxul si Babele, iar la apus Muntele Batrana si Muntele Doamnele. Babele, Batrana si Doamnele: ce duhuri, ce vantoase, ce zane prefacute in pietre salasluiau aici in vremuri de mult apuse?

Cei incercati, care au urcat pe varful Omu de nenumarate ori si au scrutat zarile in diminetile limpezi, spun ca de aici, din inima Bucegilor, poti sa vezi aproape toata tara, daca te uiti in toate directiile. Se vede pana si Dunarea, se vad Bucurestiul, Buzaul, Carpatii Orientali, Tara Barsei, toata Transilvania. Esti pe acoperisul tarii dacilor. Numai cerul e deasupra ta.
Unii sustin ca Omu e un munte vrajit, cu o energie foarte puternica, in maruntaiele caruia sunt stranse comori. S-a afirmat, pe baza masuratorilor radiestezice, ca exista o poarta de intrare intr-o retea subterana aflata sub Omu. Aceasta poarta ar fi undeva pe Valea Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o stanca numita "Biserica Trasnita". Vasile Lovinescu sustine si el, in "Dacia Hiperboreana," ca "muntele Om este traversat de o grota imensa, care este una dintre cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind explorata doar pe vreo 20 de kilometri".

Nume vrajite

La fel de magice ca si locurile sunt numele acestora. Cele mai multe sunt franturi dintr-o limba straveche, pe care am uitat-o, desi ea inca salasluieste in vorbirea noastra de zi cu zi. De la nume de forme de relief marunte, la numele proprii ale fiecarui coltisor din Bucegi, cuvintele au taria si mireasma unor vremuri in care oamenii vorbeau cu zeii si erau una cu natura. Putine influente straine, venite mai tarziu, au putut patrunde aici. Piscul, plaiul, muchia, curmatura, braul sau brana, strunga - toate sunt cuvinte stravechi, unele socotite dacice, altele cu origine necunoscuta, deci probabil tot din vremea dacilor sau chiar mai demult. Zimbrii, animale cu nume dacic, salasluiau odinioara pe Creasta cu Zimbri sau in Valcelul cu Zimbri. La fel si tapul, denumit tot cu un cuvant dacic, dar de buna seama tapul salbatic, cel negru si iute de picior, care a dat numele Coltii Tapului, Valea si Poiana Tapului. Candva, Bucegii erau cutreierati si de cerbi, cum ne marturiseste Valea Cerbului. Zanoage, Bolboci, Gavane, Galme, Clabucete, Clai, Spintecaturi, Zgarbura, Vanturisul si Vantoasele, atatea cuvinte milenare incarcate de poveste, ce astazi nu mai exista in vorbirea noastra cea chinuita de neologisme ale noului mileniu, precum inflatie, piata de capital, incalzire globala, pensii private, motiuni de cenzura...O alta lume, un alt taram, dar acelasi suflet legat de pamantul romanesc...
Chiar numele Bucegilor se lasa greu de descifrat: ce este un buceag? Lingvistii spun ca huceagul sau buceagul este un paduris des si jos, ori covorul de muschi verde si moale, sau chiar pamantul pustiu, lipsit de paduri, doar cu buruieni si ierbarie. Localitati cu numele Bugeac sau Buceag exista in judetele Constanta, Ialomita si Teleorman, ca sa nu mai vorbim de Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu apartinand regatului dacic al lui Burebista. Poate ca tufele joase de jepi, numite si buceag, au dat numele Bucegilor. Cat despre originea numelui, in zadar o cautam in limbile vecine: este la fel de vechi precum numele Carpatilor. Lingvistul Sextil Puscariu sustine chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are numele derivat de la Buc, Bucur, tot asa cum si Buceci, Bugeci, se deriva de la Buc cu acelasi sufix ca in Maneciu sau Moeciu. Iar Bucur, stim, este un nume autentic dacic.
Ca locurile acestea erau vrajite, ne-o arata si alte nume. Valea Comorilor ne povesteste de uriasele tezaure dacice, ascunse la ananghie de preoti si regi. Iar povestile locului spun ca nu departe, in Sinaia, doua astfel de tezaure chiar au fost descoperite in vremea regelui Carol. Ce stiau batranii locului de i-au spus acelei vai "a comorilor"? Daniel Ruzo spunea ca, de fapt, Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, ci e inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si de capul unui caine, care are rolul de pazitor al unei comori ascunse intr-o Pestera a Tezaurului. Iar aceasta pestera, mai adauga cercetatorul, trebuie sa fie undeva in apropierea Sfinxului, acest magnific monument al Omului. Ce fel de tezaur ar putea fi ascuns in maruntaiele muntelui? Unul omenesc, alcatuit din cupe scumpe de aur si argint, incrustate cu nestemate, sau unul divin, care strange laolalta cunoasterea si intelepciunea unui trecut ce poate a fost, in privinta spiritualitatii, cu mult deasupra prezentului?
Si atatea alte nume de poveste... Dar poiana Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce incepe in ochiul Sfinxului si se sfarseste in norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul cu Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce dor atat de fierbinte a dat numele unei vai, unui izvor si unui varf printr-o numire atat de stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful Dorului, ci e Varful cu Dor, asa cum e Valea cu Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe un varf, unde pietre ciudate formeaza, zice Nicolae Densusianu, un altar ciclopic. Un dor mai tare decat moartea, un dor vesnic, incremenit in piatra. Poate sufletul strabunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile cand zeii umblau cu talpile goale pe pajistile Bucegilor.
Au venit apoi valurile tarzii de neamuri straine, care si-au lasat numele in Bucegi: turcii (Mecetul Turcesc), tatarii (Cheile Tatarului) si chiar tiganii, dar samburele dacic a ramas. Pana si "stanca" si "stana", vorbe atat de insemnate, au obarsie necunoscuta: de buna seama sunt cuvinte stravechi, rostite pe aceste meleaguri cu mult inainte ca romanii sa ajunga cu armatele lor la Dunare, si pastrate in limba noastra pana astazi.

Un urias sanctuar stravechi

Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita. Armatele imparatilor romani Domitian si Traian nu au ajuns in locurile sacre ale dacilor. A fost cucerita Sarmizegetusa, cu complexul ei de sanctuare minunate, ce au fost facute de romani una cu pamantul. Stalpii templelor au fost facuti bucati, preotii alungati ori ucisi, incinta sacra a fost vandalizata. Dar Muntele Sfant al dacilor nu a fost niciodata profanat. Poate pana astazi, cand hoardele de turisti ii rapesc linistea, ingroapa in gunoaie aceste monumente si le manjesc cu spray-uri colorate.
Scriitorii greci din vechime spun ca dacii aveau un munte sfant, pe care il numeau Kogaionon, cuvant care insemna chiar acest lucru "Cel Sfant", iar pe langa acesta curgea apa lor sfanta, care se numea la fel. Tot in apropiere se afla si o pestera sacra, in care s-a retras Zamolxe si, dupa el, preotii daci care tineau cumpana vremilor. Multi si-au batut capul sa afle unde se afla acest munte. Unii au spus ca Godeanul este muntele sfant, cel indeaproape veghetor asupra Sarmizegetusei, iar apa sfanta ar fi ori Streiul, ori Gradistea. Altii au vazut in Retezat acest munte sfant, altii au ales Ceahlaul, unii Muntele Gaina ori varful Gugu, din Muntii Tarcului. Ba mai mult, unii sustin ca Kogaionon nu a fost unul singur, ci mai multi munti. Si despre Bucegi s-a spus, cu indreptatire, ca ar putea adaposti muntele sfant, iar Varful Omu pare sa fie cel mai de crezut pentru aceasta demnitate. Si nu doar pentru ca este cel mai inalt din Bucegi si de pe fruntea lui se poate vedea braul Dunarii. Si nu doar pentru ca este presarat cu stanci ciudate, socotite de unii altare megalitice. Si nu doar pentru ca de la poalele lui izvoraste Ialomita, care curge pe langa Sfinx, Babe si naucitoarea pestera cu acelasi nume - loc curat de rugaciune, atat in trecut cat si astazi. Si nu doar pentru ca se numeste Omu... Ci pentru ca intreaga zona pare sa fie un urias sanctuar preistoric, cu un parcurs initiatic ce incepe de la Pestera Ialomitei, pe care unii o numesc Pestera lui Decebal, locuita in trecut de preoti daci, iar astazi de calugari crestini, urca la platoul Babelor, unde se face inchinare Sfinxului si sfatuitoarelor lui, apoi se indreapta spre obarsia Ialomitei, pana pe varful Omu. Acesta este Muntele Sfant, aceasta este Apa Sfanta, aceasta este Pestera lui Zamolxe. Nu puteau fi preotii daci atat de necugetati incat sa-si lase muntele sacru, toata sfintenia si tot temeiul neamului lor, in mainile dusmanului. Ce aveau ei mai sfant nu se afla la Sarmizegetusa, unde era de prevazut ca romanii vor putea ajunge, ci in creierii muntilor, in nori, pe varfurile cele mai inaccesibile.

Locul unde se intalnesc lumile

Locuitorii din satele de munte ale Bucegilor, dar si cercetatorii zonelor obscure ale existentei spun ca aici se petrec lucruri stranii. Aici se intalnesc lumile. Aici este polul energetic al intregii Romanii. Oamenii care ajung in aceste locuri cu sufletul curat se incarca de energie. Unii chiar se vindeca. Legendele spun ca Bucegii sunt strabatuti de nesfarsite tuneluri subterane. Uneori, Omu se cutremura din senin, cum a fost in 1993, cand timp de o luna au fost sute de cutremure mici, uneori si cate zece pe zi. Lucru ciudat, caci muntele e alcatuit din calcare si conglomerate, care sunt roci stabile. Alteori se aud bubuituri de sub pamant, ca si cum ceva s-ar prabusi, iar multi oameni din asezarile din apropiere sunt chinuiti de insomnii in timpul acestor fenomene. Se zice ca intre 1994 si 1998, in zona Bucegilor s-au inregistrat mici zguduituri subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 si la 3.00 noaptea. Specialistii au afirmat ca e vorba de fracturi ale scoartei, dar n-au putut explica de ce s-au petrecut la ore fixe...Cercetari efectuate inainte de 1989 pe mostre de roca au demonstrat ca Varful Ocolit (Bucura), aflat aproape de Varful Omu, are caracteristici speciale, e un adevarat Stalp al Cerului. Concluzia cercetarilor neconventionale a fost ca acolo se afla un fel de poarta de iesire din universul terestru, cu o activitate energetica masurabila, iar aceasta energie era din ce in ce mai puternica, depasind pragul de latenta in 1986. Acest centru energetic ar fi fost cunoscut si dacilor, care l-au numit Kogaionon. Fenomene stranii se petrec si in aer, in aceste locuri: curcubee stralucitoare in plin soare, fara sa fi plouat inainte, uneori chiar saptamani intregi; lumini ciudate, fulgere, scantei lungi de un metru in jurul Sfinxului si multe altele. Cate din acestea sunt reale si cate provin din imaginatia turistilor, nu stim. Dar, in mod sigur, Bucegii sunt un loc aparte, caci multi le-au simtit energia extraordinara.

In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care dupa 400 de km se varsa in Dunare, la Carsium, unul din punctele strategice de pe fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, unde exista o sursa de apa misterioasa, cercetata in laborator inca din 1927. Ce are special aceasta apa? Se pare ca este una dintre cele mai curate din lume! Studiile au continuat, au venit si strainii si au facut cercetari, iar testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de bacterii e zero - fata de 5, limita minima acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero. In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a fost inchisa. Testele recente au aratat ca, intr-adevar, este vorba de o apa speciala, care izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Din punct de vedere chimic, aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. S-au gasit si explicatii stiintifice pentru aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete structura ordonata ideala (iar cercetarile magnetometrice au detectat puternice anomalii in zona), fie izvoarele trec pe langa un zacamant de argint, iar argintul impiedica dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie", cunoscuta de preotii daci, care erau si mari vindecatori.
Oricat de greu sunt de crezut pentru unii legendele, povestile impatimitilor de munte sau cercetarile neconventionale, oricat de banala si cenusie ar fi perspectiva asupra Bucegilor din birourile oficiale ale institutelor de cercetare, un lucru e sigur: Bucegii sunt un loc cu totul special. Dar numai cei care ajung acolo cu gand curat stiu asta. Chiar daca ni se spune ca e vorba doar de capriciile naturii, care a sapat in pietre forme curioase, a croit pesteri si a limpezit izvoare pana la puritatea absoluta, nu trebuie sa uitam ca un lucru, oricat de banal, daca generatii la rand e socotit sfant, devine sfant. Iar Sfinxul, Babele si Omu nu sunt deloc banale: este de netagaduit ca dacii, si chiar stramosii lor indepartati, le-au considerat sacre. Mii de ani, preotii au vorbit cu zeii la poalele Sfinxului si s-au initiat band apa vie. Trebuie sa fii orb la suflet si intunecat la privire ca sa nu accepti ca Bucegii, daca nu au fost dintotdeauna, in mod sigur au devenit la un moment dat, datorita stramosilor nostri, un mare si puternic sanctuar. Si nu multe neamuri au parte de astfel de minunatii, produse de atingerea zeilor, asa cum avem noi: trebuie doar sa vedem, sa intelegem si sa ocrotim ceea ce ni s-a dat.

Aurora Petan