Vlahii negri

Motto: „Dacă o naţiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n-are drept să trăiască sau este superfluă.”
EMIL CIORAN


Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au părăsit vatra arheologică a băştinaşilor Europei, atât de bine descrisă de Marija Gimbutas[1], românii au rămas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasă de Vlahii Negri, denumire inspirată de structura stindardului dacic reprezentat de corbul cu cap de lup, care ilustrează sintagma teonimică Volco-Dlac, iniţial Volco-Blac[2] atribuită Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute[3].

În prelungirea respectului de care s-au bucurat ca deţinători ai revelaţiei primordiale, izvoarele străine le-au vehiculat până în evul mediu târziu demnitatea de Vlahi Negri identică cu cea de Ungro-vlahi[4] denumindu-i Kara-Iflac, Mauro-Vlahi sau Latini-Nigri după ce în Cărţile Sacre au fost înregistraţi sub diferite alte forme.

Atestaţi, astfel, ca păstrători autentici ai Tradiţiei Primordiale, românii de astăzi sunt chemaţi să complecteze eforturile de unificare a Europei, eforturi făcute până acum mai mult prin măsuri de tip Sanepid, dar care trec sub tăcere dimensiunea religioasă a omului ca şi nevoia sa de unitate spirituală autentică, edificabilă doar prin raportarea diversităţilor la origini.

Definirea corectă a originilor şi conştientizarea lor la nivel de masă nu (mai) pot fi demonetizate prin peiorativul „protocronism” din moment ce reprezintă temeiurile ontologice ale unităţii bătrânului continent. Or, din această perspectivă avem obligaţia de a veni cu propriul nostru aport, de importanţă specială, ca cei care deţinem cu certitudine vatra arheologică a băştinaşilor Europei şi implicit matricea stilistică a revelaţiei primordiale care a dăruit omenirii sacrul. În fond, înaintarea omenirii spre desăvârşire prin etape de prezent presupune lărgirea orizonturilor de cunoaştere şi nu doar tehnicizarea.

Chiar, acceptând că mişcarea de unificare a continentului va respinge oferta noastră şi încă ar trebui să o facem. Se va răspunde pentru opţiunea adoptată, tot aşa după cum şi noi vom răspunde de implicarea ca şi de nonimplicarea noastră. Teama sau comoditatea, chiar drapate în modestie, rămân culpabile căci nu există derogare de la ceea ce poate fi numit dreptul, dar şi obligaţia de a sluji.

Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredinţate, de la începutul lumii şi ca atare până la sfârşitul ei, se cuvine să rememorăm felul în care Cărţile Sacre se referă la neamul valahic al cărui nume îl mai purtăm:


1. Ţara Havilah (Fac. 2.11) consemnată şi de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care trăim şi astăzi[5].

2. Numai steagul vlahilor negri, românii de astăzi, este asemănător curcubeului, semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii de după potop (Fac. 9.8-17).

3. Foarte important este faptul că în şirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiaşi arbore genealogic în I Cronici (1,24-27), dar şi în Evanghelia Apostolului Luca (3,34-36) prin dublarea numelui de Peleg cu cel de Falec (a se citi Valac), şi prezenţa vârfului Peleaga în munţii Retezat fac indubitabilă identificarea[6].

4. Sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah, regăsită şi în mitonimul vedic Valak-Hilya atribuit unui mare grup de iluminaţi, a fost codificată de înţelepciunea ebraică sub forma tetragramei sacre YHWH[7].

5. Pe seama cuvântului „Dlac” al sintagmei teonimice Volco-Dlac a apărut etnonimul de sine stătător „trac” regăsit în antroponimul Terah, tatăl lui Avram. Tot de la cuvântul „Dlac” derivă etnonimul „dac” sacralizat prin mitonimul vedic Dakşa[8] considerat strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii şi adorat ca personificare a forţei divine de creaţie.

6. Citit de la dreapta la stânga, acelaşi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, a generat denumirea regatului „Caldeea” (Fac. 11,28-31) şi cuvântul „Caldei” cu înţelesul de teologi (Daniel 2,2-10; 4,4; 5,7; 5,30), ceea ce dovedeşte că regatul a fost întemeiat şi condus de teocraţia Vlahilor Negri.

7. Teonimul Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care provine, justifică atât forma cât şi înţelesul de Marele Preot al cuvântului Vlă-Dică. Cu acelaşi înţeles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évêque …) desprins direct din sintagma originară Vlosco-Vlosc.

8. Numele de al-Ilah, astăzi Allah adorat de urmaşii lui Ismail, primul fiu al lui Avram şi fratele lui Isac, provine tot de la sintagma arhetipală Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei (fonemului) V.

9. Sintagma „Fiul Omului” prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament nu are înţeles în lume decât dacă Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adică Fiul Celui întruchipat pe vârful Omul din Bucegi, după cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar înţelesul de întruchipare.

10. Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine şi vin pe Avraam, cât şi prin numele său, Melchisedec aparţine de asemenea complexului religios valahic[9].

11. Tot în acest context mai trebuie menţionat că Vaç, numele vedic pentru suflul universal cu atribuţii cosmogonice derivă de la acelaşi arhetip primordial Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de simbolurile ci şi de toponimele pământului pe care trăim ca români. Ceea ce astăzi redescoperim cu neîncredere, încă, pe baza postulatului lui Casirrer, Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în urmă prin zeificare. Cuvântul Vaç, respectiv Valah[10], este cifru al logosului universal, atâta doar că ei i-au spus „sufletul lumii” sau „suflul universal”.

12. Datorită unor descifrări de ultimă oră pe care le datorăm domnului Adrian Bucurescu[11], limba română trebuie considerată continuatoarea directă a Limbii Curate numită ORO MANISA îndeplinind funcţia de Grai Divin utilizat de zeii geţi (a se înţelege marii preoţi geţi) cu peste 3000 de ani în urmă.

Despre toate acestea la un loc, prin a căror reunire se alcătuieşte un sistem armonios cu centrul în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, nimeni nu va mai putea spune „simple coincidenţe”, aşa încât respingerea lor, chiar şi numai prin ignorare, devine un gest culpabil căci, dacă avem de dat Cezarului ce este al Cezarului, avem de dat şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.

Aşadar, prezenţi, sub o formă sau alta, în Scrierile Vedice, în Vechiul Testament şi în Noul Testament, dar şi în Coran românii nu mai pot împărţii cu nimeni responsabilitatea demersurilor care se impun pentru a aşeza pe baze ontologice mişcarea pentru unitatea credinţei ca singura formă de a trăi în mod real sacrul. Avem a ne asuma la nivelul fiecărui individ rolul pentru care trăim în lume, fără de care devenim inutili, numai buni pentru a fi dispreţuiţi, ocărâţi şi hăituiţi de cei care ne sug. Ar trebui să fim „Grădina Maicii Domnului”, dar 80% din avuţia „Grădinii” am dat-o pe mâna jefuitorilor şi continuăm să dăm prosteşte în schimbul promisiunilor deşarte.

De prea multă vreme ne tocăm între noi oferindu-ne pradă Înaltelor Porţi, tocmai fiindcă ne-am pierdut idealul pentru care să ne coaguleze ca naţiune respectată pentru menirea şi aportul ei în lume. Îmbuibarea, oricare ar fi ea, nu poate înlocui IDEALUL, tot aşa după cum sărăcia nu îl poate distruge. Te naşti pentru a deveni om, trăieşti ca om şi mori ca om numai crezând în IDEAL. Restul nu sunt decât mijloace pentru a-l sluji.

Nu putem înlocui idealul cu mijloacele, iar IDEALUL nostru ni s-a dat de la Facerea Lumii, în sensul concret al cuvântului. Suntem singurii care mai putem restitui prezentului istoria sacră a vetrei originare ca primă condiţie pentru Schimbarea la faţă a Europei. În ceea ce ne priveşte întrebarea ni se pune tranşant: a fi sau a nu fi? Ştim să slujim pentru a deveni utili şi respectaţi pentru calitatea prestaţiei sau vom fi desconsideraţi în continuare ca nevolnici?

George Liviu Teleoacă
14 septembrie 2007

Articol preluat din Revista Agero Germania
http://www.agero-stuttgart.de

[1] M. Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 B.C., London 1982.

[2] adică Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, sugerat grafic prin imaginea capului său şi Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă, concept sugerat sub formă grafică prin imaginea trupului de corb.

[3] G.L. Teleoacă, Lupul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, în revista Paideia Nr.2/2002.

[4] negro -- engro -- ungro, diferit de ungaro

[5] S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Editura Promedia Plus, Cluj-Napoca, 1996, mai ales paginile 72-74.

[6] G.L. Teleoacă, Vârful Peleaga, în revista PERMANENŢE Nr.6/iunie 2004.

[7] G.L. Teleoacă, Unicul Ziditor, în cotidianul Curentul din 23-24 ianuarie 1999

[8] N. Miulescu, Dakşa, Ţara Zeilor.

[9] G.L. Teleoacă, Melchisedec şi ecumenismul, în revista PERMANENŢE Nr.9/septembrie 2004

[10] Identitatea Vaç – Valah este confirmată de identitatea toponimică Βυβασσιης – Βυβλεσις , fiecare din cei doi termeni definind unul şi acelaşi râu. Herodot, Istorii, Editura Minerva, Bucureşti 1984, p.69

[11] A. Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, în revista Lumină Lină, An X/Nr2, Aprilie-Iunie 2005, New-York, p.75